8,025 matches
-
rigorile exercițiului, era și un anume sadism în gestul său. Cred că-i făcea plăcere să ne vadă suferind. Popasul a fost scurt. Ne-am încolonat pentru a ne întoarce în tabără. Din cauza luminii puternice și a colbului ridicat de tălpile cizmelor, aveam ochii inflamați, gura și gîtlejul uscate. Tremuram cu întreg corpul, cuprins parcă de friguri. Dacă n-ar fi fost sentimentul de ură împotriva ofițerului care vărsase apa, m-aș fi prăbușit. Mult-așteptata tragere cu tunul antiaerian de 100
Provinciale by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/853_a_1751]
-
despre instabilitatea personalului didactic. Influențat din diferite părți, C.V. Toma a cedat. „Dom’ Călin - îmi zicea despre el adineaori M.M. -, ăsta nu și-ar risca scaunul nici pentru taică-su, dacă mai trăiește”. Dacă S. a fost declanșatorul, cuiul în talpă mi l-a bătut perfidul de F. În aprecierea anuală pe 1981, mi-a făcut, într-un lung paragraf, „recomandări” care minau orice aspirație de șefie, înșirînd toate defectele pe care mi le imputau neprietenii. Cînd textul mi-a fost
Provinciale by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/853_a_1751]
-
avem și pe acela de a fi urmat, pînă la un punct, un drum comun, în care, la fel ca mine, a întîlnit destui oameni răi. În liceul militar, de pildă, după comanda „Culcat!”, un ofițer l-a apăsat cu talpa cizmei pe spate, pentru a se murdări de noroi și a-l pedepsi, apoi fiindcă e murdar! Din școala militară de neuitat, prin dramatismul ei, i-a rămas lecția de acostare la mal pe Olt. în ciuda momentelor dure, nu privește
Provinciale by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/853_a_1751]
-
mic accident petrecut la intrare a făcut să-l contrarieze această opulență, pe care oricum ar fi privit-o critic. Descălțîndu-se, a observat o rosătură la unul din ciorapi chiar în față, la degete. A încercat s-o ascundă încrucișînd tălpile, dar pînă la urmă tot s-a văzut. Nevastă-sa, să leșine, nu alta. „Pentru mine - a continuat el - nu era chiar o surpriză, pentru că pantofii și ciorapii îi poartă mai întîi fecioru-meu, iar când îi lasă el, îi iau
Provinciale by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/853_a_1751]
-
în universitate, în viață. *Americanii vorbesc de „o tragedie a abundenței” (cf. „Sinteza”, nr. 68/1986). *Iarnă: discuții despre temperaturile joase. Mă alătur, spunînd că în camera în care citesc sînt, constant, 12 grade. Deși încălțat cu ghete, îmi ard tălpile de frig. *„Trebuie să aveți grijă și de soma”, m-a prevenit doctorul Radu desenînd cu mîinile trupul în aer. Analizele arată că l-am neglijat: colesterolul, probele hepatice, VSH-ul - mărite sau la limita admisă. Reproșul s-a mai
Provinciale by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/853_a_1751]
-
a Întâmplat ceva, dacă sunteți bolnav, nepermițându-mi să vă obosesc cu scrisul meu, așteptând vești. Mam bucurat mult, m-am oprit, am citit scrisoarea, am desfăcut plicul și am pus În el scrisoarea de față. Bine că sunteți În tălpi și o să ne scriem, nescrisul către Dv. Îmi mărește golul psihic și eu am nevoie de gânduri și lumină. S-a golit spațiul din jurul meu și legătura cu Dv. și Dl. Severin Însemnează foarte mult. De Paști am fost cu toții
CORESPONDENŢĂ FĂLTICENEANĂ VOL.II by EUGEN DIMITRIU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/700_a_1277]
-
să faci cel mult două cozi și gata. A fost, dar s-a isprăvit Mâine, altă coadă, altă distracție. Trec peste descrierea plajei, prost curățată, plină de chiștoace și de capace de sticle de bere în care ți puteai tăia tălpile, lucru remarcat doar de străini, românii fiind obișnuiți cu murdăria orientală și cu aspectul destul de primitiv al WC-urilor. Mă voi opri numai asupra altor aspecte pe care cei care au scris ori au vorbit la radio le-au omis
Ultimul deceniu comunist: scrisori către Radio Europa Liberă by Gabriel Andreescu, Mihnea Berindei (eds) () [Corola-publishinghouse/Memoirs/619_a_1376]
-
să nu mai accept totul așa cum ni se prezintă, ca la niște copii proști și handicapați. Da, suntem handicapați de putere, dar nu suntem nici proști și nici lași, cum vecinii noștri ne fac, însă poate prea răbdători. Țăranul, altădată talpa țării, a fost desființat. Țărănimea era clasa majoritară, însă greu de organizat de partid și sindicat. Apoi nu au fost simbriași. De aici lupta de desfigurare a țăranului, care azi nu mai e nici cal, nici măgar. În acest fel
Ultimul deceniu comunist: scrisori către Radio Europa Liberă by Gabriel Andreescu, Mihnea Berindei (eds) () [Corola-publishinghouse/Memoirs/619_a_1376]
-
și umilințele prin care am trecut noi, vouă, necinstiților sufletește, vă vom dovedi acum, că nu vom reacționa în nici un fel la toate provocările voastre. Nu să ne închideți comerțul nostru, să ne înăbușiți avântul, ci să ne bateți la tălpi, să ne trimiteți în Insula Șerpilor, să ne ucideți cu pietre, să ne spânzurați cu picioarele în sus și să ni le bateți în cue, să ne supuneți la cele mai mari umilințe... în circular din 20 Ianuarie 1938, în urma
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
general, care este un model de demnitate în înfrâgere, proiectând spre viitor lupta de devenire a legionarilor pe linie spirituală și națională. înainte de a fi adus la Cazimcă, în celulă cu Popicu, fusese ținut la subsolul Ministerului de Interne la „Talpa Iadului”, singur în celulă mai bine de un an, fiind adus acolo din Zarca Aiudului, fusese adus în mod clar pentru exterminare lentă, care începuse cu stagiul la Talpa Iadului, unde era ținut pe o salteluță pusă direct pe ciment
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
celulă cu Popicu, fusese ținut la subsolul Ministerului de Interne la „Talpa Iadului”, singur în celulă mai bine de un an, fiind adus acolo din Zarca Aiudului, fusese adus în mod clar pentru exterminare lentă, care începuse cu stagiul la Talpa Iadului, unde era ținut pe o salteluță pusă direct pe ciment. Reumatismul cu durerile și consecințele lui îngrozitoare nu l-au cruțat ci l-au torturat îngrozitor. Nu se putea ridica în picioare și trebuia să se târască la ușă
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
Și apărare florilor din glastre. în nopți târzii de mai, când somnu-adastă Pe-aripi de vânt m-oi strecura-n ogradă Și fără ca dușmanii să mă vadă Cu flori de măr ți-oi bate în fereastră. Nicolae Petrașcu (1957 la Talpa Iadului de sub Ministerul de Interne) (Mai sunt trei strofe pentru vară, toamnă și iarnă) Scrisă din memorie de Aurel Popa (Popicu) 5 iulie 1993-com. Decea, Jud. Alba. Profesorul Nicolae Petrașcu, un cunoscător profund al limbii române era un mare admirator
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
să stea întins pe pat în timpul zilei, în afară de Oprișan Costache, care era tuberculos în ultimele luni de viață și care sa stins în secția de exterminare Jilava. Poziția obligatorie, între 6 dimineața și 10 seara era pe pat șezând, cu tălpile pe ciment, cu privirea la vizetă și mâinile pe genunchi. Această poziție provoca în timp o ptozare a ficatului și îmbolnăvirea lui gravă. Cei care au respectat-o cu strictețe ca Aristotel Popescu (Aligo) sau Dan Dumitrescu, „reeducați” de la Pitești
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
extermina oameni socotiți adversari de idei, fiind perfect organizați de la centrul de comandă până la ultimii executanți. Pentru cine ar crede că exagerez în aprecieri vreau să dau două momente revelatoare: Când l-au adus pe Nicolae Petrașcu pe targă de la Talpa Iadului anchilozat complet, neputându-se scula în picioare decât ajutat, am protestat spunându-i securistului, care îl adusese: Domnule colonel, asta nu e închisoare în care să poată trăi un om bolnav! Ce mă tu ești avocat? Nu trebuie să
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
cea care nu se laudă, nu pizmuiește, le crede pe toate, toate le rabdă și nu moare niciodată. Deci peste micile frecușuri sau asperități, care apar și în viața noastră de celulă, aici, în blestemata Cazimcă, la „tun”, sau la „Talpa Iadului”, dragostea plutește ca un fluid indestructibil; ea ne unește, ea ne susține, ea ne salvează viața, ea ne închide ochii în clipa din urmă și trece cu noi împreună dincolo în lumea umbrelor, căci ea este preexistentă și omniprezentă
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
în favoarea acestei ultime ipoteze trebuie să reflectăm la gândirea și trăirea profund creștină a lui Nicolae Petrașcu, care l-a oprit de a face un astfel de gest, în cele mai grele momente de criză sufletească, prin care trecuse la Talpa iadului, la Cazimcă și câte altele pe care nu le știm. în anii de încercări din timpul detenției, credința lui a crescut progresiv, pe măsura intensității suferinței. Proba cea mai concludentă, în acest sens, este căldura lui sufletească prin care
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
erau echipați. Deși, Centrala Evreilor a fost sesizată din luna August 1942 ca să ia măsuri pentru echiparea evreilor săraci, totuși n-a reușit decât într’o mică parte și cu întârziere, motivând lipsa materialelor de pe piață și în special al talpei. 7. Comisia Interministerială prin Comunicatul Nr. 4 din 24 Decemvrie 1942 a dat dreptul ca să ceară scutire de muncă și evreii repartizați de către Marele Stat Major la instituțiile de Stat. În baza acestui comunicat foarte multe instituții (C.F.R., Prefectura Poliției
Munca obligatorie a evreilor din România (1940‑1944). Documente by Ana Bărbulescu, Alexandru Florian (ed.); Alexandru Climescu, Laura Degeratu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/800_a_1752]
-
nostru rămânea neschimbat. Pardoseala din marmură, pereții de culoarea oului, numerele încăperilor așezate alandala, ușile de lemn cu mânere din oțel inoxidabil. Nu se zărea nici măcar o fereastră. Tocurile pantofilor ei țăcăneau pe pardoseală într-un ritm monoton, acompaniați de tălpile de cauciuc ale tenișilor mei. După sunetul pe care-l scoteau, păreau a fi pe ducă, fapt care mă cam îngrijora. Cum era prima oară în viața mea când călcam cu teniși pe marmură, nu-mi dădeam seama dacă sunetul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Ia mai zi o dată! M-a străfulgerat cu privirea din cap până-n picioare. — Glumeam și eu. Am avut impresia că voia să facă ceva și nu era decis. Până la urmă a aruncat țigara pe jos și a stins-o cu talpa pantofului. M-am gândit că era spre binele meu să nu mai comentez nimic. — Trebuie să te relaxezi, îmi zise Pitic. Nu se poate să stai așa încordat. În condițiile astea nu putem discuta deschis. Hai, relaxează-te! Pot să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
minute, și-au și apărut trei indivizi. Unul dintre ei era tinerelul care servea drept agent de legătură și care venea întotdeauna să ridice datele. Purta costum, cămașă albă, cravată. Ca un funcționar de bancă. Ceilalți doi aveau pantofi cu talpă de cauciuc și arătau de parcă erau angajații unei firme de transport. Oricum nu arătau a ceea ce voiau să pară. Dar era clar că nu țineau să bată la ochi. Au privit de jur împrejur cu multă atenție. Tensiunea plutea în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
iar pereții erau tot mai înalți de ambele părți, lăsându-ne impresia că or să ne strivească în orice clipă. Nu se mișca însă nimic. Liniștea era profundă. Parcă ne aflam pe fundul unei fântâni. Nu se auzea decât ecoul tălpilor noastre de cauciuc, la îmbinarea dintre pereți. Ridicam din când în când privirile fără să vreau. Acolo, printre Întunegri, mă așteptam parcă să văd stelele și luna. Dar nu se vedea nimic. Simțeam greutatea beznei care mă apăsa. Nici o adiere
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
a prins de cot, iar eu m-am agățat de poala canadienei pe care o purta. Înaintam cumplit de greu pe lespedea alunecoasă, îngustă doar de vreo treizeci de centimetri. Mai era și beznă cumplită. Lipitorile strivite se lipeau de tălpile tenișilor, transformându-se într-o masă gelatinoasă care se îngroșa mereu. Cred că apucaseră să se cațere câteva pe mine când am căzut adineauri. Le simțeam pe gât și după urechi, sugându-mi sângele. Nu puteam să scap de ele
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
De fapt la asta m-am gândit tot timpul. Nu mai terminam cu problemele. Înaintam de la groapă la groapă, pășind cu grijă, dar nu se mai terminau. Unde-o fi capătul lor? m-am întrebat. Ca să nu mai vorbesc de tălpile tenișilor, pline de lipitori moarte. Nici nu mai simțeam pământul sub ele. Îmi era tot mai greu să mă concentrez și să-mi păstrez echilibrul. Atât trupul, cât și psihicul își au limitele lor și o dată depășite, e greu să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
îi merge. Paznicul a luat o legătură de chei de pe perete și le-a băgat în buzunarul paltonului. A căscat de n-a mai putut cât s-a încheiat la ghetele lui din piele împletită. Păreau tare grele, iar pe tălpi aveau ținte ca să-i fie mai ușor să umble pe zăpadă. Umbra locuia undeva între oraș și lumea din afară. Eu nu pot ajunge acolo, Umbra n-are voie să intre în oraș. Singurul loc în care ne putem întâlni
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
era puțin cam răcoare, preferam să respir aer curat. — Bine, ți-o aduc aici, zise Paznicul și intră singur în cabană. Mi-am ridicat gulerul și m-am așezat pe banca de sub ulm. În așteptarea Umbrei, am scormonit pământul cu talpa ghetei. Era tare și pe alocuri înghețat. Zăpada nu se topise lângă Zid. Acolo nu bătea lumina soarelui. După câteva minute au ieșit din cabană. Paznicul traversă terenul cu pași mari, lăsând urme cu țintele de pe tălpi în pământul înghețat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]