KorAP: Find »[drukola/base=nebun & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...258 259 260 ...305 >

7,611 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/1017_a_2525

Spațiului vital, toate regulile jocului s-au schimbat. Era furios pentru că Iugoslavia lui Stoiadinovici rămînea pasivă. Nici măcar un dușman nu ar merita așa ceva!"72. La 20 septembrie 1938, Iorga le spunea alor lui: "Actualmente, Europa este guvernată de oameni evident nebuni sau deranjați mintal, de oameni anormali ca Hitler, Mussolini (sic!), Stalin sau, ca să zicem așa, Kemal Atatürk". Iar Anglia încearcă să scape de toate acestea ocupîndu-se de Ducele de Windsor (Jurnalul doamnei Liliana, 28 septembrie 1938). Cehoslovacia a fost în

Nicolae Iorga - O biografie by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA (1999) [Corola-publishinghouse/Memoirs/1017_a_2525]
ajungînd acolo pe la 11 p.m. sau în jur de miezul nopții. A fost informat de Chestorul Paul Cojocaru că Iorga fusese ridicat și că era probabil mort la ora aceea. Atunci Sima s-a îndreptat spre București cu o viteză nebună. Știa unde poate găsi Echipa Morții. S-a dus în Aleea Vulpache, casa Magdei Lupescu, transformată într-un bastion al Legiunii 43. Instinctul lui Sima nu-l înșelase: i-a găsit pe cei din Echipa Morții (Sima își amintește că

Nicolae Iorga - O biografie by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA (1999) [Corola-publishinghouse/Memoirs/1017_a_2525]
Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666

la mare, în }ara Galilor. Consider că această săptămână a fost una dintre cele mai fericite pe care le-am trăit vreodată. Cuvântul „fericite“ nu exprimă decât parțial ceea ce am simțit. În toate acele zile am fost de-a dreptul nebun de bucurie.) Maică-mea îmi dădea voie să merg la teatru, considerând acest lucru drept „parte din îndatoririle didactice“. Iar eu pretindeam, cu viclenie, că nici măcar nu-mi făcea plăcere, dar trebuia să mă duc în vederea pregătirii examenelor. Eram o

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
invitat-o și pe Nell Pickering să ne însoțească. (Probabil că ai și uitat.) De atunci nu ai mai comunicat cu mine. Nu mi-ai mai telefonat, nu mi-ai scris un rând, deși știai bine că aș fi fost nebună de fericire să primesc o veste de la tine. Nici măcar nu-mi cunoști adresa, a trebuit să-mi trimiți scrisoarea prin bunăvoința agentului meu. Toate astea sunt fapte grăitoare, Charles. Și acum, din senin, mă pomenesc cu scrisoarea asta ciudată și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
dar am supraviețuit, m-am adaptat, am făcut chiar, până la urmă, oarecare ordine în viața mea. La urma urmei, am avut timp berechet de când m-ai părăsit tu. N-ai să-ți poți da niciodată pe deplin seama cât de nebună eram pe vremea aceea. Nu voiam să te rănesc arătându-ți suferința mea, în chip de răzbunare. În tot timpul cât am fost împreună, am știut, minut de minut, secundă de secundă, că legătura noastră va lua sfârșit. Și tu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
ale geloziei, au constituit o parte activă și caracteristică a vieții mele. Îmi vine acum în gând ceva cu totul diferit, dar la fel de dureros: tăcerile mamei mele ori de câte ori pleca mătușa Estelle de la noi. În cele din urmă, amândoi deveniserăm aproape nebuni. Mi-l amintesc pe vărul James citind pe nu știu care filozof: „Nu e absolut irațional să preferi sfârșitul lumii decât o zgârietură pe degetul tău“. Rosina și cu mine ajunseserăm într-un stadiu (deși eu unul nu l-aș numi rațional

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
degetele mele. Acum însă simțeam o nevoie mai concretă, să-i iau capul în mâini și să-l lipesc de mine, să-i ascult inima bătând. Vechi dorințe prinseseră dintr-o dată viață. Îi vedeam ochii albaștri, albaștri și expresia curioasă, nebună, a feței rotunde, expresie rămasă atât de neschimbată. Și buzele, care fuseseră atât de albe și de reci. Am început să-i spun: — Știi, nu am telefon... A ieșit în grabă din biserică și a închis ușa cu grijă. Supunându

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
stins. Poate că ceața se mai risipise, deși ferestrele păreau tot obturate. Rosina tocmai se pregătea să-mi răspundă nu știu ce, când ușa bucătăriei s-a deschis încet și cineva a intrat înăuntru. Era o femeie și, timp de un moment nebun, am crezut că e Hartley, întrupată din gândurile mele. Dar nu: era Lizzie Scherer. Când s-au văzut una pe cealaltă, ambele femei au scos câte un strigăt ușor, un fel de chiot înăbușit, provocat de șoc. Rosina s-a

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
femeia asta, Charles, nu ai vreo legătură cu ea, nu-i așa? — Nu, nu, nu, mă persecută, asta-i tot, Lizzie... Nu știu ce tot spune, dar n-are importanță. Ascultă-mă, Charles, iubitule. Sunt a ta, și probabil c-am fost nebună când n-am spus „da“ din primul moment. Mă muncea o teamă stupidă, gândeam că n-o să pot suporta să-mi zdrobești din nou inima, credeam că doresc liniște și-mi imaginam că voi reuși să mă înfrânez, să nu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
ce anume din spusele mele te face să-ți închipui că nu cred? Deci sunt un mincinos! — Spui că ești convins că eu știu, dar nu se poate să gândești una ca asta, e o nebunie... — Deci eu sunt sau nebun sau mincinos? Asta e? Asta e? — Nu, nu... Nu înțeleg, bâigui întruna. De ce-a venit aici? Nu știu, a fost un accident, o întâmplare... — Curioasă întâmplare. Pe Dumnezeul meu, ești vicleană, ăsta-i lucrul care mă amărăște cel mai

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
Nici măcar să mă odihnesc nu m-ai lăsat!... Nu-i adevărat... Fii atentă, fii atentă. Mi-am spus că nu există decât o alternativă: să te accept pe tine cu minciunile tale cu tot... Dumnezeule, se vede că am fost nebun... trebuia să fi plecat și să te las cu... — Nu...! — Ce te-ai mai fi bucurat! Și acum apare el, țanțoș ca un păun, și vine să-mi sune la ușă. Ce te-ai mai distrat când ai pus treaba

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
afirmat un lucru nebunesc doar ca să mă rănească și pe urmă, când a văzut cât sufăr, a început să reflecteze și să considere toate dezmințirile mele drept o dovadă de vinovăție. — Dar, Hartley, asta-i nebunie curată, trebuie să fie nebun de legat, bolnav clinic... — Nu-i nebun. — Asta-i întocmai procedeul nebunilor, văd în orice lucru o dovadă în sprijinul a ceea ce vor ei să creadă. — Spune că Titus îți seamănă... — Ei, asta-i bună...! — Și nostimada este că, într-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
rănească și pe urmă, când a văzut cât sufăr, a început să reflecteze și să considere toate dezmințirile mele drept o dovadă de vinovăție. — Dar, Hartley, asta-i nebunie curată, trebuie să fie nebun de legat, bolnav clinic... — Nu-i nebun. — Asta-i întocmai procedeul nebunilor, văd în orice lucru o dovadă în sprijinul a ceea ce vor ei să creadă. — Spune că Titus îți seamănă... — Ei, asta-i bună...! — Și nostimada este că, într-adevăr, seamănă puțin cu tine. — Seamănă cu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
am putut să fac rost de niște documente, el oricum nu le citise. Iar domnul venit de la Societate putea fi un soi de complice. — Soțul tău trebuie să fie un om extrem de ingenios. Un călău ticălos, detestabil, crud, pe jumătate nebun, dar foarte ingenios. Hartley se mulțumi să clatine din cap, privind acum la flacăra luminărilor. — Dar Titus, presupun că nu știa, vreau să spun că nu cunoștea gândurile lui Ben? — Ba a aflat, mai târziu, pe când avea nouă sau zece

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
văzut intrând în cârciumă. Mi s-au muiat genunchii, și a trebuit să urc îndărăt câțiva pași pe deal, să mă așez în iarbă. Pe urmă mi-am spus că poate am visat, mi-am spus că trebuie să fiu nebună, nu știam singură ce să fac. Dar a doua zi am auzit pe cineva la prăvălie vorbind despre tine, spunând că ai ieșit la pensie și că te-ai stabilit în sat. Un timp m-am întrebat dacă să-i

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
pe care eu nu l-am stăpânit niciodată și, în exaltarea lui marină, se cufunda vertical, dispărând sub apă și reapărând în cu totul alt loc, cu un chiot de triumf. Și eu mă simțeam cuprins de o încântare la fel de nebună, iar marea era veselă și gustul apei sărate era însuși gustul speranței și al bucuriei. Râdeam, gâlgâiam apa din gură, scuipam, mă învârtejeam. Când mi-am întâlnit partenerul derviș-al-mării i-am strigat: — Acum te bucuri c-ai venit la mine

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
destulă violență. Mă temeam că orice presiune în plus ar putea produce un acces de ostilitate și o și mai accentuată retragere, care m-ar fi adus și pe mine la starea ei de nebunie; pentru că, uneori, gândeam că e nebună. Lăsând însă lucrurile așa cum erau, coexistam într-un soi de precară, dementă, misterioasă tolerare reciprocă. Din când în când, îmi repeta că vrea să plece acasă, dar accepta pasivă refuzurile mele categorice, ceea ce era oarecum încurajator. De bună seamă, cu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
să fugi, să lași totul în urmă! Să constați că suferința poate să înceteze. — Poate? Poate oare suferința să înceteze? Așa cum se uita țintă la mine, cu ochii dilatați, într-o bruscă pauză de uimire, m-am întrebat dacă e nebună, dacă mintea ei a luat-o complet razna, sau dacă nu-i decât o biată epavă, sau poate că devenise un gen de stranie făptură spiritualizată, rafinată de suferință? Să fi fost acel ciudat aer de sălbăticie al frumuseții ei

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
asurzitoare! Dar continuară să-mi cânte în față, ațintindu-mă cu ochii lor strălucitori, umezi de râs, și mișcându-și brațele în ritmul melodiei; până când, în cele din urmă, osteniră, încetară cântecul și izbucniră într-un nou acces de râs nebun. M-am așezat pe un scaun și m-am uitat la ei. În sfârșit, redobândindu-și coerența, Rosina își șterse ochii și-mi spuse: — Charles, ești atât de caraghios, ești o inepuizabilă sursă de amuzament pentru prietenii tăi. Aud că

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
ei. — Înțeleg. Ar fi trebuit să-mi dau seama că e o glumă stupidă. O clipă m-am gândit că, poate... ce-ai de gând să faci cu femeia aceea? Nu poți să te încarci cu o muiere pe jumătate nebună, la acest stadiu al vieții ei. N-o poți ține în lanț, ca pe un câine rău. Sau n-am înțeles eu bine cum stau lucrurile? — Nu e prizonieră. Mă iubește. Pur și simplu a fost supusă la un lavaj

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
fost următoarea fată de vis. Dumnezeule, grețoasa brutalitate indiferentă a bărbaților - femeile pe care le lasă în urma lor, ca să ia singure hotărâri vitale. Ei bine, am luat singură hotărârea. Doamne, cum aș vrea să n-o fi făcut! Am fost nebună. În parte, am făcut-o din ură pentru tine. De ce dracu n-am păstrat copilul? Ar fi fost mare acum. — Rosina... — Și l-aș fi învățat să te urască... Și asta ar fi fost o enormă consolare. Îmi pare rău

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
Băiatul e fiul ei! Te întrebasem cum îl cheamă. Titus. Ai uitat și asta? Lucrul curios era că uitasem într-adevăr, uitasem complet că îi istorisisem lui James povestea. De ce ținuse James să cunoască numele lui Titus? — Probabil că-s nebun, am răspuns. Uitasem cu totul, dar acum îmi aduc aminte. Mi-ai dat niște sfaturi înțelepte. — Și le-ai urmat? — Da. Aveai dreptate, fără îndoială. Pur și simplu nu erau decât închipuiri. Șocul revederii îmi declanșase o serie de vechi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
Îi ajungea până la călcâie și, cu gulerul ridicat, pentru a-i ascunde părul, avea ceva din efectul unei rochii de seară. Ochii ei, mari și uluiți, căpătaseră o nuanță violetă; și, cu toate că părul cărunt, ciufulit, îi dădea aerul unei bătrâne nebune, în clipa aceea de nemișcare avea prestanța unei regine. Mi-am revenit într-o secundă și m-am repezit pe scări. Când m-a văzut urcând spre ea, Hartley s-a întors și a dispărut. Am văzut străfulgerarea unei glezne

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
capului și știam că mâinile încercau, inconștient, să-l protejeze. Trupul mi se răsucea dureros, încercând în van să-și echilibreze poziția. Am văzut, în întunecimea difuză a nopții de vară, valurile smântânoase învârtejindu-se chiar sub mine și spiralarea nebună a crestelor înspumate în spațiul îngrădit. Pe urmă m-am pomenit în apă, și răceala de gheață mi-a produs un nou șoc; am început instinctiv să-mi agit membrele în mișcări de înot, încercând să mă înalț deasupra apei

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
părinților. M-am bucurat să constat că Rosemary avea o idee foarte neclară despre cele întâmplate la Capul Shruff, iar eu n-am făcut nimic ca s-o luminez. După informațiile ei, se părea că fusesem persecutat de o femeie nebună din sat, și că un tânăr prieten al lui Gilbert se înecase. Din fericire, nu părea deloc interesată să discute problemele mele. E seara târziu, în apartamentul lui James. Statuile lui Buddha par să se uite la mine, deși am

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]