70,486 matches
-
în română se traduce prin “roman” - indica noutatea întâmplărilor narate. Cuprinderea poveștilor în ramă, oricum, a dus la conștientizarea faptului că genurile se dezvoltau în acest domeniu. Cel mai mare avantaj al poveștii de fundal era justificarea lăsată pe mâna adevăraților autori, precum Chaucer sau Boccaccio. Povestirile romantice permiteau un limbaj înalt și se bazau pe o părere acceptată despre ceea ce merită a fi numit stil elevat. Totuși, preferințele față de învățăturile morale și poezie s-au schimbat și povestirile romantice s-
Istoria romanului european () [Corola-website/Science/299178_a_300507]
-
era binevenită atât pentru stilul francez, cât și pentru intrigile politice predominant anti-franceze. Romanul a prosperat pe această piață ca și cel mai bun gen care prezenta vești scandaloase. Autorii pretindeau că poveștile pe care aveau să le spună erau adevărate și că erau spuse nu de dragul scandalului, ci pentru lecțiile de morală pe care le prezentau. Pentru a demonstra acest lucru au dat nume fictive personajelor și spuneau aceste povești ca și cum ar fi fost inedite. Audiența își juca porpriul rol
Istoria romanului european () [Corola-website/Science/299178_a_300507]
-
nu putea să-și condamne cititorii că îi percepeau opera ca și pe o “romanță” plină de invenții. El și editorul său știau că tot ceea ce el scrisese era absolut incredibil și, cu toate acestea, ei puteau pretinde că e adevărat (și dacă nu, cel puțin putea fi citit ca și o alegorie valoroasă) - acest joc complex făcând ca această operă să se situeze în cea de-a patra coloană a modelului prezentat mai sus. Publicarea romanului "Robinsos Crusoe" nu a
Istoria romanului european () [Corola-website/Science/299178_a_300507]
-
Behn a revenit din anonimat devenind o autoare celebră, după moartea ei. Fénelon a dobândit aceeași faimă, dar în timpul vieții. Delarivier Manley, Jane Barker și Eliza Haywood au urmat modelele franceze celebre care au îndrăznit să pretindă faimă utilizând numele adevărat: Madame d’Aulnoy și Anne Marguerite Petit DuNoyer. Cele mai multe dintre romanele anterioare utilizaseră pseudonime; acum ele deveniseră producții ale unor autori consacrați. Discursul necesar pentru a aprecia o astfel de mișcare înspre responsabilitate nu era încă dezvoltat. Jurnalele care dezbăteau
Istoria romanului european () [Corola-website/Science/299178_a_300507]
-
alta, să fie discutată de public. Vechiul design al paginilor de titlu s-a schimbat: noile romane nu mai pretindeau să fie vândute ca și ficțiune, pe când ele amenințau să trădeze secrete reale. Nici nu mai apărau ca false “istorisiri adevărate”. Noile pagini de titlu își proclamau opera ficțiune și indicau modul în care publicul ar putea să le discute. Romanul "Pamela sau virtutea răsplătită" a lui Samuel Richardson (1740) a fost unul dintre titlurile care au adus vechea pagină de
Istoria romanului european () [Corola-website/Science/299178_a_300507]
-
rebelului. Despre epoca, numită de unul dintre protagoniștii ei "obsedantul deceniu", s-au scris ulterior cărți de memorialistica, de căutat în bibliografia unor: Nina Cassian, Maria Banuș, Alexandru George, Nicolae Carandino, Marin Preda, rămase în sertare, dar și romane, partial "adevărate", atent controlate de cenzură, publicate toate între 1965-1989. Aprilie 1954 - Procesul lui Lucrețiu Pătrășcanu, cunoscut lider comunist, fost ministru al Justiției. Acuzatul principal e condamnat la moarte și executat, iar alții vor ispăși pedepse grele. Ulterior, ei vor da lucrări
Cronologia disidenței anticomuniste în România () [Corola-website/Science/299203_a_300532]
-
tocmai această miză: transformarea mentală, activarea intelectului. Proza VI a cărții I este un dialog de factură aproape platoniciană în care Filosofia obține un profil spiritual al interlocutorului printr-o serie de întrebări socratice, structurabile, împreună cu răspunsurile lor, într-un adevărat proiect de Summă. 1) „Dacă lumea este haotică sau rațională”, la care Boethius răspunde că lumea este guvernată rațional de către Dumnezeu. 2) „Cum conduce Dumnezeu lumea?” - Boethius ezită. Filosofia va detalia problema. 2a) „Dacă lumea are un început”, la care
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
mai mult, însă, deoarece, odată imunizat față de aparentele nenorociri, intelectul are nevoie de altceva. Meșteșugul stoic este numai „leacul cel slab”, instrumentul prin care intelectului i se „taie” legăturile cu scoarța terestră, pentru a putea ulterior să se înalțe spre adevărata lui patrie: „Minții tale îi voi da aripi prin care să se poată înălța ca, după ce îi vei învinge tulburarea, să te întorci în patrie sănătos, condus de mine, pe drumul meu și chiar cu mijloacele mele de călătorie” . Ceea ce
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
care Boethius va fi pregătit treptat. Intelectul lui Boethius trebuie desprins de lucrurile sensibile și de atracțiile care îl leagă de viață, - de „amintire”, cum spune Filosofia - pentru a putea face față acelei discuții care să-l conducă spre recunoașterea adevăratei fericiri. Începând cu Cartea a III-a este vorba despre așa-numitele „leacuri tari”, în primul rând vechea problemă: „Ce este fericirea?”. Fericirea înseamnă căutarea binelui, spune Boethius pe urmele lui Aristotel, dar nu a feluritelor „bunuri”, care sunt numai
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
întregul: cel bogat va avea iluzia că banii înseamnă și glorie, cel puternic va avea iluzia că este și ferit de primejdii, etc. În mod iluzoriu, fiecare din aceste părți vor fi luate ca întreg. Aceasta este explicația falsei fericiri. Adevărata fericire nu poate fi cea înțeleasă parțial ci numai cea completă. Fericirea completă, adică desăvârșită, este, cum se va arăta în argumentul ontologic descris mai jos, fericirea înțeleasă substanțial, nu predicațional, adică fericirea ca Dumnezeu. Ceea ce nu înseamnă că, sub
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
problema răului în lume, la Boethius libertatea aparține temei providenței, deci omniscienței divine și pare a fi o chestiune argumentabilă în termenii logicii modale. Felul în care este formulată problema ne pune în față o serie de propoziții cu necesitate adevărate, pe care Boethius trebuie să le explice cu ajutorul Filosofiei. Avem, pe de o parte, afirmarea providenței: (1) Ceea ce cunoaște Dumnezeu trebuie să se întâmple (providența ca sens necesar al lumii). (2) Ceea ce trebuie să se întâmple nu ține de voința
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
nu ține de voința liberă a omului (2), ceea ce contrazice (4). Una din propozițiile (2) sau (4) trebuie contrazisă pentru a putea construi un raționament valid, or, tocmai aceasta este problema: toate cele patru propoziții reprezintă credințe fundamentale, aserțiuni dezirabil adevărate care trebuie păstrate ca atare. Cum rezolvă Boethius această problemă? Înainte de toate, trebuie să respingem, odată cu Boethius, interpretarea conform căreia evenimentele se întâmplă deoarece sunt știute (cartea V, proza III). Cunoașterea evenimentelor, fie ele și viitoare, nu reprezintă o anticipare
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
se axează pe întrebarea „care este cauza primă a lanțului?”. Separând noțiunile de necesitate și cauzalitate, Boethius oferă o analogie: dacă o persoană stă așezată, înseamnă că propoziția care afirmă că respectiva persoană stă așezată trebuie să fie o propoziție adevărată. Convers, dacă opinia că persoana respectivă șade este o opinie adevărată, înseamnă că persoana respectivă șade într-adevăr. Ambele situații sunt adevărate, deși nu există o legătură cauzală între propoziție și faptul descris de ea. În mod analog, cunoașterea lui
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
noțiunile de necesitate și cauzalitate, Boethius oferă o analogie: dacă o persoană stă așezată, înseamnă că propoziția care afirmă că respectiva persoană stă așezată trebuie să fie o propoziție adevărată. Convers, dacă opinia că persoana respectivă șade este o opinie adevărată, înseamnă că persoana respectivă șade într-adevăr. Ambele situații sunt adevărate, deși nu există o legătură cauzală între propoziție și faptul descris de ea. În mod analog, cunoașterea lui Dumnezeu despre ceea ce se va întâmpla nu este cauza întâmplării ca
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
persoană stă așezată, înseamnă că propoziția care afirmă că respectiva persoană stă așezată trebuie să fie o propoziție adevărată. Convers, dacă opinia că persoana respectivă șade este o opinie adevărată, înseamnă că persoana respectivă șade într-adevăr. Ambele situații sunt adevărate, deși nu există o legătură cauzală între propoziție și faptul descris de ea. În mod analog, cunoașterea lui Dumnezeu despre ceea ce se va întâmpla nu este cauza întâmplării ca atare, după cum nici evenimentul, dacă se întâmplă, nu este o cauză
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
condiționată". Necesitatea simplă" este într-o situație de genul: „Este necesar ca toți oamenii să fie muritori”, iar necesitatea condiționată se găsește în propoziția: „Dacă cineva merge, atunci este necesar să meargă” . În primul caz avem un enunț cu necesitate adevărat, adică un enunț universal de forma „Necesar p”, iar în cazul al doilea o propoziție condițională de felul „Dacă p, atunci necesar p”. Evident, primul caz exprimă o legitate, un enunț valabil prin sine, a cărui valoare de adevăr nu
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
doilea este cel în care necesitatea este constatată în urma producerii evenimentului p, astfel încât producerea lui p constituie condiția de validare a necesității lui. Problema este una aristotelică, pe care Boethius o cunoștea desigur din tratatele logice ale Stagiritului: enunțurile necesar adevărate (de forma „necesar p”) sunt adevărate în orice condiții dar numai despre universal, în vreme ce, despre lucrurile particulare, enunțurile nu pot fi adevărate decât în mod condiționat (adevărul lor trebuie confirmat). Acesta reprezenta, pentru Aristotel, paradoxul cunoașterii sistematice: nu putem construi
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
este constatată în urma producerii evenimentului p, astfel încât producerea lui p constituie condiția de validare a necesității lui. Problema este una aristotelică, pe care Boethius o cunoștea desigur din tratatele logice ale Stagiritului: enunțurile necesar adevărate (de forma „necesar p”) sunt adevărate în orice condiții dar numai despre universal, în vreme ce, despre lucrurile particulare, enunțurile nu pot fi adevărate decât în mod condiționat (adevărul lor trebuie confirmat). Acesta reprezenta, pentru Aristotel, paradoxul cunoașterii sistematice: nu putem construi enunțuri necesar adevărate despre lucrurile particulare
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
lui. Problema este una aristotelică, pe care Boethius o cunoștea desigur din tratatele logice ale Stagiritului: enunțurile necesar adevărate (de forma „necesar p”) sunt adevărate în orice condiții dar numai despre universal, în vreme ce, despre lucrurile particulare, enunțurile nu pot fi adevărate decât în mod condiționat (adevărul lor trebuie confirmat). Acesta reprezenta, pentru Aristotel, paradoxul cunoașterii sistematice: nu putem construi enunțuri necesar adevărate despre lucrurile particulare decât întemeindu-le a) pe enunțuri universal adevărate (a căror sursă este metafizica, deci nu știința
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
necesar p”) sunt adevărate în orice condiții dar numai despre universal, în vreme ce, despre lucrurile particulare, enunțurile nu pot fi adevărate decât în mod condiționat (adevărul lor trebuie confirmat). Acesta reprezenta, pentru Aristotel, paradoxul cunoașterii sistematice: nu putem construi enunțuri necesar adevărate despre lucrurile particulare decât întemeindu-le a) pe enunțuri universal adevărate (a căror sursă este metafizica, deci nu știința propriu-zisă), sau b) pe faptele sau întâmplările propriu-zise, ceea ce anulează caracterul universal al enunțurilor. Necesitatea fără cauzalitate a lui Boethius este
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
în vreme ce, despre lucrurile particulare, enunțurile nu pot fi adevărate decât în mod condiționat (adevărul lor trebuie confirmat). Acesta reprezenta, pentru Aristotel, paradoxul cunoașterii sistematice: nu putem construi enunțuri necesar adevărate despre lucrurile particulare decât întemeindu-le a) pe enunțuri universal adevărate (a căror sursă este metafizica, deci nu știința propriu-zisă), sau b) pe faptele sau întâmplările propriu-zise, ceea ce anulează caracterul universal al enunțurilor. Necesitatea fără cauzalitate a lui Boethius este exprimată prin necesitatea simplă, conform căreia spunem „necesar p” pornind de la
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
dacă omul alege să trăiască rațional, îi stă în putință, nefiind, însă, obligat de nimic. Evenimentele particulare se întâmplă fără a fi cauzate de Dumnezeu, păstrându-și astfel caracterul contingent. Noi nu avem la dispoziție posibilitatea formulării unor enunțuri universal adevărate despre aceste evenimente, deci ele nu manifestă o cauzalitate absolută (simplă), ci una condiționată. În felul acesta, între enunțurile (2) și (4) nu există nici o contradicție. Enunțul (2) Ceea ce trebuie să se întâmple nu ține de voința liberă a omului
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
providenței), în vreme ce enunțul (4) Acțiunile noastre viitoare țin de voința noastră liberă. se referă la necesitatea condiționată, deci contingentă. Acțiunile umane nu cad sub primul fel de necesitate (absolută), deci își păstrează caracterul liber. Deoarece nu putem formula enunțuri necesar adevărate despre acțiunile noastre, tot ce putem ști este tocmai contingența lor. Ele devin necesare doar după ce s-au întâmplat (în sensul necesității condiționate: „dacă [s-a petrecut] p, atunci este necesar p”). Problema devine mai complexă atunci când Boethius își pune
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
6850 1342. Deși Dragoș este descălecător în Moldova, totuși Bogdan I, este numit în Pomelnicul Mănăstirii Bistrița ca fiind cel dintâi domn al țării. Ca descălecător al țării în dependență de Ungaria, Dragoș este începătorul, iar Bogdan I trebuie considerat adevăratul întemeietor al Principatului Moldova, ca stat de sine stătător. Dragoș a avut doi fii: Sas și Gyula de Giulești.
Dragoș I () [Corola-website/Science/299225_a_300554]
-
Echitație (ENE) dispune de o infrastructură impresionantă. Ansamblul sportiv desfășurat pe 300 ha dispune de 50 de kilometri de piste amenajate, 10 manejuri olimpice, 5 manejuri de antrenament, un amfiteatru, o clinică veterinară, o șelărie de onoare în care harnașamentele, adevărate opere de artă, sunt înșiruite ca la paradă în așteptarea spinărilor delicate ale celor peste 400 de cai ai școlii. Anual sunt formați aici în jur de 2000 de stagiari care beneficiază de o instruire demnă de renumele școlii.În
École nationale d’équitation () [Corola-website/Science/299267_a_300596]