7,211 matches
-
țelul real, dar secret, al unei călătorii întreprinse în mare grabă, cu răsuflarea tăiată, în scurtele zile de decembrie, de la o mansio la alta de pe drumurile imperiale. Băiețelul văzu cum, după câteva rânduri, tatăl său ridica repede ochii și, în șoaptă, îi punea întrebări curierului, care răspundea pe același ton, stând cu spatele spre intrare. Însă ofițerul de gardă închise hotărât ușa. Copilului i se păru că acel curier a rămas prea mult în camera tatălui său. Când ieși, purta încă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
-o moarte, mai apropiată sau mai îndepărtată, îl văzu pe ofițer reacționând cu furie: — Nu mai putem îndura! N-or să cruțe pe nimeni. Cum a murit? — Ca un animal, răspunse curierul. Aruncă o privire în jur și continuă în șoaptă, mânios: — La Rhegium au omorât-o și pe Julia, ca pe-o cerșetoare. De pe haina udă se prelingeau picături care cădeau pe pardoseală. Ofițerul se uită la rândul lui în spate și, pe când îl conducea pe curier spre ieșire, îl
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
jocuri frivole, inofensiv. Asemenea bătrânului unchi Claudius, fricosul legendar al familiei. Numai așa aveau să-l lase să trăiască, poate chiar confortabil, fiindcă în ochii tuturor ar fi fost o dovadă a clemenței și bunătății lor. Gajus o întrebă în șoaptă - acum vorbeau cu glas scăzut și între zidurile casei - dacă nu se putea folosi și ea de aceeași armă. Îi răspunse că n-ar fi crezut-o - și scutură din cap, înduioșată în fața a ceea ce ea credea că e nevinovăție
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
însoți. Încă nu apusese soarele când unul dintre foștii centurioni ce păzeau locuința Antoniei se prezentă în fața ei. Ea se plimba încet prin mica grădină din încăperile ei private, unde înfloreau trandafiri de toamnă. Ofițerul începu să-i vorbească în șoaptă. Gajus, aflat în preajmă, văzu că ea îl asculta și înclina capul; apoi se oprea, înălța capul, îl privea pe ofițerul credincios; pe neașteptate, surâse. Gajus vru să se îndepărteze; mâinile îi tremurau. Nu se întoarse. După o tăcere interminabilă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
Helikon, tremurând. Au lăsat leșurile la vedere, le-au târât cu cârlige pe străzi, lumea le privea de departe cu groază, iar în cele din urmă le-au aruncat în râu. — Cum ai aflat toate astea? îl întrebă Gajus în șoaptă. În clipa următoare însă, fu cuprins iar de neîncredere și nu mai întrebă nimic. Helikon răspunse plin de încredere: — Callistus. Gajus îl privi fără să înțeleagă; numele acela nu-i spunea nimic. — E grec, dar vine din Alexandria, zise Helikon
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
buzelor uscate, cu pleoapele întredeschise. După câteva săptămâni, în octombrie, toți locuitorii din Capri, de la ultimul barcagiu până la Tiberius, aflară deodată că, în insula Pandataria, Agrippina murise. Lui Gajus însă nimeni nu-i spuse nimic. El observă doar agitația alarmantă, șoaptele; toți se uitau la el și, îndată ce se apropia, discuțiile se întrerupeau, iar cei prezenți se îndepărtau. Apoi surprinse o frază: „Avea doar patruzeci și trei de ani“ - și o alta, mai cinică: „N-au crezut că va muri“. Se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
Populares și optimates constatară cu ușurare că nu-l amintise pe Marcus Antonius nici pentru a-l dezaproba, nici pentru a-l deplânge, evitând cu blândețe să ia partea cuiva. — Fraze construite în stilul attic, simplu și sever, comentară în șoaptă unii care își aminteau lecțiile ciceroniene, fără cuvinte de obârșie asiatică... Cine i le-o fi scris? După acea străfulgerare de orgoliu dinastic, tânărul imperator le mulțumea senatorilor pentru numeroasele titluri, dar adăugă imediat, blând și elegant, că nu avea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
confiscate. Îi vom chema înapoi în patrie, îi vom despăgubi. Și nu se va mai întâmpla ca judecătorii să fie constrânși de legi infame să condamne un cetățean roman pentru ceea ce gândește, spune sau scrie. Câțiva juriști bătrâni comentară în șoaptă: — Redă magistraturii independența pierdută în timpul războaielor civile. Se întrebau cine sugerase minții sale tinere o reformă atât de imediată și fundamentală. Vorbind, însă, el revedea codexul dispărut unde scria, în fiecare dimineață, fratele său Drusus, în biblioteca liniștită care îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
zidurile înnegrite de foc și poarta distrusă, chipul puternic, bărbătesc sculptat în granit care zăcea sub un văl de apă. Marcus Antonius era un nume pe care Roma încă îl cenzura; puținii care îndrăzneau să-l amintească îl rosteau în șoaptă, fiindcă, de peste șaptezeci de ani, era legat de condamnarea infamantă de rebeliune și trădare. Împăratul mângâie părul lui Helikon. Îți mulțumesc pentru memoria ta, îi spuse. Cheamă un secretar. Și, folosindu-se de puterea pe care i-o acordaseră senatorii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
mătasea, cei mai puternici bărbați ai Romei își ațintiră privirile asupra ei, înflăcărați de fantezii secrete. Împăratul intră, trecu printre cele două șiruri de invitați, care îi făcură loc imediat, se apropie de ea și îi adresă câteva cuvinte în șoaptă: îi spuse că pentru frumusețea ei ar fi meritat să ajungă în fruntea imperiului. Într-o republică de patricieni, cum era Roma, acea femeie, care urma să se căsătorească cu un descendent al Pisonilor, provenea din familia Corneliei, celebra matroană
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
retraseră fără zgomot. Sertorius Macro se ridică greoi, se prelinse de-a lungul zidului și începu să discute cu câțiva ofițeri ai săi. Numai frumoasa femeie, naivă și nerușinată, îl privea pe Împărat, îl ispitea, nebună de fericire. Într-o șoaptă pe care mulți o auziră, el o întrebă ce putea să mai aștepte în pat de la un bătrân cum era Calpurnius Piso. Ei îi trebuia un băiat frumos, râse el. — Replici de cazarmă, murmură un senator dintr-o familie cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
zile îl strigase, îl implorase și îl blestemase pe Tiberius, iar centurionul de gardă, pe nume Attius, îi înăbușea izbucnirile de revoltă, din ce în ce mai slabe, cu lovituri de bici, pe când spionii lui Tiberius notau fiecare cuvânt al lui, fiecare invocare, fiecare șoaptă a agoniei, așteptând cine știe ce secrete. Însă Drusus nu denunțase pe nimeni. În clipa aceea tânărul Împărat înțelese că, atunci când declarase, în discursul său programatic, că „toate actele acelea vor fi arse“, unii probabil că râseseră pe ascuns. Actele oficiale fuseseră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
spus Macro în orele dinaintea alegerii tale. Era agitat și blestema: „Pot să facă orice vor ei acolo, înăuntru“. Și așa au făcut. Dar nu au distrus, ci au ascuns - tăcu o clipă. Cine-o fi fost? se întrebă în șoaptă, aproape fascinat de inteligența care alesese cel mai improbabil loc, camerele părăsite ale bătrânului împărat, unde, cu siguranță, nimeni nu avea să intre să doarmă vreme de decenii. Poate că fusese chiar porunca lui Tiberius. Gândea în șoaptă. Răsuflă adânc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
întrebă în șoaptă, aproape fascinat de inteligența care alesese cel mai improbabil loc, camerele părăsite ale bătrânului împărat, unde, cu siguranță, nimeni nu avea să intre să doarmă vreme de decenii. Poate că fusese chiar porunca lui Tiberius. Gândea în șoaptă. Răsuflă adânc, apoi spuse: Cel care poseda documentele astea îi avea în mână pe senatori. Mintea sa lucidă mergea tot mai departe. Paloarea lui marmoreană începea să dispară. Îl privi pe Împărat și, deodată, spuse: — Documentele astea sunt o avere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
în brațele lui. Îi desfăcu cingătoarea și îi spuse: — Vreau iubire pe corabia zeiței. — Eu te iubesc, șopti ea în întuneric. Te iubesc, te iubesc. Poți să mă și omori acum; nu mi-aș da seama. Cuvintele acelea rostite în șoaptă, dintr-o singură suflare, ca și cum n-ar fi avut aer, erau extrem de intense. Ea, care i se păruse atât de timidă, ridică brațele și începu să-i mângâie ușor obrajii, sprâncenele, buzele. El se gândi că niciodată nu avusese parte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
descoperite peste multe veacuri. Pe când îl asculta, Milonia avea un singur gând: „Să plec din Roma împreună cu el, departe de aceste palatia cu sute de uși. Să plec de aici, unde la fiecare pas dai peste senatori care vorbesc în șoaptă și peste soțiile lor care te fixează cu priviri pline de ură“. Împăratul își aminti că sacerdotul de la Iunit Tentor îl sfătuise pe Germanicus să rămână acolo. Nu înțeleseseră dacă era o invitație sau o premoniție. Păstră amintirea pentru sine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
Acum e momentul, șuieră Chereas, acum! O clipă însă rămaseră nehotărâți, cu răsuflarea tăiată, gândindu-se la ce urmau să facă. Între timp, în atriu își făcură apariția demnitarii care ieșiseră în tăcere din sala de spectacole. Cineva întrebă în șoaptă: — Unde e Callistus? Cu o clipă înainte, Callistus se afla alături de Împărat; acum însă dispăruse. Se temură că avea să-i trădeze. Luând o hotărâre ireversibilă, Cassius Chereas intră în cryptoporticus. Ceilalți văzură că, în timp ce mergea, Împăratul se întorsese și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
se întorsese și se uitase în urmă. Își ținură respirația. Împăratul îl recunoscu pe Chereas și își continuă liniștit drumul. Chereas îl urma, dar era prea departe. Cu o tresărire de spaimă, cineva întrebă: — Unde sunt germanii? Îi răspunseră în șoaptă: — I-a trimis afară... Chereas îl urmărea pe Împărat cu pași din ce în ce mai grăbiți. Conspiratorilor li se păru că încălțările sale făceau prea mult zgomot. Și Împăratul mergea repede, ca întotdeauna; nu se mai întorsese să se uite înapoi. Privitorii simțiră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
Horus de pe el se spărsese. Deodată, un șuvoi de sânge îl năpădi pe gură și se revărsă pe podea. Cei doi îl priveau nemișcați. Chereas spuse încet, pe un ton profesional: — E mort. Să plecăm de-aici, toți, porunci în șoaptă, însă foarte dur, Valerius Asiaticus. Se supuseră în tăcere, risipindu-se. Nu se auzeau alte glasuri. Încă nu apăruse nimeni. — Te iubesc! strigă Milonia, și glasul ei ascuțit din cauza disperării răsună în atrium. Alergă, se aruncă asupra celui căzut, văzu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
A urmat un moment de adâncă penibilitate. De recunoaștere, a adevărului, din fața căruia, nimeni, niciodată și nicăieri, nu se va putea ascunde. După care, Dan, nefiresc, liniștit și împăcat definitiv, cu ce-i hărăzise soarta, a rostit mai mult în șoaptă, ca pentru sine, decât, și pentru Veghea: toate, la timpul lor. Asta-i unica lege sfântă a naturii.Toate. Atunci. Da, a replicat, Veghea, după care, întoarsă pe o parte,începu să-și tragă chiloții, pe picioarele albe, atât de
Blândeţea by Constantin Slavic () [Corola-publishinghouse/Imaginative/672_a_1240]
-
producțiile infinitei lor inutilități în lașitatea anonimatului. Vorbesc despre oameni, de cultură sau nu, cu acte de identitate la vedere, care au traversat deceniul '67 '77, și mai departe, către iarna anului '89, într-o liniște mormântală, într-o perpetuă șoaptă temătoare, paralizați de frica rostirii unui singur adevăr cu voce tare; oameni care, din '90 și până astăzi, ne țin predici despre lipsa de caracter a celor care nu le sunt pe plac. Nu poți vorbi despre "comunistul de bine
Apocalipsa după nea Grigore by Ioan Mititelu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/325_a_572]
-
duplicitate mai mult decât alți români care îl judecă. Nici că a trăit, a creat și a murit cu vehemență. El a iubit, pur și simplu, cu toată energia lui. Iar iubirea poate fi adulație și ură în același timp, șoaptă și răcnet, duioșie și violență, mulțumire și acuză... Dar niciodată minciună!”. Ce aș mai putea spune acum, când sunt ca orice român cu doliul în suflet, decât să-i aprind cu pioșenie o lumânare celui care a luminat cu flacăra
Apocalipsa după nea Grigore by Ioan Mititelu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/325_a_572]
-
pământ, numai cât adie prin preajmă respirația vreunui șef cu ceva putere asupra lui. Devine imediat umil, iar vocea trece, printr-un ciudat fenomen de transformare a sonorității, de la tonul obișnuit, la tonul de milogeală sau uneori se stinge în șoaptă la urechea șefului pentru a-i raporta confidențial ce a spus cutare sau cutărică despre domnia sa. Poate că nu aș fi scris azi cu năduf despre acest lucru, punându-i în cârca acestui popor, păcate din acestea grele, impardonabile, dar
Apocalipsa după nea Grigore by Ioan Mititelu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/325_a_572]
-
pentru el, însă cele trei zile trebuia să le petreacă în biblioteca școlii. Fata a fost pedepsită identic, așa că vă închipuiți prin ce chinuri au trecut cei doi; să stea singuri< în biblioteca pustie, fără să scoată un cuvânt, o șoaptă doar nu o fi fost atât de absurdă bibliotecara ! Cert a fost că dragostea dintre cei doi a erupt și mai puternic, matricola a fost prinsă mascat cu ace de siguranță și după ore cei doi puteau fi văzuți în
un liceu la malul mării by aurel avram stănescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91601_a_92358]
-
în arc de cerc, cu o dublură simetrică aflată în partea opusă, la intrarea în parc dar acesta este cel mai căutat de amorezi. Puțini trecători și aceștia sunt ca ei. Nimeni nu îi încurcă, stau departe unii de alții, șoaptele nu se aud mai departe de ei. Unii pleacă, se ridică ușor și în tăcere dispar, nici nu le auzi pașii. Totul se petrece cu încetinitorul, are impresia că sunt două păpușele uriașe care joacă scenete cu marionete ambigui însă
un liceu la malul mării by aurel avram stănescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91601_a_92358]