KorAP: Find »[drukola/base=cosmic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...25 26 27 ...311 >

7,769 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813

fată frumoasă e lutul ce-și umple tiparele,/ desăvârșindu-se pe-o treaptă/ unde poveștile așteaptă". Dacă la Eminescu necuprinsul, care dă universalitatea stărilor afective și lucrurilor se menține în sfera "gândului etern", în sfera luminii absolute, la Blaga nimbul cosmic este clar-obscur. Limita lucrurilor se estompează, se pierde într-un halo de luminescență viorie prin care are loc absorbția în existența mitică. Rezumând, Eminescu conferă stării poetice sens peren făcându-ne să participăm la fiorul cosmic cu deschidere până la zborul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
absolute, la Blaga nimbul cosmic este clar-obscur. Limita lucrurilor se estompează, se pierde într-un halo de luminescență viorie prin care are loc absorbția în existența mitică. Rezumând, Eminescu conferă stării poetice sens peren făcându-ne să participăm la fiorul cosmic cu deschidere până la zborul fulminant al lui Hyperion către Demiurg; Tudor Arghezi dă valoare universală lucrurilor prin condensarea cosmosului în jurul lor, prin centrarea lor în lume, considerându-le cea mai inatacabilă certitudine; iar Lucian Blaga își propune să transsubstanțieze lumea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
materială pot fi atât de extins și uimitor fructificate, încât am ajuns, de pildă, la descoperiri de mare excepție privind comunicarea la distanțe astrale, atunci energiile noastre spirituale, trăite în voință de absolut valoric, nu se fructifică în circuitul ontologic cosmic nu știm unde și când ? Decăderea culturală și morală actuale tot mai grave, onticitatea profund viciată, negativă până la malefic nu se datorește energiilor negative plecate de la răul de zi de zi al oamenilor și nocivitatea unor "opere" care pervertesc cultura

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
Își va afla glorioasa sa naștere,/ Odată, o singură dată voi fi trăit ca zeii./ Și mai mult n-am râvnit." Prin imaginație și prin perfecțiunea creației sale, omul rivalizează cu zeii. Pentru că înfăptuiește un model de absolut pe plan cosmic. Bucuria poeziei Bucuria poetului cunoaște două hipostaze: bucuria vieții, ca șansă existențială unică în istoria eternității, și bucuria creației, ca încercare de nouă, demiurgică, naștere a lumii. Celebrarea bucuriei de a trăi Dacă Heraclit, Leopardi, Trakl, Ungaretti, Bacovia au considerat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
înălțimile argintate, Deja plină de roze sus strălucește zăpada, Și mai sus încă sălășluiește deasupra luminii curate Dumnezeu Preafericit încântat de jocul razelor sacre, În pace locuiește singur și prealumină este arătarea chipului său. (Întoarcerea acasă) La Eminescu factorul unificator cosmic este acea simțire-gândire de nuanță autohtonă, intraductibilă semantic și fără suprapunere psihică dorul. Iar cel de al doilea factor este armonia, modelaj exercitat, pe de o parte, de desăvârșita orân duire ca în tabloul unui maestru al picturii a peisajului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
spiritul baladei vrâncene, prin care are loc solidarizarea, nuntirea omului cu natura și moartea devenită neoexistență mirifică sub cataliza miticului. Armonia și viziunea nemuririi transtanatică își au sorgintea în triada tracică Zamolxis-Orfeu-Dionysos, toți trei parcurgând ciclul viață-moarte-renaștere, ceea ce însemnează deschidere cosmică nelimitată incluzând viață și postviață, aici și dincolo. Și la Eminescu miticul este factor matricial transfigurator, de nuanță românească așa cum miticul a fost esențial pentru lirica lui Hölderlin, dar de inspirație elenă. În creația eminesciană, chiar străbătută de cea mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
a trăi, de a iubi. Apofaticul negarea cea mai dramatică, este transfigurată apofantic, în spusul cel mai strălucitor și vizionar. Dar nu este numai satisfacția unei reușite a imaginarului și a realizării artistice, ci mai ales a conștientizării la nivel cosmic a valorii existenței. Este o bucurie axiologică, o victorie a unei conștiințe care se plasează extramundan. Poezia lui Georg Trakl, tragică de la un capăt la altul, ne farmecă prin frumsețea rostirii, prin melodicitate, prin adâncimea gândului, prin strălucirile cromatice, prin

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
Mortua est! se desfășoară o multitudine de stări poetice, fiecare cu potențialul său de încântare sau detașare exorcizantă a intelectului: suava descriere a copilei moarte "regină", feerica descriere a drumului spre imperiul morții, iar apoi intervenția lucidității neiertătoare și verdictul cosmic final, evocând fie vinovăția divină, fie îndoiala că ar exista un creator al unei lumi absurde tensiuni extreme ale unei gândiri generând bucuria zborului ultim in apex intellectu. Melancolia este stare poetică, iar orice stare poetică este o încântare a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
viitoare, când vara va izbucni în grădina îndrăgostiților, ei nu vor ști că florile boschetelor lor împrumută o mai vie frumusețe din cântecele mele, nici că iubirea lor pentru această lume sporește din iubirea mea. Nașterea poemului mărturisește forța creatoare cosmică a omului. Prin geniu, arta este a doua creație a lumii, afirmă Kant și Eminescu. Îngerii însăși se uimesc de operele noastre de artă, scrie Rainer Maria Rilke. Cât de utopică este ideea, potrivit căreia, de s-ar uni întru

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
valori este gradul de intensitate al accepției noastre axiologice apriorice. Sufletul este un sistem de judecăți de valoare și de emoții de valoare. O idee profundă nietzscheană este comuniunea, întrepătrunderea universală. Omul este un grup de atomi dependent de mișcările cosmice, de toate energiile universale, printr-un proces imprevizibil, transformând atomul într-o ființă în sine. O altă idee conexă, formulată și de Buddha, constă în aceea că "nimic nu se întoarce în neant în ordinea spiritului". Ceea ce a existat, nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
care se află, metaforizat în tot ce înfăptuiește. A crea ceva inedit devii justițiarul propriei reîntemeieri existențiale. Justiția poetică are drept țel ultim sacralizarea. Ideala creație de artă este un act sacru: o luare în posesiune iluminată a existenței, proiectată cosmic și în răspundere față de esența ei divină. Natura a născut filozofii pentru a-i afla identitatea și pe poeți pentru a-i afla idealitatea sfântă. Filozofia reușește rareori, poezia întotdeauna. Poezia ne deschide monada singurătății noastre și ne dă aripi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
condiționare finitudine, zilnic, profan, nesemnificativ, eliberare mergând până la depășirea radicală în inexprimabil. Poezia are o singură definiție: aruncă în minți și inimi cuvântul care purifică și sămânța ce rodește aripi spre înălțare. Ca atare, poezia este suflu, fior și deschidere cosmică. Este vizionară. Aceasta este justiția ei. Restul e literatură. Poetul este justițiarul axiologic al Ființei. Experiența poetică nu este pur estetică, nu doar celebrează existența, ci prin faptul că transformă poetul, lumea, cititorul, ne schimbă identitatea spirituală, este etică. Etică

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
într-o zi așa cum se captează undele hertziene, și reutiliza pentru o finalitate, de asemenea superioară ? Știm noi dacă, în realitate, această energie nu se pierde ci, după un mecanism necunoscut, este captată și se află la originea unor acte cosmice ? Marile destine creatoare nu se vor fi hrănind cu o astfel de energie ? Nu ea creează geniile ? Căci justiția poetică este același lucru cu justiția spirituală. Poezie și hazard Nu există hazard. Cum nu există nici predestinare. În univers nimic

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
este opera hazardului, ci are o perfectă logică, dar care acționează în mod incontrolabil de către rațiunea noastră, este un fulger la care participă o gestație neuronică sau/și transneuronică într-o structură genetică pregătită să-l primească și având rațiuni cosmice de transvaluare superioară a vieții, a naturii, de a recrea la un mai înalt nivel lumea. Este o necesitate sacră, unul din cele mai miraculoase fenomene ale Naturii implicând energii cosmice, pentru că orice creație autentică are loc, se justifică în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
structură genetică pregătită să-l primească și având rațiuni cosmice de transvaluare superioară a vieții, a naturii, de a recrea la un mai înalt nivel lumea. Este o necesitate sacră, unul din cele mai miraculoase fenomene ale Naturii implicând energii cosmice, pentru că orice creație autentică are loc, se justifică în ordinea cosmică. * Să urmărim în unele creații poetice logica viziunilor la diferite momente ale evoluției culturii și la diferite popoare. În problema morții, deși la egipteni domina optimismul conform căruia moartea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
transvaluare superioară a vieții, a naturii, de a recrea la un mai înalt nivel lumea. Este o necesitate sacră, unul din cele mai miraculoase fenomene ale Naturii implicând energii cosmice, pentru că orice creație autentică are loc, se justifică în ordinea cosmică. * Să urmărim în unele creații poetice logica viziunilor la diferite momente ale evoluției culturii și la diferite popoare. În problema morții, deși la egipteni domina optimismul conform căruia moartea este întoarcerea acasă în câmpiile Hialou, ale fericirii și "cunoașterii tainei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
Salvarea va veni de la cei imuni la "molima freudistă"... "o filozofie rușinoasă și nerușinată care își bate joc de filozofie" (Jean Domenach). Molima permisivității nezăgăzuite antietică și antirațională în cultură și în viața de fiecare zi. Poezia este o necesitate cosmică pentru om. Necesitate sacră. Reamintim cuvântul definitiv al lui Hölderlin "numai poetic merită omul să trăiască pe pământ". În rest nu trăiește, este viețuit de toate stihiile antispirituale, antiumane, antiviață ale infernului modern și postmodern care a proclamat bezmetic lupta

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
poată locui: o Casă a Omului. Poezia sublimă a arhaicului (Benedetto Croce) ritm și melodie -, avea caracter incantatoriu, un ritual magic cu rolul de a conjura zeii și stihiile, iar pe de altă parte, de a se insera în ritmurile cosmice, adresându-se esențialelor necunoscute: moartea (Ghilgameș, Miorița), nașterea lumilor (Rigveda), teleologia faptei umane (Bhagavad Gita) etc. Ca atare, poezia era sacră, sens care se va regăsi la poeți precum Pindar, Hölderlin, Eminescu. Iar sacrul însemnează elanul ascensional către divin, către

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
Pentru rațiunea noastră, care concepe veșnicia ca imuabilă (precum în finalul Luceafărului), conceptul platonician ambiguu, care face din durată totodată și perenitate și vremuire, apare paradoxal, dar totodată, drept cea mai adecvată viziune asupra esenței temporalității. O ambiguitate cu implicație cosmică, tangentă genezei, apare în poezia lui Eminescu, Lacul. Poetul nu spune "ascult și aștept" venirea iubitei, ci "parc' ascult și parc' aștept". Acest "parcă" este "cheia" care introduce ambiguitatea. Ca și în finalul Melancoliei ("Parc' am murit de mult"), și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
veșnicie să se vindece de singurătatea din Ajun creând lumea umană, urmată apoi de suferința unei realizări imperfecte, astfel că "doar el și-aude plânsu-și". Or, Eminescu optează pentru prima hipostază a demiurgului. Poezia Lacul se transformă în prezentul etern cosmic al neînceputului: apa, albastrul originar, și nuferii primi născători nedesfăcuți, petrec solitudinea pregenezică viețuită de poet. Așteptarea rămâne în prag. Un prag dincolo de care ar fi putut începe, dar a fost evitată, o fenomenologie a "vremuirii". Această ambiguitate a Spiritului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
e nebunie Și tu ne faci pe toți nebuni. Imensitate, veșnicie, Pe când eu tremur în delir, Cu ce supremă ironie, Arăți în fund un cimitir. Disperarea este cu atât mai de nevindecat cu cât unica formă de expiere a smintelii cosmice, poezia, l-a părăsit: "Și gândul se-afundă, pierdut vâslaș...Și jalea de-a nu mai putea face un vers.../ Sunt cel mai trist din acest oraș". Octavian Goga evocă în poezia Noi neliniștita așteptare a îndreptării unei grave erori

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
constituie mântuirea, în grupul Burghezii din Calais începând cu personajul cel mai în vârstă care este resemnat, în celelalte personaje străbate o undă de neliniște tot mai intensă, culminând cu a celui mai tânăr, care vede în toată dimensiunea sa cosmică spectrul morții. Dar oricât de tragice ar fi căderile, Icar rămâne aureolat de legendă prin încercarea imposibilului, iar în Danaida, prin regretul morții de a fi ucis o marmură infinit de suavă. Întruchiparea Aurorei și a Gândirii având același model

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
de pe orbite și ar alerga bezmetice prin haos ? Numai armonia asigură viabilitatea creației din începuturi și a creației umane. În rest words, words, words... Repet, poezia este un lucru grav al spiritului. Un exercițiu uman al ordinei universale, al armoniei cosmice. Mai sus încă: o neo creare mirabilă a lumii. În această conștiință se scrie lirica autentică. Poezia nu este experiment lingvistic, elucubrații ale nonsensului. Nu putem ignora orice criteriu ideatic și prozodic și, făcând narcisism cu propriile producții, să sperăm

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
de aur Bach, Mozart, Beethoven etc. Ca atare, operele de artă sunt produsul unei suferințe metafizice: simțul, conștiința axiologică a omului încearcă să depășească o lume a pătimirii printr-o alternativă superioară, perenă valoric. * Suferința a fost creatoare cu deschidere cosmică în primul rând la omul în contact cu marile dimensiuni ale naturii, omul cel mai apropiat de cer, de începuturi. Ca atare, omul arhaic a creat poezia cea mai sublimă, constituind invocarea și nostalgia sa cerească. La polul opus, în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
omul în contact cu marile dimensiuni ale naturii, omul cel mai apropiat de cer, de începuturi. Ca atare, omul arhaic a creat poezia cea mai sublimă, constituind invocarea și nostalgia sa cerească. La polul opus, în epoca noastră, când viziunea cosmică a omului este blocată de invazia bunurilor de consum, a satisfacțiilor de moment, suferința metafizică a dispărut și, consecutiv, veritabila creație de artă. Epopeea sumero-babiloneană din zorii culturii universale, Ghilgameș, este un poem al meditației asupra suferinței, creație unui popor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]