KorAP: Find »[drukola/base=acționa & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...2595 2596 2597 ...2685 >

67,111 matches

Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563

de „jos în sus”, de la sistemele componente care acționează în sensul realizării finalităților lor proprii și generează stări structurale rezultate, echilibruri. Acțiunile cumulate ale elementelor componente creează interacțiuni, efecte de compoziție emergente care, la rândul lor, modifică situația în care acționează fiecare sistem component. Boudon (1979) ne oferă un exemplu foarte simplu de suprasistem. Presupunem un cinematograf cu două case de bilete. La orele de vârf se vor forma două cozi aproximativ egale. Casele de bilete, cu cozile și indivizii care

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
la aspecte secundare ale vieții colective). Analiza fenomenelor sociale trebuie pornită de la indivizii reali, cu configurația lor individuală, biologică, dar și socială. Aceștia formează, în funcție de interesele generate de poziția lor în sistemul producției materiale, grupuri și clase sociale, tinzând să acționeze împreună pentru a promova interesele lor particulare comune (Marx și Engels 1958). Spre deosebire de individualismul metodologic, Marx consideră însă că societatea este compusă din niveluri de agregare și integrare diferite, cu oscilații continue între accentuarea intereselor individuale sau a celor generale

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
de altă parte, structurile democratice aflate în concurență cu cele opresive vor presa în sens opus - științele sociale să devină o importantă sursă de cunoștințe obiective, critice. Există însă și o presiune structurală inversă, de la subsistem la sistem. Subsistemele nu acționează asupra sistemului din care fac parte doar prin contribuția lor funcțională, ci presează în sensul transferului structurilor lor interne asupra sistemului din care fac parte. Știința, de exemplu, tinde să se caracterizeze prin structuri democratice de organizare. Prin funcționarea sa

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
să aducă o contribuție proprie la determinarea fenomenelor sociale? În cazul în care conștiința nu aduce nici o contribuție explicativă independentă, putem face abstracție de ea în analiza sociologică. Dacă ea este un factor explicativ independent, este necesar să vedem cum acționează. Patru poziții asupra rolului conștiințeitc "Patru poziții asupra rolului conștiinței" În sociologia actuală, s-ar putea desprinde patru mari poziții în legătură cu rolul conștiinței în explicarea fenomenelor sociale. Prima este poziția tipic idealistă, în sensul dat termenului de Karl Marx: conștiința

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
de tipul: care sunt procesele sociale prin care persoanele își definesc propria viață individuală și colectivă, comunică, stabilesc obiective comune, reguli și norme de conduită, acceptă aceste reguli și norme, creând astfel un consens; cum definesc ele situațiile în care acționează? Problema centrală se referă deci la mecanismele cognitive prin care se constituie ordinea socială - societatea privită ca un set de norme și definiții comune ale situațiilor de viață. În aceste preocupări, conținutul proceselor sociale este pus între paranteze. Nu interesează

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
se adaugă și se subsumează acelui obiectiv. Alții, este cazul, de exemplu, al unuia dintre cei mai influenți urmași ai lui Mead, Herbert Blumer (1969), împing analiza sociologică pe o cale exclusiv subiectivistă. Actorii sociali, conform acestui punct de vedere, acționează într-o situație obiectivă, dar așa cum o definesc ei printr-un proces de interacțiune simbolică. Conform celebrei „teoreme” a lui Thomas, oamenii nu acționează în situația lor reală, ci în situația pe care o definesc. Pe această linie, Blumerconsideră că

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
1969), împing analiza sociologică pe o cale exclusiv subiectivistă. Actorii sociali, conform acestui punct de vedere, acționează într-o situație obiectivă, dar așa cum o definesc ei printr-un proces de interacțiune simbolică. Conform celebrei „teoreme” a lui Thomas, oamenii nu acționează în situația lor reală, ci în situația pe care o definesc. Pe această linie, Blumerconsideră că situația obiectivă este un „dincolo” care, prin el însuși, nu explică nimic. Important este modul în care colectivitatea își definește printr-un proces social

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
a acțiunii, ca un proiect prealabil al comportamentului care, în această calitate, prezidează la geneza acestuia, ci mai mult ca o raționalizare a comportamentului deja constituit, o tentativă a subiectului de a-și explica lui însuși și celorlalți de ce a acționat așa cum a acționat, și nu altfel. Sau cum se exprima plastic Hamlet, „judecata este codoașa poftei”. Conștiința colectivă (a grupurilor, claselor, colectivităților) nu constituie un factor activ în dinamica acestora, ci doar un epifenomen, o reflexie secundară. Ea se cristalizează

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
un proiect prealabil al comportamentului care, în această calitate, prezidează la geneza acestuia, ci mai mult ca o raționalizare a comportamentului deja constituit, o tentativă a subiectului de a-și explica lui însuși și celorlalți de ce a acționat așa cum a acționat, și nu altfel. Sau cum se exprima plastic Hamlet, „judecata este codoașa poftei”. Conștiința colectivă (a grupurilor, claselor, colectivităților) nu constituie un factor activ în dinamica acestora, ci doar un epifenomen, o reflexie secundară. Ea se cristalizează post factum, și

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
este considerată a avea o funcție activă în constituirea fenomenelor sociale (a comportamentului individual și colectiv), fără însă a aduce la însăși o contribuție determinativă proprie, independentă. Ea este doar o luare de cunoștință a situației obiective, a factorilor care acționează asupra comportamentului, mediind însă această acțiune. Conștiința este deci o verigă în lanțul de determinare, exprimând adecvat determinismul obiectiv. Paranteza în care este pusă în schemă conștiința indică faptul că în explicația sociologică se poate face abstracție de ea. Analiza

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
nu le pot modifica și la care trebuie să se acomodeze (condiții naturale, tehnologice, economice). c) Forma de organizare a activității, a sistemului social. Organizarea feudală este, în Ideologia germană, utilizată ca exemplu de formă de organizare a unei colectivități, acționând în anumite condiții tehnologice și economice. Între acești trei termeni există un set de relații structurale: Relația dintre persoane și forma de organizare. Trăind într-o anumită formă de organizare socială, oamenii iau față de aceasta o anumită atitudine. Ei o

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
compatibilitate/incompatibilitate. Această relație „se reflectă” în prima relație, în atitudinea persoanelor față de forma de organizare a activității lor. Când forma de organizare devine incompatibilă, discordantă în raport cu condițiile activității, se va cristaliza o atitudine negativă a persoanelor respective față de ea. Acționând în condițiile date, persoanele vor experimenta continuu dificultățile provenite din neconcordanța formei de organizare cu acestea. Discordanța obiectivă se va manifesta deci ca dificultate, ca piedică. Respectiva formă va fi, în consecință, percepută tot mai mult ca inadecvată, irațională, nenaturală

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
mai bună pentru practicarea lor. Acestea vor fi, în consecință, mai inovatoare, mai independente de practicile tradiționale. Tradiția funcționează ca un depozit de cunoștințe difuzate larg în conștiința membrilor colectivității, ușor de mobilizat în activitățile colective. Oamenii știu cum să acționeze, cum să coopereze în modalitățile care au fost deja experimentate. Noile tipuri de soluții, pe lângă faptul că prezintă un mare grad de risc (în condiții de incertitudine, experiența practică reprezintă singurul criteriu de validare a soluțiilor), au și defectul că

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
sunt incluse nici în cadrul relațiilor funcționale și nici în cel al relațiilor structurale. Ipoteza dezvoltată în această carte este că o importantă clasă de relații cauzale se referă la relațiile dintre sistemele sociale și condițiile de mediu în care ele acționează. Pe baza considerării relației dintre mediu și sistemele finaliste, se propune o schemă funcțională lărgită. În al doilea rând, relația dintre factorii obiectivi și cei subiectivi în explicația sociologică. Opțiunea expusă în această lucrare este fermă în favoarea explicației sociologice obiective

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
trecerede la o societate a puterii (o sociologie nemărturisit angajată, orientată manipulativ) la o sociologie a democrației (o sociologie care aspiră progresiv la obiectivitate și echidistanțare). Experiența sociologiei industriale este ilustrativă pentru o asemenea evoluție. Proiectele sociologilor occidentali de a acționa asupra componentelor sociale și umane ale întreprinderii capitaliste s-au izbit de la început de neîncrederea și chiar opoziția muncitorilor care vedeau, nu fără temei, în aceste încercări promovarea cu mijloacele științei a intereselor patronatului. De aici, o primă lecție pe

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
exercitarea profesiunilor cu înaltă calificare și deci trebuie eliminat. Consecințele practice ale acestei teorii sunt diferite de ale celor dinainte. Pe de o parte, dacă nivelul de aspirații reprezintă o consecință secundară nedorită a creșterii calificării, este necesar să se acționeze (prin măsuri educative, de exemplu) asupra mecanismelor care produc o asemenea creștere excesivă. Pe de altă parte, în măsura în care o asemenea acțiune are un efect limitat,persistând deci inevitabil o tendință de creștere a nivelului de aspirații pe măsura creșterii școlarității

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
produc o asemenea creștere excesivă. Pe de altă parte, în măsura în care o asemenea acțiune are un efect limitat,persistând deci inevitabil o tendință de creștere a nivelului de aspirații pe măsura creșterii școlarității și a pregătirii profesionale, ar trebui să se acționeze parțial și în sensul prescris de primele teorii: condiții ceva mai bune de viață pentru grupurile cu o pregătire profesională mai ridicată; altfel, sentimentele deinsatisfacție rezultate ar putea afecta negativ performanța. O anumită diferențiere a condițiilor de viață este acceptată

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
nivelul de școlaritate sau de tipul de profesie, ci de poziția socială asociată cu profesiile înalt calificate și școlaritatea ridicată. Datorită calificării, persoanele ocupă poziții sociale caracterizate printr-un grad mai ridicat de influență socială. Influența asociată cu poziția socială acționează, în calitate de posibil acțional, asupra creșterii aspirațiilor. Și în cazul acestei teorii, creșterea nivelului de aspirații asociată cu nivelul de școlaritate este nonfuncțională înraport cu performanța. Ea nu este o precondiție funcțională a ei, ci un produsnonfuncțional al poziției sociale. În

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
s-ar putea face o estimare mai exactă a gradului în care diferențierile în nivelul de aspirații și în condițiile obiective de viață sunt sau nu justificate, inevitabile sau evitabile; în ce măsură ar trebui și/sau ar fi posibil să se acționeze asupra dinamicii lor. Pentru realizarea unei investigații bazate pe o atitudine echidistantă, este necesar să fie dezvoltate trei mari tipuri de cunoștințe: a) Cunoștințe despre pluralitatea de interese ce caracterizează realitatea socială analizată. b) Dezvoltarea unor soluții general acceptabile care

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
efort procesual, limitat mereu de presiunea intereselor reale. O societate diferențiată, dacă vrea să fie în același timp și democratică, trebuie să se sprijine pe o sociologie atât angajată, cât și echidistantă. Numai o asemenea sociologie poate sprijini colectivitatea să acționeze, în condiții de diversitate a intereselor, prin mecanisme democratice, și nu violent opresive sau manipulative. Poziția obiectivă nu înseamnă, pentru sociologie, neangajare, ci, dimpotrivă,o bază solidă pentru aceasta. Este ceea ce Dimitrie Gusti (1965, p. 157) exprima în termeni deosebit de

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
problemă reală, pe care sociologul practician o are adesea în față: opțiunea între statu-quo (modul de organizare existent al unui sistem) și alternativele sale de organizare. Există aici un pericol pentru sociolog. El poate deveni prizonierul organizării sociale în care acționează. Aceasta îl „anagajează”, îi formulează problemele de soluționat, îi evaluează contribuția și i-o sancționează. Un mod de organizare reprezintă un univers structurat. El conține problemele sale cu soluții proprii, modul său specific de a defini realitatea și de a

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
Aceasta îl „anagajează”, îi formulează problemele de soluționat, îi evaluează contribuția și i-o sancționează. Un mod de organizare reprezintă un univers structurat. El conține problemele sale cu soluții proprii, modul său specific de a defini realitatea și de a acționa asupra acesteia. O întreprindere, de exemplu, „comandă” sociologului asistență în soluționarea problemelor cu care se confruntă ea la un moment dat. Acceptând aceste probleme ca fiind reale (și ele sunt problemele reale ale respectivei întreprinderi) și propunând soluții corespunzătoare acestora

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
problemelor cu care se confruntă ea la un moment dat. Acceptând aceste probleme ca fiind reale (și ele sunt problemele reale ale respectivei întreprinderi) și propunând soluții corespunzătoare acestora, sociologul acceptă în fapt modul de organizare al respectivei întreprinderi și acționează pentru perfecționarea acestuia. O întreprindere, să presupunem, formulează probleme ca nerespectarea autorității, insubordonare, indisciplină. Sunt probleme tipice pentru o organizare ierarhic autoritară. Soluționarea acestor probleme cu mijloace specifice acestui mod de organizare îl va întări. Sociologul poate însă opta pentru

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
a acestuia, fără a mai explora alternativele posibile de organizare. Desigur, statu-quo-ul poate reprezenta efectiv modul de organizare cel mai bun. Sau, pot exista alternative mai bune. Este misiunea sociologului să decidă în fiecare caz în parte, să opteze: va acționa în sensul perfecționării statu-quo-ului sau al promovării unei alternative de organizare? Cel mai important este ca decizia de a nu promova schimbări structurale să nu fie rezultatul unei lipse de imaginație sociologice, ci concluzia unei explorări amănunțite a alternativelor și

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
opțiunea transsectorială, globalistă și umanistă și opțiunea statu-quo/alternative. Adevărata obiectivitate științifică și posibilitatea unei aplicări eficiente a sociologiei în activitatea practică a colectivității pot fi realizate doar pe baza unor opțiuni explicite și responsabile, în cadrul social în care ea acționează. Capitolul 10 INTEGRAREA SOCIOLOGIEI CA PROCES SOCIALtc "Capitolul 10 INTEGRAREA SOCIOLOGIEI CA PROCES SOCIAL" Ar fi o lipsă de imaginație sociologică să nu gândim aplicarea sociologiei ca un proces social, ca o interacțiune între două sisteme sociale: colectivitatea care aplică

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]