6,950 matches
-
două nefericite, încât olimpianul Tudor Vianu, spre groaza Venerei Antonescu, să strige la ele ca scos din minți: „Afară, afară, să vă fie rușine, voi veți nenoroci școala românească!“ Consternați, nu știam ce să facem; profe sorul rămă sese singur înăuntru, asistenta plângea în continuare, ce să facem? Unuia i-a venit totuși ideea salutară: „Să intre neamțul!“ Neamțul era colegul și bunul meu prieten Arthur Beyrer, redegist care studia împreună cu noi, viitorul lingvist eminent, mult apreciat de Iorgu Iordan. Văzându
Amintiri și portrete literare - ed. a 3-a by Gabriel Dimisianu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1345_a_2700]
-
și puțin obișnuitul nume Wilhelm Ionescu), deci am fost și eu de față acolo, împreună cu Wili, și am avut ce vedea. Mulțimea tălăzuia de la o magazie la alta, se agăța ciorchine de uși, de ferestrele smulse, dând toți să pătrundă înăuntru și să apuce fiecare ceva, ce s-o putea. Oamenii se dotaseră cu saci, cu geamantane, iar unii făcuseră rost de căruțe și le încărcau cu de toate, cu orice găseau. Am văzut pe unul cărând o mașină de scris
Amintiri și portrete literare - ed. a 3-a by Gabriel Dimisianu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1345_a_2700]
-
un caraliu l-a pălmuit pe preot, iar pe Voiculescu l-a înjurat, învinuindu-i pe amândoi: „Vă rugați lui Dumnezeu să murim noi ?!” — Să fi fost pe la începutul lunii decembrie 1959, când ușa celulei fu dată în lături și înăuntru își făcură apariția doi deținuți de drept comun, purtând pe targă o făptură firavă care aducea, prin liniile ascuțite ale pomeților, mai degrabă cu un sfânt decupat din icoanele neasemuite ale pictorilor bizantini. Era așa de slab, că puteai să
Academia bârlădeană și Vasile Voiculescu by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/783_a_1506]
-
huzur, căci nu le lipseau mijloacele de o îndemânatică viețuire. La masa lor puteai veni oricând, chiar nepoftit, deoarece pe atunci nu se numărau încă bucățile în farfurie. Acolo, intrând în casă, trebuia să-ți lași necazurile la ușă, pentru că înăuntru nu întâlneai decât voie bună, frunți senine și surâsuri pe buze, surâsuri de oameni sinceri fără gânduri ascunse. Stăpâna casei a fost o femeie de lume, frumoasă, judecând după talia ei încă subțire, după trăsăturile feței și strălucirea ochilor ei
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
înapoi aici, să mă iei pe mine! Ascult, cacanaș. Scapat ca din gura morții, m-am suit sus în fugă urcând scările două câte două, iar dinaintea ușei salonului am stat un moment de m-am răsuflat, apoi intrând triumfător înăuntru am spus doamnei ce vroia să plece că trăsura e la dispoziția ei. Maică Precistă!... Multă vreme m-a urmărit spaima acestor câteva momente de strașnică emoțiune în care am fost așa de aproape de desperare, de fugă, de sinucidere chiar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
acte umanitare cu aia. Altfel, n-are criterii. Tot ce mișcă. Râul, ramul, relație libidinală cu întregul univers. Mai ales cu doamna Aduța, căreia i-ar recomanda să-și ia niște chiloți cu pulă să stea mereu cu ceva tare înăuntru. Stă pe calorifer și își privește haremul. Mascul dominant. Din cauza unora ca ăsta expresia „fii bărbat“ m-a indispus întotdeauna. V-am mai spus, e normal să ne probăm aici virilitatea. Ne-am blegit în așa hal încât interpretăm orice
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
Avea și asemenea clipe de inspirație. Ciocănea, țuguia buzele, își transforma capul într-un fel de cutie de rezonanță și ne arăta că suna a gol. Avea succes trucul ăsta al lui. Ce v-am zis că n-am nimic înăuntru! părea el foarte mândru. - Hopa, Penelopa, face când mă vede. Învățase expresii noi la fabrica aia unde zicea că lucrează. S-a schimbat boierul, nu e cum îl știi. Devenise ceva mai șmecher. Poate se și însurase, deși Mirel e
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
cartier ca o pădure. Cel puțin asta e senzația când ieși în luminiș dintre blocuri. Când scoți capul în bulevardul drept, turnat fără pic de imaginație. Cartier care trebuie dinamitat urgent. Cel mai onest plan edilitar. Și oamenii să fie înăuntru. Un cartier sinistru de țărani de tip nou, care creșteau găini pe balcon. Când mă mutasem aici, dimineața auzeam cântând cocoși și am crezut că am halucinații. Halucinații auditive deloc întâmplătoare, pentru că și colegii mei de spital pretindeau că aud
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
evada dintr-un canal. Cartier urât. Dacă ar fi după mine, aș planta niște pomi în curtea asta interioară. Pe bune. Și, v-am mai spus, aș dinamita betonul de pe jos, de fapt, aș dinamita tot cartierul și cu oamenii înăuntru pe cât posibil, aș distruge tot și aș planta pomi, domnule. Și iarbă. Să ieșim toți din bloc la iarbă verde. Și-acolo unde e centrala termică și fumează două fâțe de treișpe-paișpe ani, ar trebui să fie o poieniță unde
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
la ghișeu, tuturor clienților nevoiți să se Împrumute sau să preschimbe o poliță ajunsă la scadență. Când prin fața cinematografelor de odinioară eram solicitați de un personaj cu barbă, livrea și șapcă galonată, ca de mareșal, care ne invita să intrăm Înăuntru ca să admirăm „a opta mi nune a secolului“, cum i s-a spus mai târziu artei cinematogra fice, primită cu neîn credere la Începuturile ei. Când berăriile te pofteau la cartofi prăjiți oferiți gratuit numai ca să le bei berea. Când
Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1900-1950) şi alte pagini memorialistice by Constantin Beldie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1330_a_2733]
-
asta după ce ai trecut prin câteva ciuperci la tavă și un rasol de melci cu hrean și cu usturoi. Era cât p-aci să uit ciorba și iahnia de linte, cu câțiva căței de usturoi și o crenguță de cimbru Înăuntru, bucate grozave de ar fi să ne luăm după cele ce spune Biblia (Facerea, 25- 27), anume că Iacob, fiul mai mic al lui Isaac și dragul mamii sale, Rebeca, a amăgit cu un blid de linte pe fratesău mai
Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1900-1950) şi alte pagini memorialistice by Constantin Beldie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1330_a_2733]
-
Constat că sunt imponderabil și că plutesc, zbor cu ușurință în orice direcție voiesc. Mă hotărăsc s-o apuc înspre pământ, spre orășelul meu. Ajung deasupra străzii noastre, cobor și intru în căsuța modestă care până ieri fusese casa mea. Înăuntru, dau cu ochii de mine însumi, stau înțepenit într-un sicriu, am trupul rece, ai mei mă plâng și o mulțime de cunoscuți și de rude mă priveghează, se foiesc pe acolo. Vărs o lacrimă înduioșat de scena tristă. Mă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
și apoi se prăbușește fără putere. Cade exact la intrarea în mica peșteră, pe care am transformat-o în casă a mea. Pare rănit, are ochi mari, care mă fixează rugători, ține ceva strâns la piept. Îl trag cum pot înăuntru, acopăr cu o piatră gura peșterii, mascând ascunzătoarea noastră, se vede că operația aceasta e o reușită, întrucât urmăritorii cei înverșunați nu ne descoperă. Îl îngrijesc o vreme pe necunoscut așa cum mă pricep, până se întremează cât de cât și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
localitate?, aici nu era nici o localitate, aici erau doar câteva barăci amărâte, înconjurate de sârmă ghimpată. Între timp, comandantul Gicu Petre și-a încheiat brusc discursul: -Hai, vorba lungă sărăcia omului, la treabă, la program. Au fost repartizați în barăci. Înăuntru, frig, aproape nici o diferență față de afară. Și o mulțime de paturi suprapuse. Fiindcă erau mai mulți decât locurile existente, unii dintre deportați au fost puși câte doi în pat. Tata a avut noroc: a nimerit în patul de sus și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
dar tatei încă nu-i venise rândul: mai erau vreo patru persoane înaintea sa, iar după el nu mai era nimeni. Nu se grăbea. A mai zăbovit vreo jumătate de oră în sala de așteptare, până să intre la consultație. Înăuntru a avut surpriza să constate că medicul Stănescu I., cum citise pe ușă, era o femeie: tânără și atrăgătoare. Aceasta l-a privit fără să-l vadă. Asistenta, o tipă grasă și aproape de pensie, l-a trecut într-un registru
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
lipsei lemnelor de foc. Aici, cu vreascurile pe care le mai putea rupe din gardul curții sale, își mai încălzește trupul bolnav și obosit. Ungherul avea vreo 3 metri lungime și 1,5 metri lățime, era de nelocuit. Ne invită înăuntru, dar ne oprește să ne descălțăm, zicând că-i tare frig și putem răci. Spun măicuței că, pe lângă ajutoarele din America, i-am adus niște mesaje înregistrate pe casete audio. Mesajele au fost ascultate de măicuța cu emoție și ochii
Dacă nu ai amintiri, nu ai dreptate! by Constantin Chirilă () [Corola-publishinghouse/Memoirs/776_a_1536]
-
ce anume era greu de spus. Cert e că acum femeia arăta entuziast spre trecut. Într-o noapte, statuii i-a dispărut un picior. Ca să poți demonta partea de picior de la genunchi până la șold, ar fi trebuit să te strecori înăuntru, ceea ce era imposibil. Cu sau fără o explicație rațională, tot orașul vedea că lipsea o jumătate de picior. Pentru mulți, ceea ce nu-i rațional e miracol. Credincioasele au început să se închine la Victoria demontabilă ca la o martiră și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
rotițele cum îmi fâșâie-n cap. Prima zi a mai fost cum a fost, însă pe urmă am simțit o apăsare-n plexul solar care nu m-a lăsat decât după ce m-am întors la birou. Parc-aș fi avut înăuntru un ceas care mă anunța din oră-n oră că nu muncesc. E nouă, de ce stai?! E zece, tot stai? E unsprezece, de ce stai? E două, toată lumea e la treabă, iar tu nu muncești. Ați mâncat vreodată pâine țărănească, domnule
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
să strângă - și țipă: „Atenție, vine bărbatu-miu. Auleo, ne căsăpește!“. Bietul colonel! De unde să știe că e doar o provocare? Pe ușă nu poate să iasă, pe fereastră nu poate să sară. Soluția se impune de la sine: șifonierul. Acum, înăuntru sunt opt. Cititorul, desigur, vrea să știe ce s-a întâmplat mai departe. Ei, bine, nu contează. Ceea ce contează e că șifonierul cu două uși din PAL melaminat de tip A8, cu dimensiunile 60×1, 20×1, 90, produs de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
în birou. Iar după asta, oriunde era un șef mare, dădeai și de o nișă. Asupra subalternilor efectul de nișă era radical. Toți burtoșii din județ semănau în nișe cu propriile statui. Intra subalternul în birou, i se părea că înăuntru nu e nimeni și, deodată, parcă ivindu-se direct din perete, apărea capul șefului. Doar capul, fără corp. Prin anii ’70, Institutul a primit, prin reparație de la Comitetul Județean de Cultură, un bust de ipsos al lui Ceaușescu lucrat de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
un scaun, departe de șevalet și, ore întregi, fără să scoată un cuvânt, se uita la pictor cum lucrează. Prezența poetului era chiar plăcută, atâta doar că, la plecare, acesta se ducea la lada veche de sub fereastra atelierului și strecura înăuntru un caiet. „Poezii, poezii?!“, întreba pictorul cu înțelegere și poetul aproba delicat cu bărbia. Fiindcă poetul îl vizita zilnic de câțiva ani, în ladă se adunaseră sute de caiete. Oricine ar fi fost curios să vadă ce fel de poezii
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
peste o poezie cu titlul „Merfanturizu“, apoi nu-l mai lăsai din mână și, după un ceas, două te trezeai zicând și tu: „Seduk merfanturizu kuba. Sedum mirfanturuba mizu...“. Cum te apropiai de ladă, parcă ar fi avut niște raze înăuntru, te pomeneai recitând chiar și fără un caiet dictando în mână: „Peram, peram, mersum coram/ Artimanduru hataram“. Cele mai multe poezii - mai ales alea cu hudurum, burburum, zurdurum - erau triste, dar existau și versuri optimiste, vesele, precum „Hița chița sița mița/ Diri
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
ne spunea din tot corpul: „Eu sînt din Insula Paștelui, unde vremea e perfectă, femeile sînt perfecte...“ Stăteam În ușă la Gioconda și așteptam să apară compatriotul nostru, care nu dădea semne că ar mai veni; proprietarul ne-a poftit Înăuntru, să nu mai stăm În soare, și am avut parte de una dintre mesele sale magnifice, cu pește prăjit și supă cu multă apă. N-am mai primit nici un semn de la argentinianul nostru În tot timpul cît am rămas În
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
pirotehniștilor, care, la rîndul lor, nu erau nici ei chiar niște muncitori model. Am Încercat să ne păcălim foamea mergînd să Înotăm În rîul care curgea prin viroaga de sub noi, Însă apa era foarte rece și nu am putut sta Înăuntru prea mult, nici unul dintre noi nefiind prea rezistent la frig, după cum v-am mai spus. PÎnă la urmă, după una dintre poveștile noastre triste pe care le aveam În program, unul dintre oameni ne-a dat niște coceni de porumb
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
prin fundul grădinii episcopale, la reședință. Poate atunci am fost urmărit. Nu știu. În episcopie era secretarul Oprea, care s-a mirat că pe unde am putut intra!? Poarta era păzită de milițieni și nu avea voie nimeni să intre înăuntru. I-am explicat cum am intrat, i-am dat scrisoarea de la ÎPS episcop Aftenie Vasile din București către ÎPS Dr. Iuliu Hossu, în care se spunea că „toți (episcopii) suntem pe poziții...”. Cealaltă scrisoare pentru ÎPS Dr. Ioan Bălan, episcopul
Franciscani în zeghe : autobiografii şi alte texte by Iosif Diac () [Corola-publishinghouse/Memoirs/100985_a_102277]