8,125 matches
-
zic așa, de lipsă de spectaculoase evenimente exterioare... Nu când vroiam eu era gravă și patetică, nu când eram eu trist avea ea disponibilități pentru ecleziastice reflecții, nu când o doream înțelegea ea că e dorită, nu când eram eu obosit era și ea pradă lasitudinii, singurătatea în doi nu era și pentru ea totdeauna un balsam, bucuria lecturii care adesea mă devora nu era în același timp și pentru ea o vibrație a spiritului ("Lasă cititul, Victoraș, că nu e
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
stea relaxată pe schiuri în timp ce aluneca cu o viteză crescândă pe imensa pârtie care devenise orbitoare sub soarele care se ridica. O cristiană deveni curând pentru corpul meu o mișcare aproape la fel de însușită ca mișcarea simplă pe pământ ferm. Însă obosisem... Înainte de a-mi da iarăși drumul scosei mănușile și mă ștersei de sudoare... În aceeași clipă mâini dulci îmi acoperiră ochii pe la spate. O adâncă pace mă invada. O fericire! Lumina care îmi obosise ochii reapăru sub pleoape, dar nu
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
mișcarea simplă pe pământ ferm. Însă obosisem... Înainte de a-mi da iarăși drumul scosei mănușile și mă ștersei de sudoare... În aceeași clipă mâini dulci îmi acoperiră ochii pe la spate. O adâncă pace mă invada. O fericire! Lumina care îmi obosise ochii reapăru sub pleoape, dar nu aceeași, o altă lumină, destinată nu privirii, ci ființei mele smulsă din temporal, o lumină a adâncurilor lumii față de care cea mare, a noastră, e un amurg cenușiu... Prelungii nedefinit clipa întoarcerii și a
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
care o să vi-o dictez. Nu vă desvăluiți sufletul. V-am atras atenția, asta nu se poate face decât la o mânăstire, și în zilele noastre nici acolo, vă avertizez..."' "Ciceo, zise atunci Petrini, nu crezi că ești și tu obosit și nu mai vezi clar lucrurile? și se ridică și începu iarăși să se plimbe cu pași foarte rari și foarte lenți prin birou. Răspunde-mi încă o dată la întrebarea mea: ce se întîmplă dacă noi nu mărturisim nimic? Nu
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
din cap și-și mută privirea pe un ecran.) Doamne! Un tip rămas pe Pământ, bine mersi în biroul lui, ne furnizează coordonatele unui punct situat la mama dracului și zice că să vedem ce-i pe-acolo. Nu se obosește nici măcar să-mi spună de ce și eu nu-l întreb nimic, pentru că n-am chef să aștept răspunsul cincisprezece zile și care nu poate fi decât: "Confidențial". Mă-ntreb câteodată de ce ne-om bate atâta capul. ― Îți spun eu, pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
lui Gorman răsună sec în receptoarele căștilor. ― Prima grupă, în linie. Hicks, oamenii tăi să formeze un cordon între intrarea în colonie și blindat. Supravegheați spatele. ― Eu ți-aș supraveghea ție spatele, zise Hudson lui Dietrich. Meditehul nici nu se obosi să-i dea replica: ― Când o să mai ai nevoie de un sedativ, ce-ai zice de o injecție de cortizon în zonă? Apone îi făcu să tacă. ― Gura! Vasquez, ia-o înainte. Pornim. Un rând de soldați înaintă spre sasul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
android. Admițând că sistemele respective mai funcționează, bineînțeles. Să nu crezi că mi-ar fi drag să dau o raită pe la stație, dar, dacă-i singura posibilitate de supraviețuire, sunt gata să-mi încerc norocul. Sintetul zâmbi amar. ― Nu te obosi. Mi-e teamă că ar putea fi prea târziu. Impactul navetei, tirul, și mai știu eu ce, au produs prea multe stricăciuni. În acest stadiu, explozia reactorului este inevitabilă. ― Este perfect. Și ce e de făcut în acest caz? Vasquez
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
să implice faptul că Blayney auzise despre posibilitățile dodecimale ale creierului lui Gosseyn. Normal, era numai o posibilitate, nu o certitudine. Așadar, Gosseyn ocoli întrebarea: - Nu sunt mai inteligent decât eram atunci. Apoi adăugă: - Cine ar fi bănuit că te obosești să ții casa asta amărâtă sub supraveghere? Ținu privirile ațintite pe fața netedă cât rosti cuvintele cu substrat de laudă. Și fu încântat să observe o ușoară mulțumire de sine în expresia celuilalt. Dar Blayney nu spuse nimic; nu oferi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911]
-
ca flote de submarine pornite în recunoaștere (și, inevitabil, eșuate) în țevile de canalizare. Tot de la scara B veneau și proiectilele aeriene, dar de la garsoniera ultimului etaj, locuită de-un cuplu de țigani cu ochi verzi. Flăcăii nu se mai oboseau să-și coboare gunoiul: somnoroși și calmi, deschideau geamul și-l parașutau în saci pe trotuar. Dar nu despre asta vroiam să vorbesc. Adevăratele probleme mocneau în spate, peste gard, unde Ceaușescu ridicase o policlinică pentru bătrânii slujitori ai Partidului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
un halterofil din mașină. Nu mai eram eu, ci un monstru pe scaunul șoferului, un pachet de apă, sânge și carne, gata să plesnească. Doar gândul că trebuia să duc animalul ăsta cu bine dintr-o parte într-alta mă obosea. Cât despre impresiile de călătorie, ele pur și simplu mă scoteau din pepeni. Nu-ți ajungea că alergai de colo-colo, mai trebuia să și povestești. La facultate, când unul din profesori m-a rugat să țin un seminar despre jurnalele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
expoziții. Te uiți la Mona Lisa și vezi opera nu știu cărui restaurator, care a substituit originalul și l-a dus în atelier.“ „Gioconda, pictată de Gennaro Gatuso.“ „Cine?“ „Nimeni; e-un fotbalist de la Milan.“ „Ești măgar. Nici nu știu de ce mă obosesc să-ți spun toate astea.“ „Pentru că mă iubești.“, am anunțat cu siguranță, apoi am sărutat-o pe-obraz. „Nu în clipa asta. Dar, mă rog, hai să-ți zic mai departe. Procedeul înlocuirii tablourilor e atât de frecvent astăzi, încât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
să facă o copie cu vopsea toxică?!). Și-atunci, cum rămâne cu autorul, e sau nu e el?“ Am strâns un pumn de hamsii calde și l-am aruncat în gură. Făcusem o demonstrație de toată splendoarea, cum nu mă oboseam prea des: meritam o recompensă. Maria și-a tras fesul mai bine pe cap și m-a sărutat pe gură. Nici nu se-atinsese de salata de crudități. Așa sunt femeile. Când vorbesc, uită de-orice altceva, turuie înainte. Iar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
de lame în poșetă. Despre cele mai în vârstă, „mamaiele“ - cum le spuneau băieții, nici nu putea fi vorba: părul vâslea prin peroxid, rujul curgea dement (puteai să juri că s-a deschis o expoziție Munch), iar pe picioare atârna obosit varicele, în globuri albastre-vișinii. Ajungeau la clase triste, cu degetele arse de nicotină. Nu le vedeai deloc așezate la catedră; dacă ai fi adus zmeură și zahăr, jumate din cancelaria din „Maiorescu“ ar fi produs o excelentă dulceață. Directoarea adjunctă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
răspunsul. „Aș putea să vă întreb același lucru.“ „Așa e. Tu de unde știai de toată chestia asta? Și mie de ce nu mi-ai spus?“, m-a amenințat Maria. Se întindea somnoroasă, nemulțumită, cu machiajul încă pe față. Frumusețea ei nu obosea niciodată, indiferent când o priveai. „N-am fost sigur până n-am vorbit cu Scurtu.“, am mințit. „Doar când ne-a stabilit întâlnirea am priceput cum stau lucrurile. Și-oricum, aveam nevoie de-aparat. Că tot l-am pomenit atâta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
un loc privilegiat în patul din dormitor, între taică-meu și maică-mea. Asta nu-i împiedica să forfotească, improvizau ei și-așa, cu mine la mijloc, dar nu eram eu suficient de mare ca să-mi dau seama; în plus, oboseam repede, imediat mă lua somnul și scăpam reprezentația. Oricum nu se întâmpla nimic, părinții trăiau simpatici și asexuați, parcă tocmai împliniseră șase ani, ca mine. Nopțile, formam o echipă de copilași drăguți și nevinovați, preocupată doar de dinții de lapte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Ceaușescu, în plină criză de combustibil, la indicațiile „Geniului Național“. Toate autobuzele defilau cu câte-o pereche. Lumea le zicea când „rachete“, când „bigudiuri“; copiii le confundau cu niște suzete uriașe, iar golanii cu două țâțe lăsate. Nimeni nu se-obosise să le verifice: bineînțeles că zburau goale, așa cum ieșiseră din fabrică. Mașina 110 apărea noaptea de pe străduțe, cotea imprevizibil și țâșnea de fiecare dată în altă parte, printre blocuri. Avea capătul undeva între Dămăroaia și Bucureștii Noi, unii îl zăriseră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
tablou grabnic acoperită c-un cearșaf. Clădirile arătau la fel ca oamenii. Tremurau în somn, suportând fără să crâcnească biciul tătăresc și iataganele otomane, sărutau cu abnegație pintenii habsburgici și tureacii rusești, fără ca buzele să dea vreun semn că ar obosi de-a lungul veacurilor. Fațadele purtau cearcăne, ferestrele se închideau cu obloane grele. Geamurile fără voleuri fuseseră îmbrăcate în cagulele draperiilor, să nu se vadă nimic. Rușinea curgea peste tot. Dacă te strecurai pe-alei și străduțe, te bântuiau imagini
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
săreau în camionetă și plecau fluierând la Târgoviște. A doua zi, încăierările o luau de la capăt, pe ulițe sau printre case. Noaptea, te puteai trezi cu un laț la picioare sau pocnit în cap de-o bâtă nevăzută. Nervoși și obosiți de anchete, sătenilor le-a mai venit un gând: să-și facă singuri dreptate. Nu apăruse încă Răscoala, așa că ideile veneau din altă parte. Prin mai 1929, au găsit un fel de bilet, cartonat ca o planșă, prins de ușa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
de apă minerală sau cu butelia verde de sifon, îmbrăcată în plasă de sârmă. Femeile, cu pălării largi și dantelate, își beau discret cafeaua sau limonada. Ospătari în sacouri albe cu papion negru, circulau calm printre mese, fără să te obosească. Într-un capăt al grădinii cânta orchestra, iar în celălalt, pe trotuar, se ridicau munții de covrigi uscați, deșertați pe-un covor de rafie. Momentul strălucea simplu, firesc, de neegalat; bunicu’ Vitalian îl juca la cărți. N-am înțeles niciodată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
scorțișoară, îmi fac cumpărăturile la Billa, urmăresc vreo treizeci și două de canale TV, ascult muzică grunge, pop, industrial, gregoriană și clismatică, merg la stadion și la Ateneu, îmi plac berea de Reghin și țuica de Baia-Mare, dorm, urlu, râd, obosesc. Înăuntru, o cutie de conservă încărcată cu circuite. Secret lacrimile din pungile de metal ale pleoapelor. Când mișc degetele și-nfig unghiile în carne, dau drumul micilor păienjeni de fier pe pânzele venelor, înregistrez înțepăturile acelor și păcănitul cleștișorilor, viteza
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
chestie. Am început să-mi pun problema cum funcționează episoadele astea de viață în care noaptea ne culcăm în patul nostru acasă, iar dimineața ne trezim pe nu știu ce coclauri. Întâi am crezut că sunt halucinații. Distorsiuni ale sistemului neurovegetativ. Ești obosit, visezi urât, nu mai discerni între realitate și-nchipuire. Nimic anormal; se mai întâmplă. Pe urmă, mi-am spus că memoria e de vină. Intri printr-un lob, și ieși în celălalt; te plimbi fără să știi dintr-o emisferă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
cum se-nchide toată lumea din jur. De data asta, definitiv. Toată povestea nu durează mai mult de-un minut. Se cheamă uitare.“ L-am privit cu milă, cum trăgea să iasă din sac, ca un pește în făină. Tremura tot, obosit după discurs. Ne amenința, milogindu-se. M-am hotărât să-i tai și ultimele speranțe. Mihnea zâmbea și el, rezemat de tocul ușii. Știam amândoi ce urmează. „Apropo de uitare. Ai uitat și tu un lucru, tovarășe ESCU sau cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
și a Primului Ministru. Și mărturisesc că faimoasa chestiune a trecerii trupelor sovietice prin România, fie în virtutea unui acord ruso român, fie în virtutea unui acord ceho-român, ridicată în mod sistematic și dezmințită de mine în mod sistematic, începe să mă obosească. Când rușii vor voi să treacă prin România, o vor face fără nici un acord cu noi“. Considerăm că semnarea tratatului de asistență mutuală româno-sovietic ar fi permis implicit traversarea României de către armatele sovietice deoarece numai prin România puteau ajunge în
Nicolae Titulescu Idei și acțiuni diplomatice. by Marius Hriscu () [Corola-publishinghouse/Science/1603_a_2957]
-
a Primului Ministru. Și mărturisesc că faimoasa chestiune a trecerii trupelor sovietice prin România , fie în virtutea unui acord ruso- român , fie în virtutea unui acord ceho - român, ridicată în mod sistematic și dezmințită de mine în mod sistematic , începe să mă obosească.Când rușii vor voi să treacă prin România, o vor face fără nici un acord cu noi “ 98. Considerăm că semnarea tratatului de asistență mutuală româno-sovietic ar fi permis implicit 98 Relațiile româno - sovietice. Documente, vol. al II-lea, 1935 - 1941
De la dispute la reconciliere: relaţiile româno – sovietice (1932 – 1936) by Marius Hriscu () [Corola-publishinghouse/Science/1604_a_3072]
-
a Primului Ministru. Și mărturisesc că faimoasa chestiune a trecerii trupelor sovietice prin România , fie în virtutea unui acord ruso- român , fie în virtutea unui acord ceho - român, ridicată în mod sistematic și dezmințită de mine în mod sistematic , începe să mă obosească.Când rușii vor voi să treacă prin România, o vor face fără nici un acord cu noi “ 98. Considerăm că semnarea tratatului de asistență mutuală româno-sovietic ar fi permis implicit 98 Relațiile româno - sovietice. Documente, vol. al II-lea, 1935 - 1941
De la dispute la reconciliere: relaţiile româno – sovietice (1932 – 1936) by Marius Hriscu () [Corola-publishinghouse/Science/1604_a_3070]