682 matches
-
a numit în 1057 în această poziție pe contele Rudolf de Rheinfelden. Drept compensație, Berthold a devenit duce de Carintia în 1061. Deși această demnitate era una exclusiv titulară, Berthold a pierdut-o și pe aceasta în cursul Luptei pentru învestitură, în care s-a raliat cauzei fostului său rival, Rudolf de Rheinfelden împotriva regelui Henric al IV-lea din 1073. Fiul său, Berthold al II-lea, care ca și tatăl său a luptat împotriva lui Henric al IV-lea, a
Zähringen () [Corola-website/Science/325274_a_326603]
-
burgund să renunțe la pretențiile sale teritoriale. În același an, el l-a recunoscut pe noul rege ales al Germaniei, Henric "Păsărarul", pe atunci duce de Saxonia. În schimb, Henric i-a acordat lui Burchard drepturile de taxare și de învestitură a episcopilor și abaților din Ducatul de Suabia. În 922, Burchard și-a căsătorit fiica, Bertha cu fostul inamic, Rudolf de Burgundia și a încheiat cu acestă o pace pe trei ani. Mai mult decât atât, el l-a însoțit
Burchard al II-lea de Suabia () [Corola-website/Science/325290_a_326619]
-
duce de Carintia lui Berthold al II-lea din casă de Zähringen, recuperând astfel titlul ducal pentru familia de Eppenstein, originară din Știria, în condițiile în care predecesorul său Berthold îl susținuse pe anti-regele Rudolf de Rheinfelden pe parcursul Luptei pentru învestitură și fusese depus de către regele Henric al IV-lea în 1077. Întorcându-se de la Canossa, regele Henric l-a numit că duce pe Liutold, care i-a acordat liberă trecere prin posesiunile sale carintiene, pentru a reveni în Germania. Domeniile
Liutold de Eppenstein () [Corola-website/Science/325283_a_326612]
-
cu Biserica Catolică, politică inițiată de împăratul Otto I, care le-a dat sprijin material la supunerea ducilor rebeli. Totuși, cu timpul, Biserica a regretat această relație apropiată. Alianța s-a destrămat în 1075, moment cunoscut ca începutul luptei pentru învestitură, dispută în care papa reformist de atunci, Grigore al VII-lea, i-a cerut lui Henric al IV-lea să renunțe la drepturile asupra Bisericii din Germania. Papa a combătut totodată ideea de "monarhie divină" și a obținut sprijinul acelor
Dinastia Saliană () [Corola-website/Science/325331_a_326660]
-
-l mai susțină pe Henric. În cele din urmă, în 1077, Henric s-a văzut nevoit să plece la Canossa, în Italia de Nord, pentru penitență și pentru a obține absolvirea de la papă. În pofida gestului de umilință, împăratul a reluat învestitura laică (numirea demnitarilor Bisericii de către autoritatea laică) și a manevrat lucrurile în așa fel, încât în 1080 a apărut un antipapă, cu numele (Clement al III-lea). Divergența dintre monarhul imperial german și papalitate a dus la un război, care
Dinastia Saliană () [Corola-website/Science/325331_a_326660]
-
imperială a devenit dependentă de sprijinul politic al facțiunilor aristocratice aflate în rivalitate. Lipsită de sprijinul foștilor vasali, deveniți tot mai independenți, și slăbită de ostilitatea crescândă a Bisericii, monarhia imperială germană și-a pierdut rolul central. Astfel, "lupta pentru învestitură" a dus la întărirea puterilor regionale în cadrul imperiului german, această evoluție fiind în contrast puternic cu tendința din Franța și Anglia, unde puterea regală devenea tot mai centralistă. Primul monarh din familia de Hohenstaufen Conrad al III-lea a fost
Dinastia Saliană () [Corola-website/Science/325331_a_326660]
-
Sawdan, care a preluat puterea în jurul anului 857, după asasinarea predecesorului său Mufarrag. Sawdan a invadat teritoriile Principatul longobard de Benevento, forțându-l pe principele Adelchis să plătească tribut. În 864, el a reușit să obțină în cele din urmă învestitura oficială solicitată anterior de Mufarrag. La jumătatea anilor '60, un călugăr franc numit Bernard și doi însoțitori ai săi, aflați în pelerinaj spre Ierusalim, s-au oprit în Bari. Ei au izbutit să obțină din partea lui Sawdan scrisori de liberă
Emiratul de Bari () [Corola-website/Science/324605_a_325934]
-
și totodată ultimul emir de Bari a fost, care a preluat puterea în jurul anului 857, după asasinarea lui Mufarraq. Sawdan a invadat pământurile ducatului longobard de Benevento silindu-l pe ducele Adelchis să plătească tribut. În 864, el a obținut învestitura oficială solicitată anterior de Mufarrag. Orașul Bari a fost înzestrat cu o moschee, palate și edificii publice. Sarazinii au efectuat raiduri silind populația să se deplaseze dinspre câmpii și regiunile de coastă către interior și zone mai bine protejate de pe
Istoria Islamului în sudul Italiei () [Corola-website/Science/324649_a_325978]
-
desprins din nou Spoleto, oferindu-l în anul 989 markgrafului Hugue I "cel Mare". Spoleto a fost pentru a doua oară unit cu Toscana în 1057, situație care s-a menținut până la moartea contesei Matilda de Toscana. În timpul Luptei pentru învestitură dintre papalitate și Imperiu, dat fiind că Matilda de Toscana se manifesta ca unul dintre principalii partizani ai papei, împăratul Henric al IV-lea a numit alți duci de Spoleto. Astfel, ducatul a rămas în posesia familiei Werner (Guarnieri) de
Ducatul de Spoleto () [Corola-website/Science/324678_a_326007]
-
(n. 1046 - d. 24 iulie 1115, Bondeno di Roncore) a fost o nobilă italiană, principalul susținător din Italia al papei Grigore al VII-lea în timpul Luptei pentru învestitură dintre papalitate și Imperiul romano-german. Ea a fost una dintre principalele femei din Evul Mediu reținută pentru realizările sale pe plan militar. Matilda a mai fost numită la Gran Contessa sau Matilda de Canossa, ca urmare a marelui său castel
Matilda de Toscana () [Corola-website/Science/324696_a_326025]
-
lui 1077 ca un desculț penitent în zăpadă la porțile castelului Matildei de la Canossa, unde papa rezida în acel moment. Acest faimos episod, "Penitența de la Canossa", marcând o imensă victorie morală a papei, nu a rezolvat însă problema "Luptei pentru învestitură" decât pe termen scurt. În 1080, Henric al IV-lea a fost încă o dată excomunicat, iar în anul următor a traversat din nou Alpii, cu scopul fie de a-l sili pe papă să îi ridice excomunicarea și să îl
Matilda de Toscana () [Corola-website/Science/324696_a_326025]
-
la domnie. Mama lui Landulf a fost Sichelgaita de Gaeta. În 909, Landulf a fost la Constantinopol, de unde a primit titlurile bizantine de "anthypatos" și "patrikios". Deși rămas în Italia, fratele său Atenulf al II-lea a primit și el învestitura. În iunie 910, tatăl lor a murit și cei doi frați au preluat puterea, Landulf fiind de acord ca Atenulf al II-lea să fie co-principe. La 2 iulie 911, Landulf a semnat un tratat cu ducele Grigore al IV
Landulf I de Benevento () [Corola-website/Science/324731_a_326060]
-
moștenirea Canossei, care era extinsă în provincia Emilia-Romagna, cu cea a Toscanei și a transmis-o fiicei sale, Matilda. Aceasta din urmă s-a folosit de domeniile sale atât de vaste, punându-și puterea în slujba papalității în cadrul Luptei pentru învestitură dintre papalitate și Imperiu. După moartea Matildei în 1115, nu a mai fost numit niciun markgraf de Toscana, dându-se frâu liber constituirii orașelor-stat din Italia de nord și centrală, a republicilor maritime și a comunelor medievale.
Marca de Toscana () [Corola-website/Science/324747_a_326076]
-
și nici ca markgraf de Verona, Berthold a lăsat prin testament titlul markgrafial pentru descendenții săi din casa de Baden. În acel timp, la 1070, Istria a redevenit markgrafat și a fost detașată de Verona, iar în perioada Luptei pentru Învestitură (la 1077) teritoriile din Friuli din est, alături de orașul patriarhal Aquileia au fost de asemenea separate, pentru a se constitui într-un stat ecleziastic, Patriarhatul de Aquileia, vasal direct al regelui Henric al IV-lea. Până la urmă, în 1151 regele
Marca de Verona () [Corola-website/Science/324831_a_326160]
-
stabilită printr-o metodă inedită. Urma ca tânăra văduvă, regina Theodelinda, originară din neamul bavarilor, să îl aleagă pe moștenitorul tronului și, implicit, noul ei soț: acesta a fost ducele de Torino, Agilulf. În anul următor, (591), Agilulf a primit învestitura oficială din partea Gairethinx (adunarea longobarzilor), ținută la Milano. Influența reginei asupra politicii urmate de Agilulf a fost puternică și deciziile majore sunt atribuite amândurora. După ce o răscoală a câtorva dintre duci din anul 594 a fost înăbușită din fașă, Agilulf
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
o puternică forță militară de partea lui Godepert, însă imediat ce a ajuns la Pavia la ucis pe rege și i-a luat locul, după care și Perctarit, aflat în clară inferioritate, s-a refugiat la avari. Uzurpatorul Grimoald a obținut învestitura din partea nobililor longobarzi, însă a trebuit să facă față facțiunii loialiste, care se folosea de alianțele din exterior pentru a-l readuce pe tron pe Perctarit. Grimoald a obținut de la avari predarea regelui depus, urmând ca Perctarit, de îndată ce va reveni
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
posesia contelui Welf (Guelf, Guelph), membru al unei influente familii bavareze cu legături dinastice în Italia de nord (familia d'Este). Ca urmare a sprijinului acordat papei Grigore al VII-lea împotriva lui Henric al IV-lea, în lupta pentru învestitură dintre Papalitate și Imperiu, Welf I a pierdut într-o primă fază stăpânirea asupra Bavariei (între 1077 și 1096), însă a recâștigat-o ulterior. După 1101, doi dintre fiii săi i-au succedat la conducerea ducatului: Welf al II-lea
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
confereau un caracter elitist. Erau membri toți liderii curentului patriot, de la Mirabeau la Robespierre, de la La Fayette la Pétion, și cu triumviratul Duport, Barnave și Lameth. Foarte rapid, clubul s-a înconjurat în provincie de filiale cărora le-a acordat învestitura. La sfârșitul lui 1790, avea deja 150 de filiale, constituind o vastă rețea națională, dotată, începând cu luna octombrie 1790, cu "Journal des Sociétés des amis de la constitution", publicație înființată de Choderlos de Laclos. Un comitet de corespondență, cel mai
Clubul Iacobinilor () [Corola-website/Science/322248_a_323577]
-
Montecassino, Desideriu de Benevento (viitorul papă Victor al III-lea), care a intermediat între principe și împăratul Henric al IV-lea cu ocazia descinderii acestuia în Italia (1081). Cu acea ocazie, Iordan a părăsit alianța sa cu papalitatea, în schimbul obținerii învestiturii imperiale. Cu toate că Robert Guiscard și fratele său, Roger au pornit în marș împotriva lui Iordan, Roger a fost rechemat în Sicilia, iar expediția Hauteville-ilor a fost abandonată. În 1085, la moartea lui Robert Guiscard, Iordan l-a susținut pe Bohemund
Iordan I de Capua () [Corola-website/Science/328127_a_329456]
-
papă a rămas lipsit de entuziasm până când Iordan a considerat că doar printr-o acțiune decisivă poate asigura susținerea abatelui de Montecassino. Această atitudine a condus la convocarea unui important sinod la Benevento (1087), în care Clement a fost excomunicat, învestitura laică pusă în afara legii, iar războiul împotriva sarazinilor din Africa declarat. Restul carierei lui Iordan nu a fost remarcabil prin ceva deosebit, iar el a murit în noiembrie 1090 sau 1091 la Piperna (în apropiere de Terracina), fiind înmormântat la
Iordan I de Capua () [Corola-website/Science/328127_a_329456]
-
sub controlul său, Lothar a hotărât să impună un nou duce de Apulia și, dat fiind că Robert și Sergiu erau deja în stăpânirea de teritorii extinse, Rainulf a fost cel ridicat în această poziție. Lothar a pretins dreptul de învestitură, însă la fel a făcut și papa Inocențiu al II-lea; împăratul s-a bazat pe temeiul că Henric al III-lea îl numise pe Drogo de Hauteville în 1047, în vreme ce papa mergea pe precedentul în care papa Nicolae al
Rainulf al II-lea de Alife () [Corola-website/Science/328131_a_329460]
-
-lea al Siciliei, astfel încât să prevină unirea comitatului acestuia (Sicilia) cu Ducatul de Apulia și Calabria (în condițiile în care ducele Guillaume al II-lea de Apulia încetase din viață). La începutul anului 1128, Honoriu al II-lea a conferit învestitura lui Robert de Capua, care asigurase independența Capuei față de Ducatul de Apulia. Papa s-a străduit să obțină loialitatea din partea lui Robert în sensul ajutorului în a-l înfrânge pe Roger al II-lea, în schimbul absolvirii păcatelor. Robert a fost
Robert al II-lea de Capua () [Corola-website/Science/328144_a_329473]
-
al IV-lea. În schimbul oferirii mîinii surorii sale, Gisulf i-a solicitat lui Guiscard să distrugă două castele ale fratelui mai mic al acestuia, Guillaume, care uzurpa teritoriul lui Gisulf. Papalitatea, aflată în conflict cu Sfântul Imperiu Roman (lupta pentru învestitură) și cu nobilimea din Roma, a decis să recunoască pe normanzi și să și-i asigure pe aceștia ca aliați. Ca urmare, la conciliul de la Melfi din 23 august 1059, Papa Nicolae al II-lea l-a învestit pe Guiscard
Robert Guiscard () [Corola-website/Science/328219_a_329548]
-
și a făcut gestul de a-și părăsi prima soție ca răspuns la modificarea dreptului canonic. Cu toate că papii erau adesea temători față de puterea sa crescândă, ei au preferat mâna forte a normanzilor catolici față de stăpânirea grecilor bizantini. Guiscard a primit învestitura pentru Sicilia din mîinile papei Nicolae al II-lea, care se temea de adversitatea împăratului romano-german față de politica sa reformistă. Guiscard a sprijinit reformele papale, venind în sprijinul lui Grigore al VII-lea, care cândva îl excomunicase pentru uzurparea unor
Robert Guiscard () [Corola-website/Science/328219_a_329548]
-
Guiscard (duce de Apulia și Calabria) în 1059 de către papa Nicolae al II-lea. La rândul său, Robert Guiscard a acordat-o cu titlu de comitat fratelui său mai mic, Roger. Dinastia Hauteville, 1071-1130 Roger al II-lea a primit învestitura papală din partea antipapei Anaclet al II-lea în 1130 și recunoașterea din partea papei Inocențiu al II-lea în 1139. Sicilia, care la acel moment cuprindea nu numai insula propriu-zisă, ci și sudul Peninsulei Italice, s-a extins prin includerea și
Lista monarhilor Siciliei () [Corola-website/Science/328301_a_329630]