1,594 matches
-
politicienii. Ei au fost nevoiți să susțină politic capitalul industrial, cu atât mai mult cu cât capitaliștii - de stat, mai întâi, și privați, după aceea - au intrat masiv și la vârf în politică. Și chiar dacă, după cum vom vedea în continuare, capitaliștii autohtoni au fost, până la urmă, masiv contracarați de capitalul financiar în forma capitalului străin, procesul de unificare a elitelor politice cu cele industriale nu a fost câtuși de puțin stopat. În prezent, la mai bine de un deceniu și jumătate
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
că, în schimb, bancherii sau conducătorii instituțiilor financiare - societăți de asigurări, fonduri de investiții etc. - nu au reușit o simbioză la fel de strânsă cu politica, fiind nevoiți să se limiteze la exercitarea unei influențe indirecte. În calitate de lideri politici și funcționari guvernamentali, capitaliștii industriali - în forma concretă a proprietarilor sau managerilor de întreprinderi industriale - s-au convins că statul trebuie să sprijine economia, prin economie înțelegându-se mai ales întreprinderile producătoare. Nu a fost o victorie simplă și nici o evoluție lipsită de oscilații
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
noul capitalism postcomunist are neapărată nevoie de subvenționarea de la stat pentru a putea îndeplini condițiile de eficiență economică cerute de piață. Chiar și în momentul în care a devenit privat și, teoretic, ar trebui să se descurce singur pe piață, capitalistul român este dependent, pentru a supraviețui, de diferite forme de subvenționare de către stat, adică de către întreaga societate. Arierate, contracte preferențiale, scutiri de taxe, impozite și datorii, politici monetare care să-l avantajeze pe piața externă, toate aceste modalități de transfer
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
subvenționare de către stat, adică de către întreaga societate. Arierate, contracte preferențiale, scutiri de taxe, impozite și datorii, politici monetare care să-l avantajeze pe piața externă, toate aceste modalități de transfer de capital public către capitalul privat sunt indispensabile pentru ca noii capitaliști români să rămână capitaliști și să-și continue activitatea pe o piață pe care, altfel, nu ar putea supraviețui. Pe scurt, caracteristica definitorie a „economiei de pradă” este transferul continuu de resurse din proprietatea statului în proprietatea noilor capitaliști. Acest
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
de către întreaga societate. Arierate, contracte preferențiale, scutiri de taxe, impozite și datorii, politici monetare care să-l avantajeze pe piața externă, toate aceste modalități de transfer de capital public către capitalul privat sunt indispensabile pentru ca noii capitaliști români să rămână capitaliști și să-și continue activitatea pe o piață pe care, altfel, nu ar putea supraviețui. Pe scurt, caracteristica definitorie a „economiei de pradă” este transferul continuu de resurse din proprietatea statului în proprietatea noilor capitaliști. Acest transfer este considerat și
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
noii capitaliști români să rămână capitaliști și să-și continue activitatea pe o piață pe care, altfel, nu ar putea supraviețui. Pe scurt, caracteristica definitorie a „economiei de pradă” este transferul continuu de resurse din proprietatea statului în proprietatea noilor capitaliști. Acest transfer este considerat și disfuncțional, și imoral - de unde denumirea peiorativă care i-a fost atribuită -, dar, în realitate, tocmai în aceasta constă tranziția postcomunistă. Trecerea de la economia și societatea socialistă la economia și societatea capitalistă este un proiect cu
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
din partea tehnocrației industriale. Cu toate acestea, vorbele lui s-au dovedit a fi proverbiale - căci, un deceniu mai târziu, o bună parte a industriei românești a luat literalmente drumul către depozitele de fier vechi, întreprinderi întregi fiind achiziționate de noii „capitaliști” români doar pentru a fi tăiate bucăți și vândute ca fier vechi combinatelor siderurgice. Motivul era simplu și ușor de înțeles. Prețul echipamentelor și utilajelor acestor întreprinderi măsurat în valoarea lor pe piața fierului vechi ajunsese să fie mai mare
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
să rămână în mâinile administrației statului și ale capitalului industrial autohton. Prin urmare, nimic din ceea ce implică un aspect industrial (cum ar fi pădurile) sau se află deja în proprietatea statului - mai ales IAS-urile - nu va fi transferat populației, capitaliștilor sau gospodăriei țărănești. Iar opțiunea politică fundamentală a grupării din clasa politică românească aflată la putere constă, pe de o parte, în limitarea retrocedărilor doar la terenurile cedate în folosință CAP-urilor, iar pe de altă parte, în sustragerea de la
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
industrial. Dar acesta nu este decât un episod. Tendința pe termen lung nu este de a păstra o producție de hrană sub controlul unui grup slab organizat, ci de a o aduce în sectorul privat, adică în mâinile acelorași viitori capitaliști industriali. Ca urmare, se privatizează mult mai rapid infrastructura de distribuție a produselor agricole - sistemele de colectare, transport, depozitare și desfacere. În schimb, este blocată piața terenurilor agricole, astfel încât dezvoltarea unei exploatări agricole de tip industrial nu va fi posibilă
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
de raporturile dintre acționariatul unei mari corporații și managementul acesteia. Încă din anii ’60, pentru economia capitalistă s-a discutat despre preluarea treptată a puterii de decizie în economie de către management (Galbraith, 1967), în dauna deținătorilor de capital, odată cu dispariția capitalistului „clasic”, care juca simultan rolul de proprietar și de manager al propriei întreprinderi. Din această perspectivă, socialismul dezvoltat nu arăta foarte diferit de capitalism. După ce, inițial, își trimisese proprii „întreprinzători” la conducerea economiei și a întreprinderilor - muncitori cu o pregătire
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
dezvoltat nu arăta foarte diferit de capitalism. După ce, inițial, își trimisese proprii „întreprinzători” la conducerea economiei și a întreprinderilor - muncitori cu o pregătire profesională și managerială precară, dar la fel de puternic motivați în atingerea obiectivelor „luptei de clasă” pe cât erau întreprinzătorii capitaliști motivați în obținerea profitului -, odată cu dezvoltarea și complicarea sistemului industrial socialist, acești „întreprinzători politici” au făcut loc managementului profesionist al tehnocraților industriali. Conflictul declanșat între cele două elite economice și sociale - cea politică și cea economică - a fost copios ilustrat
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
noile instituții care reglementau relațiile dintre proprietatea privată a statului și instituțiile acestuia. Cei care au înțeles-o însă foarte bine sunt exact cele două categorii socio-economice care beneficiază primele de înființarea noii instituții a proprietății private: managementul industrial și capitaliștii în afirmare ai noii economii de piață postcomuniste. A reprezentat componenta lor „revoluționară” la tranziția postcomunistă. În afară de faptul că deschidea calea transferului de proprietate dinspre stat către persoane special selectate - criteriile de selecție urmau să fie stabilite ulterior -, gestul revoluționar
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
industria fostă socialistă a fost însoțit de alte gesturi, la fel de importante, fiecare reprezentând un soi de compromis cu realitatea. Primul aspect de care se ținea cont se referea la imposibilitatea selectării legitime a unui număr foarte mic de potențiali mari capitaliști români (circa 1-2% din populație) cărora să le fie transferată proprietatea statului. Compromisul a constat în două decizii politice majore. Mai întâi, de a întârzia transferul semnificativ al proprietății industriale a statului în proprietatea unor persoane special selectate, până când aceste
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
fie transferată proprietatea statului. Compromisul a constat în două decizii politice majore. Mai întâi, de a întârzia transferul semnificativ al proprietății industriale a statului în proprietatea unor persoane special selectate, până când aceste persoane se vor afirma, pe alte căi, drept capitaliști legitim aspiranți la marea proprietate de tip industrial. Această decizie a fost necesară, dar a avut până la urmă consecințe neplăcute pentru capitaliștii autohtoni, pentru că a întârziat preluarea de către aceștia a controlului economiei și a fost utilizată cu succes de capitalul
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
a statului în proprietatea unor persoane special selectate, până când aceste persoane se vor afirma, pe alte căi, drept capitaliști legitim aspiranți la marea proprietate de tip industrial. Această decizie a fost necesară, dar a avut până la urmă consecințe neplăcute pentru capitaliștii autohtoni, pentru că a întârziat preluarea de către aceștia a controlului economiei și a fost utilizată cu succes de capitalul străin în al doilea deceniu al tranziției. Al doilea compromis se referea la puterea economică a administrației. Prima „revoluție” în domeniul privatizării
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
fiind evaluată la mai multe miliarde de dolari -, care au fost transferate în proprietatea unei corporații occidentale, dar nu fără a ceda salariaților acesteia un procent semnificativ din acțiuni (8%). Desigur, în spatele asociației salariaților se afla un număr mic de capitaliști autohtoni, dar faptul că mai aveau nevoie și mai puteau utiliza această reminiscență a primei perioade de privatizare (ansamblul salariaților) este mai semnificativ decât istoria personală a ceea ce am putea considera „ultimii mohicani” ai privatizării în favoarea capitaliștilor autohtoni. Cum era
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
număr mic de capitaliști autohtoni, dar faptul că mai aveau nevoie și mai puteau utiliza această reminiscență a primei perioade de privatizare (ansamblul salariaților) este mai semnificativ decât istoria personală a ceea ce am putea considera „ultimii mohicani” ai privatizării în favoarea capitaliștilor autohtoni. Cum era de așteptat, în asemenea condiții, privatizarea propriu-zisă a început dinspre periferie către centru. Centrul, adică nucleul dur al economiei socialiste, era alcătuit din industrie. Periferia era alcătuită, invers, din servicii și distribuție. Chiar și socialismul românesc considerase
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
stat de comerț exterior, era nematerială și nu exista, în primii ani ai postcomunismului, deprinderea de a o evalua financiar. Valoarea acestora era însă mare, așa cum mare era și valoarea comisioanelor încasate de noile firme private de comerț exterior. Primii capitaliști români cu adevărat importanți - prin cifra de afaceri, venituri și capitalizare - au provenit din comerțul exterior. Ca în toate cazurile, diferența esențială a fost dată de piața pe care funcționau noile firme de import-export. Piața bunurilor destinate populației a produs
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
de funcționare și de rentabilitate erau acoperite prin subvenții directe sau indirecte, acordate de la buget. Privatizarea însemna, dincolo de transferul de proprietate, transferul de costuri de exploatare și de investiții în sarcina noului întreprinzător român. Iată o sarcină pe care noul capitalist român, nedispunând de resurse pentru rezolvarea ei, nu era dispus să și-o asume. Ca urmare, privatizarea s-a desfășurat foarte lent. Până în 1997, FPS nu a privatizat în nici un an mai mult de 5% din portofoliul său inițial. După
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
pe parcursul acestui deceniu, o bună parte din avuția socialistă inițială fusese pur și simplu irosită sau se degradase, astfel încât acest procent putea reprezenta mai mult, raportat la totalul activelor existente în 1999. În orice caz, strategia de dezvoltare a clasei capitaliștilor români în postcomunism, așa cum a rezultat ea din compunerea strategiilor individuale, nu cuprindea ca o țintă strategică preluarea în proprietate a industriei producătoare. Strategia implica mai degrabă menținerea marii producții industriale în proprietatea statului, singurul care dispunea de fondurile necesare
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
țițeiul, și erau înlăturate de la contractele guvernamentale (și chiar de la cele private) cu marile companii aflate în proprietatea statului de rețeaua de relații economice, politice, administrative și personale care funcționa în beneficiul fie al producătorilor români de stat, fie al capitaliștilor autohtoni. Supuse la hărțuieli și costuri imprevizibile, companiile străine au adoptat strategia pe termen lung de a forța privatizarea industriei socialiste, pentru a liberaliza piața. Au fost puternic susținute în acest demers de cancelariile occidentale și de instituțiile financiare internaționale
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
nevoite să acorde facilități speciale unor firme străine și să apeleze la sprijin politic internațional. În fața pericolului de a pierde controlul asupra economiei, capitalul autohton se mobilizează și intră în competiția pentru achiziționarea de întreprinderi industriale. Lipsiți de resurse proprii, capitaliștii români apelează la cele internaționale sau la formarea unor „carteluri” care pot apela la fonduri publice privatizate, cum este cazul grupului de capitaliști moldoveni reuniți și finanțați de SIF Moldova. Astfel încât, după 1997, combinația dintre o nouă guvernare, mai credibilă
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
care pot apela la fonduri publice privatizate, cum este cazul grupului de capitaliști moldoveni reuniți și finanțați de SIF Moldova. Astfel încât, după 1997, combinația dintre o nouă guvernare, mai credibilă pentru Occident, câțiva ani buni de acumulări de capital pentru capitaliștii români și un interes ceva mai ridicat al capitalului străin pentru România face ca privatizarea industriei să avanseze. Între 1997 și 2000 sunt privatizate peste 4.400 de societăți comerciale ce reunesc 36,7% din capitalul social administrat de FPS
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
ale reformatorilor postcomuniști, nici noului management capitalist. Ea a fost doar rezultatul, pe de o parte, al lipsei de resurse necesare subvenționării întregii industrii moștenite de la socialism, iar pe de altă parte, al raporturilor de forțe dintre diferitele grupuri de capitaliști, români și străini. Intervenția pe scară mai largă a capitalului străin în economia românească după primul deceniu al tranziției nu a modificat cu nimic situația. În loc să-și asume în România funcția de dezvoltare economică și socială pe care o are
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
străin mai degrabă s-a adaptat la mecanismul general de absorbție a resurselor societății românești către industrie, afirmându-se ca un competitor puternic, capabil să elimine, prin influența sa politică și greutatea sa economică și financiară, proaspăt afirmata clasă a capitaliștilor autohtoni. Puternicul grup de lobby al acestora, Consiliul Investitorilor Străini, înființat în 1997, a jucat un rol important în acest proces prin relația sa preferențială cu guvernele românești și capacitatea superioară de a influența politicile macroeconomice, monetare și fiscale și
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]