6,859 matches
-
titulaturi care, prin exhibare excesivă mai degrabă escamotează cuvântul intim, punându-l Între niște paranteze pline de sensuri și subtexte, vorbesc, la modul psihanalitic, despre raporturile inconștiente ale scriitorului cu textul său și, mai ales, cu acea componentă indefinibilă numită confesiune. Jurnalul unui cobai al lui Miron Radu Paraschivescu 18 sau Jurnal În căutarea lui Dumnezeu al lui Arșavir Acterian sunt exemple tipice ale deturnării titlului dinspre o intimitate neasumată Înspre Încercarea de a Înnobila jurnalul, conferindu-i sensuri mai Înalte
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
ci un instrument. Nu În ultimul rând, un instrument al frumuseții. O dovedesc atâtea proiecte arhitectonice, dar și atâtea jurnale ale scriitorilor. Intimitatea e, oricât ar părea de paradoxal, și un acoperământ al scrisului, forma „Îmbrăcată” de acesta În actul confesiunii. Sintagma jurnal intim se dovedește a nu fi o simplă cochetărie, o potrivire de cuvinte, ci descrierea și identificarea unui gen literar și a unei stări a textului: starea de imponderabilitate dintre ficțiune și real. Cu alte cuvinte, o permanentă
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
alte cuvinte, o permanentă stare de război. Singurele momente care ar conta În această confruntare fără capăt ar fi cele de pace - clipele În care se completează jurnalele operațiunilor, dar se conturează și noile strategii. Învolburarea ca stare naturală propice confesiunii se dovedește, și ea, la fel de contraproductivă. Tensionat și plin de expresivitate e doar efectul acesteia, dar nu și spațiul În care se desfășoară. Cele mai de nemărturisit Întâmplări și sentimente, cele mai „agresive” imagini din cotidian ori din subconștient au
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
de oglindă servilă așezată În fața realității. Așadar, jurnalul intim nu vorbește despre relația individ societate, ci despre strategiile prin care cel dintâi se sustrage presiunii constrângătoare a celei din urmă. „Spectacolul simbolic” desfășurat În și de către jurnalul intim vizează desprinderea confesiunii zilnice de balastul cuvintelor care contabilizează realul, pentru a le stârni și a le metamorfoza Într-o realitate de grad secund, adică Într-o entitate literară. Fără a intra În detaliile presupuse de evoluția istorică a termenului intimitate, e de
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
cel ce se adresează (Între scriitorul de jurnal, să zicem) și cel căruia i se adresează. Or, se știe, problema adresantului este ea Însăși una plină de trape și ascunzișuri. Nu ne adresăm niciodată celui căruia credem că ne adresăm! Confesiunea, ca formă extrem-marginală a comunicării, se proiectează Înspre un cititor abstract (deși, În aparență, el se identifică perfect cu acea imagine), crezând că-i poate transmite, prin Însemnările sale, forma ultimă a unui gând pe care altminteri nu Îndrăznește să
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
biografice. Mizând pe involuntara lui transparență, intimul Își relevă rolul de mediator, fiind poarta prin care spiritul Își apropriază o parte din real: partea cea mai neînsemnată, În aparență, partea cea mai vie din ființa și din gândul scriitorului. Subiectul confesiunii intime e atât scriitorul (dar, În acest caz, e vorba de un personaj ale cărui resurse expresive și potențialități estetice sunt, fatalmente, limitate), cât, mai ales - și poate neașteptat -, lumea acestuia. Lumea proximității disponibile, a arcului de cerc În care
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
putea spune despre el, o realitate, o suprafață ori o entitate omogene. Există un intim al adâncimii, după cum există unul al suprafeței. Plinurile și golurile fiecăruia dintre ele se armonizează muzical, alcătuind Însăși masa, materia, conținutul jurnalului intim. Alternanță de confesiune subiectivă și de obiectivitate materializată În și prin limbaj, notația jurnalieră Își creează o ierarhie internă pe cât de aleatorie, pe atât de rezistentă la orice Încercare de destructurare. Raportările la un posibil protocol al constituirii materiei prime textuale nu sunt
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
insesizabil al unor eforturi creatoare ce-și ignoră forța generatoare de sens. Din acest motiv, intimul e perceput ca un halou anarhic, o dezorganizare a exteriorității. Dar ieșirea anarhică (un anarhism relativ, de fapt, pentru că el urmează linia sinuoasă a confesiunii) din „ritmurile universalității”25 Îngăduie centrarea pe adevărata esență a personalității subiectului care se confesează. Abstras presiunii sociale a convenției instaurate mai Întâi de limbaj și apoi de funcția acestuia de a comunica, autoadresarea (teoretică, firește) relaxează instinctele agresive care
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
de fragilă a intimității, din re-Întruparea spirituală a acesteia. Procesul evolutiv care are loc s-ar traduce printr-o dezordine ne-agresivă, care-și epuizează eventuala energie negativă În Încercări subconștiente de a găsi formule convingătoare de exprimare a identității. Confesiunea sub forma jurnalului intim - adică o formă extremă - imprimă o anumită mișcare nu doar minții autorului, ci și corpului său. „Înscrierea corpului În ritmul, În cadența cotidiană”27 conduce la modificări substanțiale ale activității acestuia. La rândul lor, ele se
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
la fel acesta va imprima propria structură jurnalului ca formă literară În curs de constituire. Pentru Eric Marty, exeget scrupulos al lui Gide și student preferat al lui Barthes, Intimul este „dezvăluirea corpului În interiorul timpului”28 și organizarea ritmică a confesiunii. Așa cum o demonstrează el pentru vastul jurnal gidian, intimul induce o anumită structură muzicală textului jurnalier, care, conștient sau nu, se ordonează atât În jurul datei (adică al temporalității), cât și În jurul unor teme ce se referă direct la ființa intimă
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
carte. Trebuie s-o scriu. Trebuie legată, Împachetată și trimisă În Noua Zeelandă. Doresc asta din tot sufletul... Și așa va fi6. Dorința exaltată de contopire cu fratele mort, dialogul patetic În care ambiția literară dublează tragedia intimă dau nota unei confesiuni mereu ezitante Între derizoriul clipei și absolutul amintirii. Imaginile cotropitoare ale copilăriei și ale Noii Zeelande natale subîntind coarda unei nostalgii pe care prezentul o ridică la cote insuportabile. Viața nu mai este, În acest caz, decât o promisiune pe
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
alta sau de la un deceniu la altul, trec În pagina de jurnal, impunând, printr-o obiectivare insesizabilă, propria variantă asupra Întâmplărilor. Pe acest traseu, În acest proces, eul creator se despică În două entități. Cea dintâi este un purtător al confesiunii, cea de-a doua un receptor involuntar al acesteia. Construindu-și, chiar inconștient și neintenționat, autoportretul, scriitorul ajunge să contemple o realitate În care nu se recunoaște, dar de care e obligat să țină seama. Din acest motiv, momentul recunoașterii
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
de regulă, În jurul a trei entități. Cea dintâi este o componentă morală. Este forma cea mai complexă, mai greu de supravegheat și de descifrat. Într-adevăr, cum pot fi aduse la același numitor și catalogate Într-o singură direcție a confesiunii, notațiile pline de disperare ale Virginiei Woolf și ariditatea unor note cvasi-contabilicești, din Jurnalul lui Liviu Rebreanu? Dar emfaza aproape adolescentină din notele lui Henri BeyleStendhal și patetismul rece al frazelor fără șir Înscrise În jurnalele lui Tolstoi? Dar tragismul
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
În Evul Mediu, speculum, oglinda, oglindirea, numea sistematizarea enciclopedică a cunoștințelor.) Fără Îndoială, e vorba de o oglindă retrospectivă, Îngânând ironic inscripția de pe retrovizoarele automobilelor de azi: „Obiectele percepute În oglindă sunt mai apropiate decât par”! În jurnalul intim, „obiectele” confesiunii sunt mai „Îndepărtate” decât le percepem! Imposibilitatea de a fixa „distanța” corectă a confesiunii determină relativa independență a autoportretului față de intențiile scriitorului. Autoportretul compus cu premeditare e aproape Întotdeauna fals. În loc să oglindească, el interpretează și, În loc să exprime, propune varianta trucată
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
vorba de o oglindă retrospectivă, Îngânând ironic inscripția de pe retrovizoarele automobilelor de azi: „Obiectele percepute În oglindă sunt mai apropiate decât par”! În jurnalul intim, „obiectele” confesiunii sunt mai „Îndepărtate” decât le percepem! Imposibilitatea de a fixa „distanța” corectă a confesiunii determină relativa independență a autoportretului față de intențiile scriitorului. Autoportretul compus cu premeditare e aproape Întotdeauna fals. În loc să oglindească, el interpretează și, În loc să exprime, propune varianta trucată a unui Întreg care-și permite luxul să ignore tocmai detaliile care-l compun
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
greși. Prin urmare, orgoliul de primă instanță devine o sursă a impreciziei, a inexactității și chiar a falsului - malefice În planul practicii textuale, dar benefice pentru identificarea unor surse de literaritate ale textului ca atare. Mai complicate sunt lucrurile când confesiunea nu e spontană, când ea crește firesc din trunchiul fragmentat al mărturisirii cotidiene. Constrâns de factori externi să coboare În adâncimile atât de greu sondabile ale eului propriu, autorul pare a-și da seama de misiunea ingrată În fața căreia se
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
eul părăsește ipostaza de ficțiune, de fantasmă psihanalitică și devine o entitate palpabilă: o realitate fizică Într-un text real. Drama jurnalului intim pornește de la strategia sa fundamentală: de la Încercarea disperată de a concilia cele două ființe simultan existente În confesiune: identitatea și alteritatea - un autor care este totodată și subiectul exercițiului confesiv. În același timp, intimitatea acoperă și noțiunea de interioritate, ambele fiind fațete ale uneia și aceleiași realități: „Intimul este superlativul, iar interiorul este comparativul Înlăuntrului”, notează Cecile Wajsbrot
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
sunt acolo de mult. Pur și simplu, ocup locul altcuiva care e luat drept eu”12. Aceasta e, Într-un fel, o poziție terminală a jurnalului. Astfel de considerații se Întâlnesc doar la capătul unor ani Întregi de exersare a confesiunii zilnice. De la orgoliosul: „Luni. Eu. Marți. Eu. Miercuri. Eu. Joi. Eu.” al lui Gombrowicz 13, până la tonul aproape acru al lui Gide nu se interpun două mentalități doar, ci ani și ani de zile de practică diaristă. Jocul ideii presupune
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
problema femeii-scriitor și problema autobiografiei”16. Vom observa, mai Întâi, ușoara tautologie a nuanțărilor Barbarei Johnson. Într-un fel sau altul, pe segmente mai mari sau mai mici, toate aceste trei teme se Întâlnesc Într-una singură: În aceea a confesiunii. Tema maternității, așa cum e ea descrisă de obicei În literatura de specialitate, nu mai e o problemă a sociologiei, ci una a psihanalizei. Un studiu fundamental, publicat În 1977 de către Nancy Friday, My Mother, My Self17, e deplin convingător În
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
Iar În ce privește autobiografia, ea este arareori altceva decât un jurnal intim deghizat. Amprenta Frankenstein „Monstruozitatea eului”, admirabil analizată de către Barbara Johnson 18, este, desigur, transcrierea În oglindă a unei caracteristici a realității. Obligat să intre În patul procustian al fragmentarismului confesiunii cotidiene, eul scriitorului e constrâns să se replieze asupră-și, până la insuportabil. E o contractare Înșelătoare. Fragmentarismul vieții de zi cu zi se dovedește, pe termen lung, capabil să redea mult mai exact trăsăturile ființei decât ar fi făcut-o
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
mărturisirii, cea dintâi triadă a intimității și subiectivismului, cuprinzând actul gândirii (melètàn), al (trans)scrierii (graphéin) și al instruirii (gymnázein). Scrisul și meditația fac corp comun, intercondiționate de principiul mărturisirii ca formă de cunoaștere 4. Însă oricare ar fi circuitul confesiunii (dinspre mărturisire Înspre viață sau dinspre viață spre mărturisire), ea dobândește o funcție ethopoietică 5: o modalitate, un operator al transformării adevărului În ethos. Desigur, prin adevăr Înțelegem transcrierea veridică a realului: aflându-ne În câmpul de acțiune al mecanismelor
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
de investigare a lumii. A lumii interioare, dar și a celei exterioare. Expansiunea ființei „Conversiunea sentimentului persoanei”13 produce, În primul rând, o deplasare a locului pe care-l ocupă, În propria Închipuire, scriitorul. Prin Însăși adoptarea ritmului jurnalier de confesiune, el optează pentru o altă perspectivă. El trece din tabăra vieții În tabăra eternității. Gesturile sale dobândesc altă greutate, alt calibru, altă Înălțime. Nici gesturile vieții, nici cele ale literaturii nu sunt un datum. Cu atât mai puțin eul. Cele
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
permanentă a eului. Prin publicare, jurnalul intim Își pierde una din caracteristici, intimitatea (bătaia scurtă a privirii și a gândului), dar nu și subiectivitatea. Pe de altă parte, având o dată și o istorie proprii, eul revine și nuanțează ceea ce ritmul confesiunii retezase și ocultase: expansiunea ființei. Dar și a expresivității acestei ființe. Intimitatea și subiectivitatea conotează, În proporții diferite, desuetul. Moliciunea romantică nu acoperă, Însă, decât un aspect al jurnalului. Părțile nevăzute, albul nescris al paginii se revendică unei alte tradiții
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
nescris al paginii se revendică unei alte tradiții: a interiorității și a tainicului, a secretului de primă instanță devenit, mai apoi, bun public. Interioritatea nu e decât forma disimulată a sinelui, a privirii care egalizează contrariile. Eul autorului asigură unitatea confesiunii, argumentează continuitatea și logica textului. Și, oricât de perimată ar fi conotația termenului de intimitate, modernitatea sa rămâne intactă cel puțin Într-unul din aspecte. El sugerează dacă nu o soluție de interpretare, cel puțin una de lectură: dinspre interioritatea
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
interogație. E o afirmație disimulată, prin care eul cumulează, trecând În faza a doua, și funcțiile celui care Întreabă 16. Eul autentic, scrie Ricoeur, „se constituie prin actul Întrebării”17. Răspunsul implicit la Întrebările repetate, sincopate, ale eului Îl formează confesiunea. Firește, „chestionările” sale provin dintr-o mare incertitudine, din dorința clarificării și a cunoașterii. Eul interogativ acționează ca o ființă pentru care există problema ființei, a existenței 18. Incapabil să-și asume până la capăt responsabilitatea de centru al construcției, eul
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]