KorAP: Find »[drukola/base=tremura & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...256 257 258 ...393 >

9,812 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941

pe Ilona, cu toate simțirile și gândurile, neîncetat, parcă toată ființa lui ar fi fost amenințată de pieire dacă nu i-ar fi jertfit ei toate clipele. Teama că Ilona nu va veni îl ustura până în măduva oaselor. Cartea îi tremura în mâini și lumina lămpii începu să-l enerveze. Trânti volumul pe laviță și se plimbă de ici-colo, din ce în ce mai repede, ca și cum ar fi vrut să grăbească mersul vremii și apropierea clipei hotărâtoare. În sfârșit nu mai putu răbda lumina și

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
întruna scârbit, rătăcind de ici-colo. Apoi deodată îi răsări în ochi zâmbetul Ilonei, fericit, supus, strălucitor de iubire și credință. ― Nu-ți pare rău, Ilona? o întrebă dânsul, șovăitor. ― Nu! răspunse fata hotărât. ― Ai încredere în mine, Ilona? urmă el, tremurând. ― Da! răspunse ea cu înflăcărare. În fața ei râdea bucuria întreagă, netulburată de gânduri și nepăsătoare de lume, triumfătoare și ispititoare. Uitîndu-se lung în ochii ei, Bologa îi văzu inima toată, caldă, simplă, sălbatică, și în căldura aceasta i se topi

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
strângere de inimă, sigur că cel așteptat va sosi negreșit la timp. Pe la unsprezece groparul Vidor intră pe poartă, posomorât și cu o legătură în mână. Atunci Apostol se sculă de la birou și așeză tocul în călimară. Doar degetele îi tremurau puțin. Ușa cancelariei era deschisă și în curând groparul apăru în prag dând bună ziua ofițerului, ca totdeauna. Bologa răspunse simplu, adăugând fără să mai aștepte obișnuitele întrebări despre pace ale bătrînului: ― Aș dori să-ți vorbesc ceva... ceva foarte important

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
o lumânare aprinsă în cealaltă mână, se ivi în prag. Zeci de lumânărele se întinseră nerăbdătoare spre preotul în odăjdii strălucitoare și în curând curtea bisericii se umplu de luminițe galbene, plăpânde, ca o ceată sfioasă de suflete care așteaptă, tremurând la porțile cerului, glasul izbăvirii. Printre țăranii ce se înghesuiau în jurul preotului, Apostol Bologa văzu și mulți soldați, cu fețele transfigurate de evlavie, bolborosind rugăciuni fierbinți. Dar mai ales se miră, zărind, la o parte, cu lumânărica aprinsă, pe sergentul

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
pentru aceasta m-am abătut pe aici, Bologa!... Te știam nebun și muream de frică să nu cazi în capcană!... Dacă ai ști ce bucurie mi-ai făcut, m-ai săruta!... Slavă Domnului, de-aci încolo n-am să mai tremur de câte ori văd vreun arestat pe front... Apostol Bologa îl sărută, mișcat, pe obraji... În aceeași seară sosi ordinul ca Petre să se prezinte în douăzeci și patru de ore la regiment; în locul lui, regimentul va pune alt soldat la dispoziția locotenentului Bologa

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
am ordin să vă... ― A, da... așa-i... Atunci, bine... Atunci așteaptă puțin, făcu Apostol, plictisit numai pentru că trebuia să se despartă de Ilona. Intră în cancelarie, spuse că pleacă la cartier, apoi se duse dincolo unde Ilona îl aștepta tremurând, plânsă, cu o bănuială rea în inimă. ― De ce te cheamă? șopti ea atât de încet, parcă odaia ar fi fost plină de vrăjmași la pândă. ― Ei, cine știe ce fleacuri, mormăi Apostol cu glas indiferent, gătindu-se de drum. Apoi, după ce își

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
că nu are ce să-i spuie. ― Eu cunosc munții mai bine, șopti deodată Ilona, ghicindu-i gândurile. Știu toate cotloanele, toate potecile, toate pâraiele... Am să-ți fiu călăuză! ― Nu, nu! tresări Apostol uimit. Tu nu trebuie să... Îi tremura glasul. Tăcu. Peste câteva clipe însă zise iar liniștit: ― Am să mă întorc, Ilona, să te iau!... Crezi? ― Cred! răspunse ea privindu-l în ochi sălbatic. Bologa își puse casca și se uită împrejur. Odaia parcă trăia și respira încet

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
luni de zile. Trebuie să fi trecut de nouă... Ce-mi pasă? Am vreme destulă... Numai Dumnezeu să-mi ajute să..." Apoi coti la stânga, pe marginea pârâului. Murmurul undelor neostoite se risipea legănat prin valurile de pâclă. Ici-colo, pe dealuri, tremurau pâlpâiri de lumină, ca niște licurici, însemnînd case nevăzute. Drumul șerpuia cenușiu în beznă. În pârâu, din când în când, fulgera cîte-o lucire argintie. Deși n-a umblat pe aici decât o singură dată, Apostol avea impresia că merge pe

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
ajunge mai degrabă. Dar niciodată nu-i apăru în creieri întrebarea "unde", ca și cum nu l-ar fi interesat deloc sau ar fi știut prea bine unde trebuie să ajungă. Drumul urca mereu... Pe urmă pârâul rămase în dreapta. Câteva stele albe tremurau, ca o cununiță de speranță, pe un colț de cer, în vârful unui munte pleșuv. " Ce-ar face Klapka să mă vază acuma?" își zise Apostol cu mare bucurie când sosi pe coama unde se aflau bateriile. Pe aici nu

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
zări și ochii rotunzi ca două mărgele de sticlă neagră. Și în aceeași clipă, se cutremură ca un lunatic care s-ar fi deșteptat din somn pe marginea unei prăpăstii. Locotenentul Varga șovăi câteva secunde, mormăind. În dreapta lui, țeava revolverului tremura cu gura spre Bologa. Pe urmă strigă cu o voce ca o lamă de cuțit ce pătrunde în carne vie: ― Ia-i armele, caporal! Din spatele lui Varga ieși un soldat pirpiriu. Apostol murmură leneș: ― N-am arme... Omul se opri

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
de rău ciudate: " Acuma nici nu vom trece pe dinaintea casei lor și pe Ilona nu voi vedea-o niciodată, dar trebuie să trecem negreșit printre spânzurații de care nu voi scăpa pînă-i lumea lume!" Soarele frigea din spate. Munții își tremurau pădurile în mângâierile razelor. Lângă șoseaua pietroasă, pârâul alerga în vale cu clipiri argintii, ca un copil zburdalnic. Din căruța hodorogită baionetele pe arme se înălțau spre cer, amenințătoare. Lângă podul de peste gârlă, cotind în șoseaua cea mare, Apostol întoarse

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
aici... Dacă va trece vremea tot așa de încet, am să-mi pierd mințile!" Sări jos și începu să umble de ici-colo, încercînd să-și lămurească deplin situația. În creieri i se frământau numai crâmpeie de gânduri, dar inima îi tremura de frică și tulburare. Avea acuma intuiția că îl așteaptă ceva îngrozitor, ceva ce îi amenință însăși temelia ființei... Se opri în dosul ușii, cu ochii în gol, și deodată îi răsări creanga groasă din copacul spânzuratului singuratic, ca un

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
îi mai șopti: ― Voință, Bologa! Plutonierul salută și, îndată ce coborî Klapka, se repezi în odăiță, se uită împrejur, cercetător, înfricoșat. Pretorul îi poruncise, de repetate ori, să fie cu ochii în patru ca nu cumva prizonierul să se sinucidă. Acuma tremura să nu fi lăsat căpitanul vreo armă. Deși nu mirosi nimic suspect, zise rugător și moale: ― Să nu mă nenorociți, domnule locotenent, din suflet vă rog!... Eu fac tot ce pot și chiar mai mult, dar să nu mă nenorociți

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
de partea președintelui trebuie să mai fie cineva... Și uite majoritatea!... Uite și pricina întîrzierii! Hârtia, sub o călimară ruginită și murdară, râdea întruna. Apostol, înviorat, se duse la masă, se așeză pe scaun, luă tocul și încercă penița. Îi tremurau degetele cumplit și nici un gând nu i se arăta limpede. " Mai târziu... mai e vreme!" își zise după un răstimp, liniștit, pornind iar să umble de ici-colo. Peste un sfert de ceas se opri brusc la picioarele patului, fără urme

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
Apostol Bologa luă haina pământie și o îmbrăcă repede, dârdâind de frig, dar de pălărie nu se atinse. Plutonierul, grăbit să sfârșească, o așeză binișor pe masă, deasupra gulerului, acoperind de tot hârtia albă, lucitoare. Urmă o tăcere în care tremurau numai privirile speriate. În sfârșit, pretorul își drese puțin glasul și vorbi, încurcăndu-se îndată: ― Dacă ai vreo dorință... eu... noi... conform legilor... orice dorință în clipa... Apostol îl privi drept în ochi, lung, fascinator și apoi, brusc, se întoarse cu

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
și roasă pe margini. Atunci își văzu ceasornicul, retrase brusc mâna, desfăcu binișor curelușa și-l dădu preotului, fără să-și arunce ochii pe cadran, zicând încet: ― Constantine, să nu mă uiți... Popa strânse ceasornicul în palmă, sub crucea care tremura. Apostol luă pălăria, o mototoli între degete și privi nedumerit în ochii lui Boteanu și apoi spre pretorul din coridor. ― Bologa... a sosit ora... Curaj! zise pretorul, dispărând imediat. Apostol se îndreptă spre ușă, trecu pragul și, în capul treptelor

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567

la fel și scrisul, care trebuie să fi fost al lui Împotrivă, scrisul acela care era aici și care ne reamintea de ochii lui și de mișcările de gimnastică, în vreme ce el zăcea probabil - dar unde? -pe o saltea păduchioasă sau tremura de frig sub dușurile înghețate și sub șocurile electrice violacee. Primarul vorbise după ce deschisese ușa și arătase spre drapel, apoi își vârâse degetele lui ca niște cârnați în buzunarele pentru ceas ale vestei de mătase și făcuse pe importantul în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
O eternitate, și încă una infinită, adăugă înainte de a-ncheia: procurorul nu-i dădea drumul la mână, o tot privea, iar ochii lui, dacă i-ați fi văzut, nu mai erau ai lui, și chiar buzele i se mișcau sau tremurau puțin, de parcă ar fi vrut să spună ceva, dar nu ieșea nimic, nimic. O privea pe fată, o devora, ca și cum n-ar mai fi văzut niciodată o femeie, în orice caz, niciuna ca ea... Eu nu prea mai știam unde

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
maestru de ceremonii, pe procuror, imperial și la fel de viu ca mine, cu măruntaiele la locul lor și sângele în vene. Brusc, văzându-l astfel, drept ca un catarg, cu brațele deschise către nimic, cu ochii fixați în depărtare și buzele tremurând, îmi spun că dacă nu i s-a întâmplat nimic lui, atunci îmi spun că... Totul se oprește. O revăd pe Lysia Verhareine trecând pe lângă colțul fermei lui Mureau, revăd în minte scena de zeci de ori, mai reală decât

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
spusese întotdeauna așa, de când aveam șapte ani, dar nu știusem niciodată de ce. Mă pregăteam să-i răspund și să folosesc cuvinte mari și fraze întortocheate, acolo, lângă râu, cu picioarele în zăpadă, numai în cămașă. Dar frigul făcea să-mi tremure buzele, și deodată am simțit că sunt pe punctul de a nu mai putea pleca. — Te-ntorci des? — Trec pe aici, nu e același lucru. Nu am remușcări. Am făcut ce trebuia făcut. Mi-am îndeplinit rolul și tu știi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
pentru care, de acum înainte, lumea avea să fie un soare acoperit de o mare pată neagră. Simțeam că mă sufoc. Totul zumzăia înlăuntrul meu. Vedeam în fața ochilor puncte albe, luminițe scurte și intense și trăsăturile lui Bourrache, purpuriu, care tremura, tremura și care deodată își trase mâinile de pe gâtul meu, de parcă fusese ars cu un fier roșu, înainte de a se arunca la pământ și de a izbucni în plâns. Mi-am recăpătat suflul. Eram ud leoarcă. L-am ridicat pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
care, de acum înainte, lumea avea să fie un soare acoperit de o mare pată neagră. Simțeam că mă sufoc. Totul zumzăia înlăuntrul meu. Vedeam în fața ochilor puncte albe, luminițe scurte și intense și trăsăturile lui Bourrache, purpuriu, care tremura, tremura și care deodată își trase mâinile de pe gâtul meu, de parcă fusese ars cu un fier roșu, înainte de a se arunca la pământ și de a izbucni în plâns. Mi-am recăpătat suflul. Eram ud leoarcă. L-am ridicat pe Bourrache

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
hârtie, ci de imagini din acelea care îți vin în minte și rămân acolo. Gachentard făcuse parte în tinerețe din corpul de expediție trimis la Tonkin. Venise înapoi cu o febră care îl făcea adeseori să se albească și să tremure ca o frunză, cu un borcan de cafea verde pe care îl ținea ca pe o relicvă pe masa din sufragerie, o fotografie în care-l vedeai stând în uniformă în fața unui câmp de orez și, mai ales, cu o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
tuturor pendulelor. La acea cădere infinită. La moartea stelelor. În definitiv, Berthe are dreptate. Cuvintele inspiră teamă. Chiar și celor care le cunosc și le descifrează. Sunt aici și nu reușesc să o spun. Nu știu cum s-o fac. Degetele îmi tremură. Stomacul mi se strânge. Ochii mă înțeapă. Am peste cincizeci de ani și totuși mă simt ca un puști îngrozit. Beau un pahar de vin. Apoi încă unul, pe nerăsuflate. Și un al treilea. Cuvintele poate că totuși vor ieși

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
Matziev nu se arătară prea uimiți. „O dovadă în plus“, îi spuseră primarului. Și se priviră cu subînțeles. Noaptea începea să se lase. Colonelul aruncă niște bușteni în șemineu, iar judecătorul o chemă pe Louisette. Fata veni cu capul plecat, tremurând toată. Credea că va fi interogată în legătură cu spânzuratul. Mierck o întrebă ce găsise de mâncare. Ea răspunse: — Trei cârnați, jumări, jambon, picioare de porc, o găină, ficat de vită, brânză de vacă și de capră. Chipul judecătorului se lumină: — Bine

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]