872 matches
-
consemnată biserica „Sfântul Nicolae” în Poiana Siretului. Alexandru cel Bun, domnitor creștin, a ridicat peste câteva decenii o biserică din piatră cu același hram. Aici este îngropată mama domnitorului Ștefan cel Mare și Sfânt. Acest lăcaș, fiind distrus în urma unui cataclism, a fost reconstruit de către Ștefan cel Mare, domnul Moldovei. Nerezistând alunecărilor de teren, biserica rămâne numai în amintirea oamenilor, dovadă a existenței sale fiind ruinele vizibile și astăzi. Nu departe de aceasta, Petru Rareș voievod a construit o altă biserică
Amintirile unui geograf Rădăcini. Aşteptări. Certitudini by MARIANA T. COTEŢ BOTEZATU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/809_a_1653]
-
mult, făcea ca toți atomii corpului meu să aibă nevoie de atomii corpului său. Își strigau nevoia. Aspiram din tot sufletul să fiu numai eu cu ea, într-o insulă pierdută, departe de oameni. Invocam cu toată voința mea un cataclism care să facă să crape această canalie care respira, se agita și se bucura dincolo de pereții camerei mele. Dar, chiar așa să se fi întâmplat, oare n-ar fi preferat nu știu ce animal, un șarpe indian, un dragon? O noapte cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
picioare? Aveam impresia că la cea mai mică mișcare o să-mi pierd echilibrul. Era un fel de amețeală. Pământul și tot ce îl popula se îndepărtaseră peste măsură de mine. Speram vag într-un cutremur de pământ sau într-un cataclism care mi-ar fi fost dat ca să renasc într-un univers cald și luminos. Înainte de a mă culca, am spus de mai multe ori: „Moarte, moarte...“ Nu deschisesem gura. Dar sunetul vocii mă sperie. De altfel, îmi pierdusem vechea îndrăzneală
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1882_a_3207]
-
Îmi povestise, la festivitățile Nonino de la Percoto, din iarna 2002, ce Înseamnă coșmarul „mediatic” din jurul Marelui Premiu, un soi de asalt canibalic de oarbă devorare a bietei celebrități. La câteva luni după eveniment, cuplul abia Își revenea, cu greutate, din cataclism. Nu doar „munca obosește”, cum spunea Pavese, ci și gloria, nu doar truda creației, cu deosebire năruitoare, ci și gloria ei, fie și Într-o vreme care pare să fi anulat Însăși noțiunea de posteritate, instaurând absoluta supremație a efemerității
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2122_a_3447]
-
mai dădea marmeladă. Își aștepta rândul la gaz când au Început să șuiere sirenele fabricilor, claxoanele mașinilor, clopotele tramvaielor. Toți au Încremenit În așteptare. Totul păru dintr-o dată liniștit și calm, liniștea dinaintea marilor furtuni, a cutremurelor și a marilor cataclisme. Pe cerul cenușiu Își făcu apariția un punct Întunecat care devenea din ce În ce mai mare, căpătând formă și culoare. Era o imensă manta roșie. Era suspendată În aer, Încremenită ca o draperie. Deasupra acestei mulțimi erau doar cerul din care mantaua roșie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2020_a_3345]
-
desprinde de ram, zdrobindu-se În râpa adâncă, cu viermele În el. Lângă șură parastasul e pe sfârșite. Popa e roșu În obraji. În pomul mortului nu mai sunt mere și nici colăcei. Se aprind stelele, aceleași semne ale unui cataclism revolut. Sunt toate. Nici una lipsă. Nimeni murind. Totul ca o constatare. Ca ceva de dincolo de ușă. Cheia la Îndemână. Camera interzisă. Tu, singur În fața ușii. Ai intrat hoțește. Călcând porunca, păcătuind. Doamne, suntem creștini. Plângi Înfundat și te gândești că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2020_a_3345]
-
nu te ții de farse - ar putea avea urmări tragice! Mi-a fost atât de rău, Alex - îi făcea o plăcere nebună să-și reamintească sieși, ca și mie, ca și lui taică-meu, după cinci, zece, cincisprezece ani de la cataclism - că taică-tău, Conu Grozavu’, aci de față, a trebuit să-l cheme pe medicul hotelului, care dormea buștean, să vină la noi în cameră. Vezi cum îmi țin degetele? Vărsam atât de cumplit, că exact așa îmi înțepeniseră, de-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1907_a_3232]
-
aprindem, cu gazele de eșapament de la automobil. Oamenii distrug mediul de viață. Se produce distrugerea individuală a oamenilor și distrugerea planetei Pământ. Nu se poate aprecia exact momentul când picăturile (poluarea) vor umple paharul și va deversa: va avea loc cataclismul. Există o limită a efortului pe care îl pot depune în activități fizice și o limită a temperaturii aerului pe care o pot suporta, limită până la care mă simt bine. Depășirea acestei limite, pusă mie de propriul organism, îmi este
Războiul cu întunericul by Ivone Narih () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91642_a_93256]
-
Logodna lor, care coincisese cu al doilea război mondial, fusese o relație castă. Mama era mândră de felul În care reușise să aprindă și să Înăbușe simultan vâlvătaia din inima tatălui meu, perpelindu-l apoi la foc mic pe durata cataclismului global. Acest lucru nu fusese Însă deloc complicat, având În vedere că ea fusese În Detroit, În timp ce Milton era la Annapolis, la Academia de Marină Militară a Statelor Unite. Mai bine de un an, Tessie aprinsese lumânări la biserica ortodoxă pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2054_a_3379]
-
birou gândind cu emoție la ce-i care nu vor mai Începe lucrul niciodată. Rămase puțin surprins auzindu-se chemat de Șeful Șantierului. „Mai trăiești, domnule inginer...? Te rog, urcă până la mine...!” Bucuria de-a trăi, de-a supraviețui marelui Cataclism, Îi Înduioșară Într’o așa manieră Încât se sărutară Îmbrățișindu-se, ștergându-și fiecare unele lacrimi. Tony Pavone Îl interogă. „Spune Șefule, cum ai suportat cutremurul?? E interesant să știu, unde te aflai În momentul dezlănțuirii lui...!?” Șeful Șantierului păstră tăcere
Legea junglei by Dumitru Crac () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1624_a_3102]
-
vreme...” Cum era de așteptat, În salonul localului nu-l aflară decât pe domnul Vână, Șeful de unitate care-i Întâmpinră cu ambele mâini Întinse privindu-i Întru-n anumit fel. „Să trăiți...Să ne trăiți...Cum a-ți suportat cataclismul...?” „Dacă n-am murit Încă În mod sigur vom muri acum, dacă ne ți-i de vorbă În timp ce intestinele noastre se răzvrătesc de dorul unui balsam al vieții...” Îi dădu de Înțeles Șeful Șantierului, privindu-l cu simpatie. „Cu tot
Legea junglei by Dumitru Crac () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1624_a_3102]
-
fi deviată de pe orbita din jurul soarelui fiind nevoită să rătăcească prin spațiul InterGalactic și, mulți ani mai târziu, astronauții cu navele lor spațiale din Galaxia noastră ori Andromeda vor avea curiozitatea să cerceteze această planetă și, stupefiați de un asemena cataclism,la unison vor rosti un Înfricoșetor comentariu: “Tare proști trebue să fi fost acești pământeni, motiv să comită o asemenea sinucidere la nivel planetar...!” Finalul povestirii corespunde Întru totul adevărului, mai puțin cuțitul, care totuși putea fi...! Agresorul cocoțat precum
Legea junglei by Dumitru Crac () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1624_a_3102]
-
fac Piața Scollay să arate așa”. A primit slujba pe loc. I-au publicat o fotografie mare În ziar, stînd lîngă primar. Dădeau mîna, Însă nu se uitau unul la celălalt - zîmbeau la aparat. Logue era omul potrivit pentru acest cataclism. CÎnd am văzut poza, nu m-am putut abține să nu mi-l Închipui Îmbrăcat În uniforma Wehrmachtului, după care l-am promovat la gradul de general. Și viața a mers mai departe. Am rămas cu un ochi la treabă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1976_a_3301]
-
smoala și-am deschis ușa de la intrare. M-au izbit deodată în față sutele de mii de stele răsfirate pe cer, arzând și scânteind în toate culorile, între ele, declinând pe boltă, marea cometă alburie își flutura pletele prevestitoare de cataclisme, potopuri, incendii, dezastre. Sub stele, foarte adânc, pe strada mea care părea un fund de fluviu, se mișcau alte lumini, vălurind ciudat. Călcând cu tălpile goale peste cărămizile aleii, printre tufănele și trandafiri, am ieșit la poartă. Cu lanterne, felinare
Nostalgia by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295571_a_296900]
-
să primească orice impuls exterior ce poate declanșa febra analizei: „Vorbele însemnate care vibrează cu aceeași intensitate ca și o amenințare de moarte pentru o ureche mai rafinată, căci dacă ești atent, găsești în ele de pe acum, în miniatură, toate cataclismele viitoare. Poți scoate din ele interpretări inverse, după cum vei face-o din scenele cele mai puternice, și, mai ales, desprinzi din toată atmosfera, o dată cu impresia unei arhitecturi extrem de complicate, care se înfăptuiește totuși spre stupefacția ta și nesiguranța melancolică, ușor
Adev?r ?i mistificare ?n proza lui Anton Holban by Irina Iosub () [Corola-publishinghouse/Journalistic/84074_a_85399]
-
plăcere diabolică în anticiparea propriei nefericiri și în construirea de scenarii funeste. Trecutul apasă și îndreptățește temerea că nefericirea va urma, căci în sufletul personajului s-au stratificat toate eșecurile sale: „nu încerc o dragoste nouă, căci port în mine cataclismele experiențelor vechi...” . Dacă se creează o nouă relație, aceasta este marcată de faptul că protagonistul știe de la început că sfârșitul va veni mai repede sau mai târziu: „Și am fost nefericit, pentru că din prima clipă mi-am dat seama (...) că
Adev?r ?i mistificare ?n proza lui Anton Holban by Irina Iosub () [Corola-publishinghouse/Journalistic/84074_a_85399]
-
din toate unghiurile lumii și ar forma împreună o pânză în veșnică fâlfâire. Asemeni mării de care m-am simțit odată așa de aproape. Bach ar forma valurile negre, puternice, un ritm egal și cu rezonanțe profunde. Beethoven, freamătul și cataclismele. Mozart, apa liniștită, care joacă ușurel, glumeț, și în același timp melancolic la scânteile soarelui. Wagner , vijelie. Chopin, plescăitul lopeții la razele de lună. Iar Debussy, valurile subțiri și capricioase, uneori roze, alteori argintate, lunecând pe maluri și în care
Adev?r ?i mistificare ?n proza lui Anton Holban by Irina Iosub () [Corola-publishinghouse/Journalistic/84074_a_85399]
-
năpădit; precizia acestui act pe care l-am notat imediat și care era așa: știam că „vine“; prezența lui nu era încă aici, lângă mine; nu era aproape, și totuși simțeam teroarea ei care mă pironea, ca un fel de cataclism „local“, în perimetrul strict în care existența mea nu făcea decât să se perceapă existând. Știind că „vine“ (nu că trebuie să vină, ci că pur și simplu „vine“, nici măcar cu înțelesul că „e pe drum“), știam în același timp
Nocturnal by Tarangul Marin () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1360_a_2889]
-
este cea care nu aduce nici o schimbare, adică soluția excesivă de a împinge lucrurile până la capăt, astfel încât cursul lor să se consume până la epuizarea totală, ceea ce înseamnă o distrugere dincolo de care nu se mai poate întrevedea un nou început. (Războiul, cataclismele sau ruina civilizației.) Ca urmare, tot ce va urma (dacă va mai urma ceva) după distrugerea totală, va fi făcut la întâmplare, printr-un joc de forțe oarbe, mai exact, prin constrângerea sălbatică și primitivă care va dicta, prin violență
Nocturnal by Tarangul Marin () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1360_a_2889]
-
de The New York Times, avertiza că până la doisprezece milioane de oameni ar putea muri imediat și alte șapte milioane ar putea suferi răni serioase. Totodată, raportul avertiza că în cazul unui război nuclear „limitat” între cele două țări, s-ar înregistra un cataclism, care va necesita fonduri inimaginabile din partea sprijinului străin de a lupta împotriva contaminării nucleare, a bolilor și foametei. Dar efectele nu s-ar opri aici. La nivelul întregii planete, hrana, apa, aerul și alte resurse esențiale, ca să nu mai menționăm
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2287_a_3612]
-
de lemn era coșciugul imaginației : dacă Vica, eroina Gabrielei Adameșteanu, este un om liber, este pentru că ea trăncănește ca personajul lui Céline, Bardamu... La peste 70 de ani, această femeie care muncește din greu pentru alții a asistat la toate cataclismele unei epoci pline de trădări, știe totul despre oameni și povestește, povestește, povestește... Dar această neobosită cârtitoare cu limba ascuțită știe să îi asculte și pe alții și datorită acestui lucru avem parte de portrete magnifice. Sophie Mironescu Ioaniu, jefuită
Dimineaţă pierdută by Gabriela Adameșteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/598_a_1325]
-
istorici au abordat-o - de pildă, Burkhardt, Nietzsche, Schelling, Lepold Ranke etc. Dar după război era nou altceva, și anume sentimentul cu privire la sfârșitul unei lumi, culturi, civilizații, în sensul că nimic nu va mai putea fi ca înainte de declanșarea marelui cataclism. Teza lui Spengler se fundamentează pe o concepție ciclică cu privire la evoluția civilizațiilor, pesimismul său marcând până astăzi gândirea europeană și universală. Pentru Spengler, civilizația reprezintă moartea unei culturi, întrucât fiecare cultură traversează fazele evolutive ale omului, având un „ciclu vital
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2349_a_3674]
-
este partea sacrificiilor, în Ordinea imperială care e partea monumentelor, iar în Ordinea economică - ce parte e destinată investițiilor productive. în toate cele trei ordini, apărarea propriei puteri e prioritară. Controlul bogăției de către grupul dominant este amenințat de războaie, de cataclisme naturale, de pierderile către exterior, de concurenți. Pentru a păstra puterea, grupul dominant caută să pună la punct în folosul său progresul tehnic, o exploatare mai intensivă a celor slabi sau o extindere a spațiului dominat. Dacă eșuează, un alt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2225_a_3550]
-
nu-i răspunse nici la salut și, culmea, nu lansă nici un compliment. O porni singură de-a lungul holului, pe drumul bine știut. Era praf și mirosea a igrasie stârnită. Toate obiectele din casa familiei Alexe arătau ca după un cataclism natural. Teancuri de cărți, ziare, scaune răsturnate acoperite cu hârtie de sac, o lustră, sticle, canapeaua întoarsă cu două arcuri sărite, un vas de faianță fără capac pe care scria zahăr, un dulap mic, o tavă, un pahar pe jumătate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
-
existau acolo, pe covorul persan, descriind în aer cu un gest foarte sugestiv semnul desființării, scăpărând din ochii albaștri fulgere de oțel, el, Alexe, cu bustul ieșit deasupra biroului masiv, dirijând un întreg arsenal de calomnii și injurii, un adevărat cataclism, un puhoi înverșunat care lua la vale tot ce întâlnea, piatră sau frunză, o lavă grea, clocotitoare, de neînfrânt, curgând către undeva, nereținută, secerând în drumul ei totul. Biata fata se simțea și ea mânjită, înăbușită, amestecată energic în iureș
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]