7,108 matches
-
-l cu groază cum își șterge sângele de pe buze. De unde și până unde să mai vorbești! Pur și simplu, ar trebui să te duci și să te întinzi în pat... — Așa voi face, îi răspunse Ippolit încet, răgușit, aproape în șoaptă. De cum mă întorc astăzi acasă, mă culc imediat... peste două săptămâni, după cum am aflat, o să mor... Săptămâna trecută mi-a spus-o chiar B-n49 cu gura lui... Așa că, dacă-mi permiteți, v-aș spune două cuvinte înainte de despărțire. — Ce-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
nu mă așteptam... după toate, după relațiile noastre de prietenie... și, în sfârșit, Lizaveta Prokofievna... — Cum se poate așa ceva! exclamă Adelaida, care se apropie repede de prinț și îi întinse mâna. Prințul îi zâmbi cu un aer pierdut. Deodată o șoaptă fierbinte, grăbită parcă, îi fripse urechea. Dacă nu vă descotorosiți imediat de acești oameni mârșavi, vă voi urî toată viața, toată viața numai pe dumneavoastră vă voi urî ! îi șopti Aglaia; părea cuprinsă de frenezie, însă se întoarse cu spatele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
așa deodată! Numai că e oare posibil ca tu să-i fi stârnit interesul? Doar cu gura ei te-a gratulat de „slut“ și „idiot“. — Asta ați fi putut să nu mi-o spuneți, observă prințul cu reproș, aproape în șoaptă. — Nu te supăra. Fata-i nesupusă, smintită, răzgâiată - dacă te îndrăgește, te ocărăște în gura mare, își bate joc de tine pe față; și eu tot așa am fost. Numai, rogu-te, nu jubila, scumpule, nu-i a ta; nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
învălmășite de tot, răspundea aiurea și uneori nu-i răspundea deloc. Însă șaradele Aglaiei încă nu se sfârșiseră în seara aceea. De ultima dintre ele avu parte prințul. Când se îndepărtară cu vreo sută de pași de casă, aproape în șoaptă, Aglaia îi spuse repede cavalerului ei, care tăcea cu obstinație: — Uită-te la dreapta. Prințul privi într-acolo. — Uită-te mai atent. Vezi banca aceea din parc? O bancă verde lângă cei trei copaci mari? Prințul răspunse că o vede
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
ai vedea-o deodată ferecată în lanțuri, îndărătul unor gratii de fier, bătută cu ciomagul de temnicer -, atunci această impresie ar fi întrucâtva asemănătoare cu cea pe care o simțea acum prințul. — Ce-i cu dumneata? îl întrebă repede, în șoaptă, Aglaia, uitându-se la el și trăgându-l cu naivitate de mână. El își întoarse capul spre ea, o privi, se uită în ochii ei negri, a căror scânteiere din clipa aceea era inexplicabilă pentru el, încercă să zâmbească, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
își dădu pe loc seama că în casa lor s-a dezlănțuit furtuna. Dar și fără asta chipul lui reflecta o frământare neobișnuită. Imediat îl luă de braț pe prințul Ș., îl opri lângă ușa de la intrare și aproape în șoaptă schimbă cu el câteva cuvinte. După înfățișarea îngrijorată a amândurora, când intrară apoi pe terasă și se duseră spre camera Lizavetei Prokofievna, ai fi putut crede că au aflat o veste ieșită din comun. Încetul cu încetul, toți se adunară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
cam un minut, punându-și degetul arătător la frunte, parcă gândindu-se la ceva; însă în zâmbetul lui palid, strâmb în continuare din cauza spaimei, licări brusc ceva parcă șiret, chiar triumfător. — Dumneavoastră ați fost! repetă el în sfârșit, aproape în șoaptă, dar absolut convins. Ați venit la mine și ați stat tăcut pe scaun, lângă fereastră, o oră întreagă, chiar mai mult; de la doisprezece și ceva până la două și ceva, după miezul nopții; apoi v-ați ridicat și ați plecat când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
să-i explic lui Surikov că doar el e «e vină», atunci acestui zbârciog au început deodată să-i tremure buzele și, apucându-mă cu o mână de umăr, cu cealaltă mi-a arătat ușa și încet, adică aproape în șoaptă, mi-a zis: «Du-te!» Am ieșit și mi-a plăcut, mi-a plăcut atunci, chiar în clipa aceea, mi-a plăcut cum m-a dat afară; însă mult timp după aceea cuvintele lui, când mi le aminteam, mi-au
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
să-i închidă gura. Prințul nu-i răspunse; tăcură iarăși, preț de un minut. — Îl iubesc pe Gavrila Ardalionovici... spuse ea precipitat, dar de-abia auzit, aplecându-și capul și mai mult. — Nu-i adevărat, zise și prințul aproape în șoaptă. — Deci mint? E adevărat; acum trei zile i-am dat cuvântul meu, tot pe banca asta. Prințul se sperie și căzu pe gânduri o clipă. — Nu-i adevărat, repetă ferm, asta ai scornit-o. — Ce mai politețe! Află că s-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
prințe; scuză-mă că te-am deranjat. Sper că vei rămâne convins de stima statornică pe care ți-o port. Imediat, prințul le făcu amândurora câte o plecăciune și ieși tăcut. Alexandra și Adelaida râseră și făcură un schimb de șoapte. Lizaveta Prokofievna le aruncă o privire severă. — Maman, râse Adelaida, nu ziceam decât că prințul s-a înclinat splendid; uneori e ca un sac, iar acum, deodată, parcă ar fi... Evgheni Pavlovici. Delicatețea și demnitatea se învață de la inimă, nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
discuție va fi ora destinului meu definitiv. Va fi ora mea și n-aș dori ca, într-un moment atât de sfânt, să ne poată întrerupe primul venit, primul neobrăzat și nu arareori - se aplecă deodată spre prinț, vorbind cu șoapte ciudate, misterioase și aproape speriate - un neobrăzat care nu face nici cât tocul... de la pantoful dumneavoastră, iubite prințe! O, nu spun: de la pantoful meu! Observați, mai ales, că n-am pomenit de pantoful meu; mă respect prea mult ca s-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
lui Napoleon, m-am răsucit spre Davout și i-am spus, parcă mânat de o inspirație: „Lua-ți-o la fugă, generale, unde veți vedea cu ochii!“ Proiectul era compromis. Davout a strâns din umeri și, ieșind, a spus în șoaptă: „Bah! Il devient superstitieux!“* Iar a doua zi s-a dat ordinul de plecare. Sunt lucruri extrem de interesante, rosti prințul, cu voce teribil de scăzută. Dacă așa a fost... adică, vreau să spun... se grăbi el să se corecteze. — O
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
La auzul primelor sunete ale glasului Nastasiei Filippovna, parcă o trecu un fior prin tot trupul. Desigur, amănuntul fu remarcat foarte bine de „femeia aceasta“. — Înțelegeți totul... dar vă prefaceți cu bună știință că nu înțelegeți, spuse Aglaia aproape în șoaptă, privind în pământ cu un aer posomorât. — De ce m-aș preface? întrebă Nastasia Filippovna, schițând un zâmbet. — Vreți să profitați de situația... că mă aflu în casa dumneavoastră, continuă Aglaia într-un mod caraghios și stângaci. — Vinovată de situație sunteți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
zile după cel dintâi. Prințul împărtăși din plin durerea familiei și în primele zile petrecu ore întregi la Nina Alexandrovna; a fost la înmormântare și la biserică. Mulți remarcară că cei prezenți în biserică îl întâmpinaseră și îl petrecuseră cu șoapte involuntare; același lucru se întâmpla și pe străzi, și în parc: când trecea pe jos sau în caleașcă, se auzea rumoare, i se rostea numele, era arătat cu degetul, era pomenită Nastasia Filippovna. Curioșii o căutaseră și la înmormântare, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
și porni spre biserică. Să remarcăm că dinadins nu voise să fie trecută cu vederea vreuna dintre datinile și uzanțele încetățenite; totul se făcea pe față, deschis și „cum se cuvine“. La biserică, trecând prin mulțime în rumoarea neîntreruptă de șoapte și exclamații ale publicului, condus de Keller, care arunca în dreapta și în stânga priviri amenințătoare, prințul se retrase pentru moment în altar, iar Keller se duse după mireasă; în dreptul pridvorului Dariei Alexeevna, găsi o mulțime care nu era doar de două
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
semn de amenințare cu degetul, adică să pășească mai ușor, deschise ușa care dădea spre camerele lui, îl lăsă pe prinț să intre, se strecură și el cu precauție, încuie ușa și băgă cheia în buzunar. — Hai, spuse el în șoaptă. Încă de când erau pe trotuarul străzii Liteinaia începuse să vorbească în șoaptă. Cu tot calmul lui exterior, era stăpânit de o profundă neliniște lăuntrică. Când intrară în salon, chiar în fața cabinetului, se apropie de fereastră și, cu un gest misterios
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
care dădea spre camerele lui, îl lăsă pe prinț să intre, se strecură și el cu precauție, încuie ușa și băgă cheia în buzunar. — Hai, spuse el în șoaptă. Încă de când erau pe trotuarul străzii Liteinaia începuse să vorbească în șoaptă. Cu tot calmul lui exterior, era stăpânit de o profundă neliniște lăuntrică. Când intrară în salon, chiar în fața cabinetului, se apropie de fereastră și, cu un gest misterios, îi făcu semn prințului să se apropie. Când ai sunat mai devreme
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
-așa a fost treaba. Dar unde-i... Nastasia Filippovna? întrebă prințul cu vocea sugrumată. — E... aici, spuse încet Rogojin, parcă întârziind un pic cu răspunsul. — Unde? Rogojin își ridică ochii spre prinț și-l privi fix. — Hai... Vorbea tot în șoaptă, fără grabă, rar și continuând să zâmbească ciudat. Chiar când îi povestise despre stor, parcă voise să spună altceva, în pofida expansivității cu care vorbea. Intrară în cabinet. De când fusese aici prințul, în cameră avuseseră loc unele schimbări: de-a lungul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
ea a rămas la mine peste noapte. Ieri am intrat tot așa, în vârful picioarelor, cum am intrat și adineaori. Pe drum mă gândeam în sinea mea că n-o să vrea să intre pe furiș. Da’ de unde! A vorbit în șoaptă, a intrat în vârful picioarelor, și-a ținut poalele rochiei cu mâna ca să nu foșnească, ba încă mă mai și amenința pe scară cu degetul să nu fac zgomot. De tine se tot temea. În tren parcă înnebunise de-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
deschiși și ficși. Prințul se așeză pe scaun și începu să-l privească înspăimântat. Se scurse așa vreo jumătate de oră; deodată Rogojin începu să țipe și să râdă cu hohote, ca și cum ar fi uitat că trebuie să vorbească în șoaptă: — Pe ofițer, pe ofițer... ți-amintești cum l-a plesnit pe ofițerul acela la concert, ha-ha-ha! Și cadetul... cadetul... cadetul a dat fuga... Cuprins de un nou val de spaimă, prințul sări de pe scaun. După ce Rogojin se potoli (și se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
esenței, ajunge În cele din urmă să recunoască impactul frumosului asupra ființei umane. „Frumosul Înnobilează ființa umană sub aspect etic și moral. Frumusețea introduce În sufletul omului iubire și Încredere În lume, Îi modulează delirul orgoliului și aduce pe buze șoapta fericirii, elimină pornirile rele, Îi purifică și-i apleacă fruntea În gestul Înclinării. Frumusețea poate fi deci regulatorul vieții morale”. Ajungem astfel În sfera sublimului pe care Kant Îl considera ca aparținând sferei morale, pe când frumusețea s-ar opri la
Medicină şi societate by Valeriu Lupu, Valeriu Vasile Lupu () [Corola-publishinghouse/Science/1587_a_2935]
-
Cu brazi ce-și trec lumina în cerc ca niște unde Ecourile, butii pleznind de-atâtea vinuri, Sau aurora clopot de var în căni cu lapte, Culori, zvonuri clătite cu-odihna în cerdac, Umed și bun pământul cu aburii în șoapte, Tristețe sfărâmată sub crengi ca un gândac. (Schützhaus) Imaginea despre acest volum n-ar fi cât de cât completă dacă n-am reține și un număr de „definiții” ale poeziei, conturate pregnant în versuri memorabile, și care se situează în
A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
abundent, în legătură cu poezia, într-un mare număr de articole-manifest. „Simt - scrie el în Obrazul de cretă - că un alfabet se trezește în lunecarea mea, că în curând va trebui să tai alte forme pentru păsările care se vor libera din șoaptele mele. Și iată-mă-s ca un giuvaiergiu: iau în mână ceasornicele mici de vorbe, le clatin încet lângă auz, aștept din împletirea de rotițe tictacul revelator”. Mărturisire aproape argheziană, întărită și în poemul ce dă titlul volumului: „Fiecare cuvânt
A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
care nu mai aud plânsul Demiurgului. Cu viziunea sa, Eminescu recunoaște că nu vine spre Dumnezeu dinspre teologie, ci dinspre filosofie, așteptându-se să fie mustrat de preoți: "Nu ne mustrați! Noi suntem de cei cu-auzul fin / Și pricepurăm șoapta misterului divin;" (Preot și filosof). Ba, la rându-i, îi mustră pe teologi că limbajul lor convențional (de lemn, cum i-am spune azi), i-a îndepărtat pe oameni de credință, adresându-se unor surzi: "Urmați în calea voastră mulțimii
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
toate zilele, București, [1940]; ed. pref. Aurel Martin, București, 1969; Cloșca cu pui, București, [1941]; Acasă, București, [1947]; ed. pref. George Gibescu, București, 1972; Ursitul, București, 1970; Căminul, București, 1971; Poveste cu „ocei”, cu ilustrații de Marcela Cordescu, București, 1975; Șoapte întru asfințit, București, 1981. Traduceri: Feodor Knorre, Mama, București, 1952 (în colaborare cu Ioana Irimescu); S.P. Podiacev, Scrisoarea, București, 1952 (în colaborare cu Irina Andreescu), Nuvele și povestiri, I-II, București, 1957 (în colaborare cu Sergiu Dan și Irina Andreescu
VELISAR TEODOREANU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290483_a_291812]