7,946 matches
-
arhitecturii luxuriante a unui Brillatt de Savarin transfigurat Într-un Dalí furios, banchet de culori și mișcări care Împing parcă vaporul ce leagă Constanța de Însoritele depărtări unde, peste câteva ceasuri, vor acosta fericiți pasagerii ai acestui „Orient Express” maritim. Țipând strident, stoluri de pescăruși agonizează Într-o plutire lentă de zbor etern deasupra pachebotului la poalele căruia bat ciocanele ca de vulcan ale valurilor, lăsând În urmă spuma albă, ca o iluzie, urmă nedefinită a unei himere, un Budha de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2020_a_3345]
-
lăsau firimuturi pe canapeaua crem din bumbac. Din moment ce prietenii ei credeau că mama și tatăl ei erau cei mai grozavi din tot cartierul, Ruby n-a găsit de cuviință să se revolte - cel puțin, nu Într-un mod obișnuit. Nu țipa decât foarte rar și nu făcea crize de isterie. Însă ce a făcut, a fost să-și dezvolte un apetit pentru management și științe economice Încă de la liceu. Starea de amărăciune În care se afla tatăl ei din cauza problemelor cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2001_a_3326]
-
Fi. Nu ți-a spus nimeni că nu-i frumos să tragi cu urechea? răspunse Ruby aspru. Încă era supărată pe el pentru felul În care o tachinase. — Îmi pare rău, n-a fost chiar vina mea. Tu și Fi țipați de-a dreptul. Și Fi are dreptate. La ce-ți curge ție acuma prin vene, ai fi un pericol pe șosea. Ce-ar fi să te duc eu acasă? —Mersi, zise ea, dar dacă nu pot să conduc eu, mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2001_a_3326]
-
de portocale. Simți cum se topește de plăcere și Își dădu seama că respirația Îi devine mai lentă și mai adâncă. Își dorea ca el să facă dragoste cu ea acolo, pe loc, Între aparatele acelea. Abia când niște puști țipară la ei „Luați-vă o cameră!“, se desprinseră din Îmbrățișare, chicotind Încurcați. Până la urmă se dovedi că potul era mai mic decât crezuseră. În loc de cincizeci de lire, erau numai vreo douăzeci. Dar nu-i păsa nici unuia dintre ei. Le era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2001_a_3326]
-
Însorească la Mustique sau prin alte țări calde. Pe măsură ce sosea din ce În ce mai multă lume, zgomotul devenea din ce În ce mai asurzitor. Peste muzica Latino care se auzea de la CD player, se distingeau mame care strigau, bebeluși care se smiorcăiau și copii mai mari care țipau În vreme ce dădeau ture prin magazin dărâmând pahare de punch și șterpelind personaje din sculpturile cu nașterea lui Iisus. Lucrurile erau destul de avansate când apărură Fi cu Saul, Ben și Connor. —OK, cu ce putem să te ajutăm? Spuse Fi. Ruby
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2001_a_3326]
-
Te-am căutat peste tot. Ce se Întâmplă aici? Ce ți se pare că se Întâmplă? spuse Ronnie. Sunt pe cale să nasc. —Ce? Aici? Nu se poate. Trebuie să ajungem la spital. Ruby Îi zise că e prea târziu. Ronnie țipă de durere când avu Încă o contracție. Phil Îngenunche și o luă de mână. —Adu-ți aminte toate tehnicile de relaxare. Hai, să ne concentrăm pe mantra ta. —Dă-o dracu’ de mantră Împuțită. —OK, atunci, hai respiră cu mine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2001_a_3326]
-
în fața unei ambulanțe care se apropia în goană și a frânat la doi pași de mine, am alergat printre canaturile ușii de sticlă de la Urgență, am alergat prin sala infirmierilor, am alergat în camera unde cineva cu un braț fracturat țipa, am alergat în camera alăturată goală și în dezordine. M-am oprit. Părul tău era acolo pe podea. Părul tău castaniu și ondulat adunat într-o grămăjoară la un loc cu niște fașe pline de sânge. Într-o clipă devin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
omori, înseamnă deja un testament. Din întuneric se ridică un țipăt. M-am împiedicat și am căzut peste o grămadă de cârpe: un om care doarme pe jos. Își scoate capul din culcușul lui mizerabil. N-am nimic! Se agită, țipă, crede că vreau să-l fur, ce să fur? Grămada aceea de zdrențe putrede? Dinții care, atunci când deschide gura și un plânset răgușit i se rostogolește în șanțul lucitor al gâtului, se vede că lipsesc? — Mă scuzați, am căzut. Ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
casă, în timp ce ea, la câțiva metri mai încolo, în interiorul unei roulote ce se clătina, se lăsa pătrunsă de croșeta unei megere, poate aceeași care o învățase să prezică viitorul. Așa se terminase: cu o cârpă strânsă între dinți, să nu țipe. De ce-ți povestesc toate astea? N-am nici un răspuns să-ți dau. Unul din răspunsurile mele precise, scurte, „chirurgicale“, cum le numești tu. Este hemoragia vieții cea care bate la tâmple. Ca și hematomul din cutia ta craniană. Acum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
unde medicamentele expiră și aparatele se învechesc înainte de a fi scoase din cutiile lor. Unde totul se petrece sub anestezie și lucrul cel mai viu este șoarecele care din când în când traversează bucătăria și le face pe bucătărese să țipe. Fiecare din noi, Angela, visează ceva care să scoată din țâțâni lumea lui obișnuită. Îl visezi stând pe divan, așezat comod în mijlocul beneficiilor pe care viața ți le adaugă zi după zi. Dintr-o dată, împins de o ridicolă tresărire de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
plecăm imediat. În momentul acela am văzut că urina, o pată caldă se întindea pe cearșaf. Mă privea fără să-și dea seama ce face, ca și cum corpul acela nu-i aparținea. Am apăsat-o din nou pe burtă: — Simți? am țipat. Îmi simți mâna? Nu a mințit. — Nu, a șoptit, nu simt nimic. Atunci, Angela, am înțeles că se întâmpla ceva grav. De lângă perete, spatele Italiei alunecase din nou în jos, chipul ei gri ajunsese între perne. — Să mergem. — Lasă-mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
iubito. Sunt eu, sunt tati. Și tu îi deschizi, îi deschizi fără greutate, ca și cum ar fi simplu de tot. Îți deschizi ochii și mă privești. Ada vine în spatele meu: — Ce s-a întâmplat? Poate fără să-și dea seama, a țipat. Nu încetez să te privesc, să zâmbesc cu ochii în lacrimi. — A reacționat, spun, mi-a strâns un deget. — S-ar putea să fie doar un reflex de presiune forțată. — Nu, a deschis și ochii. Alfredo s-a schimbat. S-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
vorbea, îi ghicea simțământul. VIII Augusto tremura și scaunul pe care ședea i se părea o bancă de tortură; îl invada o pornire violentă să se ridice de pe el, să se plimbe prin salon, să pălmuiască aerul din jur, să țipe, să facă trăsnăi ca la circ, să uite că există. Nici doña Ermelinda, mătușa Eugeniei, nici don Fermín, soțul ei, anarhistul teoretic și mistic, nu izbuteau să-l aducă la realitate. — Zău, don Augusto - zicea doña Ermelinda -, eu cred că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
nu am putut să fac nici măcar asta. Puteam deschide gura, puteam forma cuvintele, dar nu eram în stare să scot nici un sunet. Acum eram capabil să produc un scâncet patetic, foarte slab, ca de bebeluș. Nu, un bebeluș poate să țipe. Trebuia să o fi auzit pe fiica mea cum urla când doctorul i-a tras o palmă ca să o aducă la viață. Plânsetul ei a făcut înconjurul lumii. Am deschis și eu gura ca să strig de bucurie, dar văzând-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
-
înaintea lui Hitler? Dar tot la țanc, ungur viclean ce ești. Pentru cei ca noi, care au venit după, a fost o altă poveste. Soarele revărsa lumină de pe un cer alb și trimitea scânteieri în apa unsuroasă a râului. Pescărușii țipau ca niște bătrâne nebune, fluierul vaporului despica aerul sărat și oamenii strigau unul la altul într-un Babel al limbilor. Chiar dacă nu puteai înțelege cuvintele, puteai interpreta entuziasmul și teroarea. Eram sigur că o să fie împins cineva peste bord sau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
-
pătrundea printr-o deschizătură în peretele de metal. Era orbitoare. Era America. Mulțimea fremăta. Oamenii căutau coada potrivită. Funcționarii dădeau indicații, îndrumau oamenii și cereau interpreți. Voluntari de la peste o duzină de agenții încercau să ajute, își pierdeau răbdarea și țipau la oamenii îngroziți pe care veniseră să îi ajute. Mi-am găsit locul la capătul unei cozi. Înainta câțiva centimetri, apoi se oprea pentru ca bărbații și femeile să își caute cu înfrigurare actele prin sacoșe și buzunare, prin lenjerie și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
-
și dansăm prin cameră, eu în pantalonii scurți de înot și în pantofi de tenis, ea într-o rochie cu imprimeu cârpită de multe ori, mâinile mele sunt pe talia ei, brațele ei se zbat, mimând împotrivirea. Râde, plânge și țipă la mine să o las în pace, iar eu o împing, o trag după mine și o răsucesc prin cameră, pe jumătate amuzat, pe jumătate furios, cuprins de teroare din pricina puterii mele, și care, pentru un moment, copleșește cealaltă teroare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
-
dă semne îndoielnice de primăvară. Am terminat de pansat cartea și o răsfoiesc din nou. E ziua de naștere a mamei și tata i-a dat lui Miep bani în speranța că o să găsească garoafe roșii, cadoul lui tradițional. Mama țipă de fericire la vederea acestei bucurii roșii din viețile noastre gri, își aruncă brațele în jurul gâtului tatei și îl sărută apăsat pe buze, dar acum, în loc să mă întorc dezgustat, așa cum am făcut atunci, mijesc ochii ca să îi văd mai bine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
-
țigară și în glume răsuflate. Ce face clic de 999 de ori și clac doar o singură dată? Un miriapod cu un picior de lemn. Se iubesc? Fac dragoste în această anexă secretă putredă și lipsită de intimitate? Îi aud țipând unul la altul. — Nu vând haina! —Bine, o să mâncăm blană de iepure iarna asta. Tu vrei banii doar ca să îi arunci pe țigările tale. —Tu îi vrei ca să îți cumperi mai multe haine după război. După război! Ce mâncăm până
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
-
Ce mâncăm până atunci? Dar se împacă. Mereu se împacă. Se furișează prin spatele ei, când ea stă aplecată peste chiuvetă, o prinde în brațe și îi ia în mâinile lui pătate cu nicotină sânii mari ca niște pepeni. Nu, țipă ea, și cuvântul devine da pe buzele ei. —Kerli, îi șoptește el la ureche. Și valsează până în dormitor. Lacomi, le spune Anne. O, da, sunt lacomi. Continui să dau paginile, înfometat după știri despre noi. O însemnare îmi atrage atenția
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
-
ajung cineva. Dar treptat încetăm să mai vorbim și începem, cu pași șovăitori, să ne găsim drumul pe calea plăcerilor despre care mi-a vorbit Otto. Îi simt trupul de copil cum se maturizează sub atingerea mea și viața îmi țipă în urechi sau poate sunt doar sirenele ce anunță raidul aerian. Închid ochii, dar Anne, tata, mama și toți ceilalți, chiar și sărmanul Pfeffer, îmi sunt întipăriți pe interiorul pleoapelor. Nu pot scăpa de ei. Deschid ochii. Picături de apă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
-
Am tras din nou. —Trebuie să stați nemișcat, domnule van Pels. Mi-am smuls brațul din strânsoarea lui. M-am răzgândit. —E o operație minoră. Așa cum am spus, nu veți simți nimic. M-am răzgândit. Nu avusesem de gând să țip. Nu vreau să îl șterg. Nu aveți nici un drept să îl ștergeți. Puse jos bisturiul și se ridică. Mă privi țintă un moment, suficient cât să văd dezgustul pe chipul lui. Cum doriți. Se răsuci și porni spre ușă. Asistenta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
-
în gură o lingură cu mâncare. Adică, nu, nu pot să îmi imaginez că s-ar putea întâmpla așa ceva. Poate că nici nu s-a întâmplat. E doar o piesă. — Dar e bazată pe un jurnal. Fiica mea începu să țipe. Dar eu am continuat să o hrănesc. —Jurnalul este autentic, insistă Madeleine. Așa că tatăl trebuie să o fi făcut. Lingura căzu pe podea. Nu o aruncasem. Îmi alunecase. — Fir-ar să fie, Madeleine, ai absolvit o facultate! Nu ai auzit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
-
îi spusese să se ducă să îl cumpere. Era o campanie. L-am ridicat. Titlul articolului din stânga îmi atrase atenția. ROLUL LUI GUSTI HUBER ÎN JURNALUL ANNEI FRANK Eram mirat. Madeleine nu mai adusese vorba despre piesă din seara când țipasem la ea și la fete pentru că iroseau mâncarea. Faptul că amintea de asta acum demonstra cât de iritată era. Nu voia să mă supere, dar nici nu putea să închidă ochii în fața nedreptății, oricare ar fi fost ea în cazul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
-
o cutie în mână și se ridicară într-o secundă. Alergară spre mine. David le urma, legănându-se pe piciorușele lui stângace, ca un omuleț cherchelit. Toți trei se agățaseră de mine și încercau să vadă ce e în cutie, țipau și se agitau. Madeleine auzi zgomotele și veni din bucătărie, la timp ca să vadă pisica ieșind din cutie. Ce e asta? întrebă ea. —A ce arată? Pisica nu cercetă toată camera cum fac majoritatea pisicilor în anumite locuri, ci o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]