1,138 matches
-
ce coborau furioși, ducând în brațe multe securi și alte arme tăietoare de diferite mărimi, dar toate la fel de ruginite. într-unul dintre ei îl recunoscu pe tânărul ce fusese lângă ea în grădină. Băiatul se opri brusc și o privi înspăimântat, evident, rușinându-se fiindcă o abandonase în momentul pericolului și temându-se de mânia ei. însă Hippolita avea cu totul altceva în minte. — Ce stai așa aici? îl mustră. Du jos lucrurile, mișcă-te! Ajunsă pe terasă, se găsi în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
lui Clemantius, care ținea un felinar adus de un serv: — Tu ești stăpânul aici? întrebă într-o galo-romană perfectă. Clemantius dădu să răspundă pentru domina, dar aceasta îl opri cu un gest al mâinii: deși era cât se poate de înspăimântată, nu era omul care să recurgă la mijlocitori. Pe un ton ferm, îi răspunse barbarului: — Eu sunt stăpână aici. Cu mine trebuie să vorbești. Dezorientat, barbarul schimbă o privire stupefiată cu consilierii săi. Se auziră venind dinspre ei câteva râsete
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
la venire, se vânzolea în jurul focurilor o mulțime alcătuită din sute de bărbați, femei și copii. Dinspre apus venea o briză slabă, care însă nu reușea să împrăștie miasmele ce se înălțau din bivuacurile unde se adăpostea mulțimea îndurerată și înspăimântată. — Vezi toți oamenii aceia? îl întrebă, fără să-i lase brațul și strângând cu cealaltă mână crucea simplă de lemn ce îi atârna a gât. Mulți dintre ei sunt fugari care au scăpat de pe câmp și și-au găsit refugiu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
înainta cu rapiditate peste câmpie. După felul în care se aliniaseră și după însemnele primitive, trase concluzia că era vorba de turingieni - luptători cumpliți, chiar dacă puțin deprinși cu manevrele. Judecând după desișul compact al sulițelor lor, erau mai multe mii. înspăimântat, Metronius își dădu seama că soldații, dispuși fiind pe șase linii, acopereau un front prea larg și prea puțin adânc pentru a rezista asaltului unei asemenea mase distrugătoare. Barbarii înaintau în rânduri compacte și cu pas sigur, în formație de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
fără să ne privească, dar atât de tare, că-i tremurau umerii. Îmi venea să intru în pământ. Dacă aș fi avut putere, i-aș fi dat o palmă zdravănă cadavrului care ne contempla cu o mutră disprețuitoare. Ce infamie! Înspăimântat, am fugit în camera mea. Din cauza acestei ușuratice... Poate fusese constrânsă la o astfel de comedie pentru a mă forța să mă căsătoresc cu ea. Deși frate de lapte, trebui s-o iau de soție, pentru a salva onoarea familiei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
dintre acești pereți, lumina lunii placa pe suprafața lui umbra mea, imensă și compactă, dar lipsită de cap. Umbra mea era fără cap! Auzisem spunându-se că dacă îți vezi pe un perete umbra fără cap, în anul acela mori. Înspăimântat, am intrat în casă și m-am refugiat în camera mea. De îndată, începu să-mi sângereze nasul. După ce am pierdut mult sânge, m-am prăbușit pe pat, fără cunoștință. Doica mă pansă și mă îngriji. Înainte de a mă culca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
în ștreangul căreia atârna bătrânul negustor de mărunțișuri din față. Câțiva sergenți beți beau vin lângă stâlpul spânzurătorii. Soacra mea, cu fața stacojie și cu o expresie amintind de soția mea când e furioasă, cu buzele palide și ochii rotunzi, înspăimântați, mă trăgea afară din mulțime și arătându-mă călăului îmbrăcat în roșu, spunea: „Spânzurați-l și pe ăsta!“ M-am trezit tremurând tot. Ardeam ca un cuptor. Eram lac de sudoare. Obrajii, în flăcări; m-am sculat să beau apă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
de mărunțișuri în fața mărfii sale. Nemișcat, continuam să fixez fumul lămpii. Funinginea îmi acoperea încetul cu încetul mâinile și figura cu zăpada sa neagră. Când doica intră să-mi aducă fiertura de orz și pilaful de pui, fu atât de înspăimântată, că avu o mișcare de recul, apoi scoase un țipăt și scăpă platoul cu mâncare. Aveam satisfacția că măcar am speriat-o. M-am ridicat să curăț feștila lămpii cu un cleștișor. Apoi m-am dus la oglindă și mi-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
am aruncat haina pe umeri și m-am dus în camera mea. Apropiindu-mă de lampă, am deschis palma: era ochiul ei obiectul pe care-l țineam așa! Șiroiam de sânge din cap până în picioare. M-am apropiat de oglindă. Înspăimântat, mi-am luat fața în mâini: semănăm cu... Nu, devenisem bătrânul negustor de mărunțișuri. Părul și barba erau ale unui om ieșit viu dintr-o cușcă în care fusese închis cu un naja. Se albiseră complet. Aveam buză-de-iepure, ca bătrânul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
bărbaților, după care sunt bătuți măr. Încăpățânatul de Luo se alege cu ambele picioare rupte. Nu vă opriți până când nu-i facem pe dușmani să cedeze! strigă Doamna Mao isteric în camera verde. Este foarte bucuroasă și, în același timp, înspăimântată. Kang Sheng i-a spus că umblă zvonuri serioase cum că dușmanii ei o vor „termina pe femeia lui Mao chiar în patul ei”. Kang Sheng a descoperit sursa zvonului în rândul armatei. Asta o alarmează și mai mult pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1921_a_3246]
-
el însuși - un lucru cu care Gerald Weber nu se putea lăuda. Prin method-acting, Weber încercă să se instaleze în bărbatul așezat în fața lui, țesând teorii. Mult mai ușor i-ar fi venit s-o ghideze pe Karin, cercetările ei înspăimântate, e-mailurile ei disperate, autoanihilante. Cum l-ar fi putut locui pe Mark Schluter suferindul de Capgras orb la toate, când nu-l putea locui nici măcar pe Mark Schluter mecanicul amator de mașini și tehnicianul de la abator sănătos? Nu-și mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1902_a_3227]
-
pe rând fiecare pantof. S-a așezat pe un scaun, uitându-se lung la pantofii pe care-i pusese lângă picioarele lui, așezați paralel. Părea să le spună: „Și acum, voi, luați seama”, cum obișnuiește vrăjitorul să se adreseze vizitatorilor înspăimântați, după ce a amestecat zeama lui magică în ceaun. Apoi tata a luat lingura, care în mâna lui scânteia ca o baghetă vrăjită, iar eu m-am gândit că, în clipa următoare, pantofii vor sări în sus, luând-o la sănătoasa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2370_a_3695]
-
intrând în casă cu ochii mei. —în legătură cu Walter Quincy, am spus. Secretarul-confident. Acum retras permanent din funcție. A căscat ochii. Erau de o culoare extraordinară, ochii ei gri deschis contrastând perfect cu pielea. —De unde știi? a izbucnit. Apoi a părut înspăimântată. — Am fost acolo, doamnă Hammond, am spus. L-am văzut cum a murit acum mai puțin de douăzeci de minute. Așa știu. Dar dumneavoastră? 18tc "18" Catherine Hammond se holba la mine ca și cum aș fi fost Lady Macbeth și fantoma
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
jefui mai mult pusese în mișcare o gloată în stare de orice. Bum, bum, securile loveau în lemnul porții, fără să-l biruie. Urletul de afară nu contenea. Ultima zi a lui februarie 1655 era umedă și rece. Peste orașul înspăimântat, se pornea lapovița păcătoasă care pătrundea în oase mai tare decât viscolul miezului de iarnă. Miros greu de fum venea de nu se știe unde. Din cerdacul înalt al casei cu ziduri puternice, boier Papa Brân-coveanul, un tânăr cu fire
Ultimul Constantin by Ileana Toma () [Corola-publishinghouse/Imaginative/834_a_1866]
-
tunet să se reverse de pe Dealul Mitropoliei care domina toata mahalaua dangătul gros al clopotului adus de Constantin bei de la Viena. Ca într-o răscoală a sunetelor, prindeau să-i răspundă, ascuțit și rapid, zeci și sute de clopote parcă înspăimântate că o să-și piardă rândul. Și iar amuțeau. O clipă doar, apoi răpăitul de toacă îl împresura pe Selin de peste tot ca loviturile de grindină, iar în rafalele de bătăi seci se distingea doar prin rezonanța nobilă a metalului același
Ultimul Constantin by Ileana Toma () [Corola-publishinghouse/Imaginative/834_a_1866]
-
Un șuier ascuțit sfâșie văzduhul și prima explozie ridică spre cer o enormă ciupercă de flăcări. Apoi altele, una după alta, într-un crescendo infernal. Șuieratul bombelor se aude din ce in ce mai aproape și mai amenințător. Cu mâinile împreunate pe cască așteaptă înspăimântați sfârșitul atacului, chircindu-se la fiecare bubuitură care zguduie pământul. Uriașa cantitate de zgomot depășește tot ce este omenește suportabil. Sunetul asurzitor a deflagrațiilor străpunge urechile, izbește puternic pieptul, aproape oprește bătăile inimii și respirația. Dintr-o dată, în timpul unei semi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
fi putut face să treacă mai ușor "dincolo". Dom' locotenent, nu mă lăsați, imploră rănitul cu glas întretăiat. Prin gura însângerată, respirația se strecoară greu, convulsionat. Stai liniștit, sunt aici. Mâna însângerată a lui Carol prinde palma locotenentului. O strânge înspăimântat. Țineți-mă de mână, domn locotenent. Strângeți tare. Mi-e așa de frică...șoptește el cu buze livide, muribunde. Clipește greoi din pleoape, cu privirea ațintită spre tavan, plecat deja către o altă lume. Fața eliberată de durere, se destinde
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
un gheizer de foc țâșnește spre cer. Arme, brațe, picioare, bucăți de trupuri zboară peste tot. Corpul lui primește în plin unda de șoc, rostogolindu-l câțiva metri înapoi. Printre împușcăturile care nu mai contenesc, se aude o voce strigând înspăimântată: Zurük! Zurük!160 Valul atacatorilor este împrăștiat, nu mai există legături între grupe, plutoane, fiecare se gândește doar la viața lui. Un țipăt ascuțit și prelung, al unei ființe umane aflate în agonie, se împrăștie trist peste locul încleștării plin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
târziu acasă, nu s-a îngrijorat și i-a spus: - Îi la țigani, vine el acuși, e doar la o azvârlitură de băț. Dar timpul trecea, iar pe la două noaptea, tata a venit pe toloacă, dar șatra plecase cu tot cu mine. Înspăimântat, a fugit repede pe Socola, unde a dat de un sergent de stradă. Ia povestit ce s-a întâmplat cu mine și omul legii a chemat prin țignal alți colegi. În fine, tata a ajuns la secția de poliție, a
Toamna amintirilor : povest iri by Ioan Ilaş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91664_a_93188]
-
avantajele unei anume mărci de dezinfectant pentru WC-uri. Produsul vechi nu reușește să pătrundă peste tot unde se oploșesc microbii. Cel nou însă îi urmărește până-n cotloanele lor cele mai întunecoase. Un mic desen animat îi arată pe microbii înspăimîntați fugind în debandadă din fața dezinfectantului miraculos. Atinși de aburii lui, ființele caricaturale se umflă și pleznesc ca niște mici petarde. Porțelanul closetului sclipește apoi seducător, și sclipirea e însoțită de un "ding!" de clopoțel. ,Vin americanii!"* Când primele imagini care
Pururi tânăr, înfășurat în pixeli by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295573_a_296902]
-
chestiune de moralitate în artă, cum o prezintă, sublimat, Maiorescu, ci un lucru cu mult mai grav: o societate bolnavă psihic, incapabilă să-și recunoască propria boală. România devenise deja bolnavă de populism. Aceeași reacție agresivă din partea unui public rănit, înspăimîntat și furios, amplificată poate și de faptul că pretextul literar a căpătat cu timpul autoritate, o va stârni, desigur, și filmul lui Lucian Pintilie "De ce trag clopotele, Mitică?". Este o oglindă netedă în țara unde ne face plăcere să ne
Pururi tânăr, înfășurat în pixeli by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295573_a_296902]
-
foșnet, de-un cântec, de-o voce care citește anunțuri mortuare... Mâini care ridică încet cortinele negre, deschizând drum mai departe. Înapoi nu există. Urcăm în lift. Înghițindu-ne spaima, vedem degetul înmănușat apăsând. Când ușile se deschid, trei chipuri înspăimântate ne privesc. Suntem chiar noi, reflectați în peretele de sticlă care blochează ieșirea. Dincolo de fețele noastre, se desprinde din beznă mireasa, implorând mut. Urcăm și mai sus și iată-ne în sala imensă, cu mii de foi acoperind mesele, podeaua
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2187_a_3512]
-
și tu altă mamă, asta e, așa e dat să fie, fiecare cu ale lui. Două precizări: 1. „E întuneric beznă și miroase a brânză“ îmi spunea Filip în nopțile de vară cu tunete și trăsnete în care ne prefăceam înspăimântați ca să ne înghesuim sub plapumă. 2. Nu știu de ce, dar mâncărimea aia a încetat să mă mai zgândăre așa de tare. 8. Tata n-a mers pe tractor Dacă tata se bărbierea duminică dimineața, mergeam la film sau la meci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1982_a_3307]
-
pe scara blocului?), țin minte că abia mă mai distingeam prin aburul acela irespirabil, încremenisem pe un fotoliu roșu, îmi vedeam de undeva de la înălțimea tavanului doar creștetul capului, respiram, eram dintr-odată doi: unul sus, plutind, celălalt jos, pierdut, înspăimântat, copleșit, bâjbâind prin ceață, neînțelegând o groază de lucruri (încruntarea lui tata, explozia de înjurături, pumnii), un fel de carcasă inutilă, abandonată pe un fotoliu roșu; sus era mult mai bine, puteam să întorc capul când vroiam, să privesc doar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1982_a_3307]
-
atingere formală cu latul. Războaiele, în schimb, erau scurte și haotice. Și nu pentru că luptătorii n-ar fi știut cum să pună o piedică sau cum să atârne de gâtul dușmanului, cât pentru că mai mereu se trezea câte o fetiță înspăimântată care să o rupă la fugă spre teritoriul acela cu umbră și băncuță, de unde se întorcea cu o cohortă de tovarășe blestemând. Era sfârșitul războiului, al libertății, al zilei. Se întorceau zeii. Cea mai memorabilă bătălie din istoria frământată a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1982_a_3307]