1,176 matches
-
Hadronic Journal Suppl. 11, 3, (1996), pp. 209-224. Verstegen, Ian, "Arnheim and Ingarden on the Ontology of the Arts", în Gestalt Theory, 2010, vol, 32, nr. 4, pp. 307-322. Weitz, Morris, "Aestheticus-What?, and Wherefore?", în Journal of Aesthetics and Art Criticism, 2007, 65, pp. 147-162. În aceeași serie, au mai apărut (selectiv): • Antinomicul în filosofia lui Lucian Blaga, Valică Mihuleac • Cetatea lui Platon, Sorin Bocancea • Cetatea sub blocada ideii, Viorel Cernica • Cultura recunoașterii și securitatea umană, Anton Carpinschi • Discursul puterii, Constantin
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
obiectul estetic fără să înlăture calitatea sa fizică. Pluralismul ontologic propus de Beardsley interpretează opera de artă fie ca un obiect fizic singular, fie ca un obiect fizic multiplu (în cadrul performării artelor). Monroe Beardsley, Aesthetics: problem in the philosophy of criticism, editia a doua, Hackett Publishing Company, Indianapolis, 1981, pp. 40-55. 4 În "Critica facultății de judecare, Prima Introducere VII, Kant spune: "în cazul fiecărui concept empiric întră în joc trei acțiuni ale facultății spontane de cunoaștere: 1. Perceperea (apprehensio) diversului
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
ideii de artă care este definită tocmai prin liberatatea sa, pe când o extindere a ideii de artă ar fi mult mai privilegiată chiar dacă ar încorpora noi dimensiuni ale artei. Morris Weitz, "Aestheticus-What?, and Wherefore?", în Journal of Aesthetics and Art Criticism, 2007: 65, pp. 147-162. 13 Potrivit lui Goethe ceea ce percepem prin intermediul simțurilor (văzul) devine caracteristic unei naturi date. În cazul de față, ceea ce percepem prin intermediul contemplației unui obiect de artă sunt caracteristicile unei naturi speciale - ale artei. J. W. von Goethe
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
likeness-making art' (eikastike techne) and the 'fantastic art' (phantastike techne)" (t.m.). Guido Giglioni, "The matter of the Imagination. The Renaissance debate over icastic and fantastic imitation", în Camenae, nr. 8, 2010. 11 Cf. B. Weinberg, A History of Literary Criticism in the Italian Renaissance, vol. 2, Chicago University Press, Chicago, 1961, pp. 636-646. 12 "Imagination is thus the new form which feeling takes when transformed by the activity of consciousness" (t.m.). R. G. Collingwood, op. cit., p. 215. 13 "The
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
out of a manifold of ideal meanings (Bedeutungen) which, taken together, constitute a whole, sui generis". Roman Ingarden, The literary work of art, op. cit., p. 11. 14 Opera literară a fost supusă, în decursul secolului trecut, mai multor teorii (noul criticism, deconstructivismul, structuralismul) ducând la înțelesuri diferite. Pierre Audiat și Jacques Derrida identifică literatura cu actul scriitoricesc în timp ce conținutul său fie oferă o descripție a vieții autorului, fie oferă o realitate ce depășește realitatea umană. Maurice Blanchot identifică opera literară ca
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
ale unor influențe sociale și organice strâns implicate. Se pare că În cadrul acestor influențe factorul organic are un rol predispozant (favorizant), iar factorul psihopedagogic un rol determinant. Gândirea lor fantezistă predomină asupra celei logic realiste. Se observă la ei un criticism redus al gândirii. Nu-i interesează urmarea actelor săvârșite. Ei dovedesc elan redus față de muncă și pentru activitatea susținută. Manifestă În schimb dorință arzătoare față de noutate și permanentă varietate. Interesele lor sunt instabile și legate Îndeosebi de nevoile biologice sau
Integrarea şcolară a copiilor cu CES şi serviciile educaţionale de sprijin în şcoala incluzivă by Felicia BUGALETE () [Corola-publishinghouse/Science/1136_a_2189]
-
focuses on some political categories of Antonio Gramsci's political philosophy such aș common language, political work and common sense. The thesis is that for Gramsci the analysis of language is always critique of language and the purpose of this criticism is the political transformation of the existing form of life. The political work on the life form needs a very long processing time șo the intellectual characteristic for Gramsci is patience. Keywords: political work, Language, common sense, Gramsci, patience Secondo
[Corola-publishinghouse/Science/84978_a_85763]
-
să accentuăm printr-un termen de contrast cui dau replica relativismul filozofic și romantismul cultural, ne vom referi la corespondențele dintre raționalismul universalist și clasicism. A) Raționalism universalist clasicism Dominat de certitudini transcendente (în speculația prekantiană) sau măcar transcendentale (în criticism), precum și de idealul unei metafizici științifice, raționalismul universalist este static și deductiv; el pornește de la principii, idealuri și virtuți sau de la forme apriorice invariabile.28 Nu întâmplător vorbim despre modelul clasic al metafizicii ("clasic" nu numai cu sensul de "tradițional
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
filozofic -, răsunau totuși într-o epocă în care se simțeau încă din plin efectele atacurilor unui Kierkegaard la adresa "Sistemului" lui Hegel, sau implicațiile romantice ale filozofiei lui Schopenhauer, care în mod paradoxal "ținea să fie socotit un credincios adept al criticismului"137, ceea ce până la un punct chiar și este, dacă ne gândim, bunăoară, la modul de reprezentare a lumii, ori la situarea față de "lucrul în sine". Cu Dilthey ne aflăm deci într-o perioadă când "categoriile mobilității" reușiseră să se impună
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
mereu filozoful protestantismului" (Eduard Spranger, Der Sinn der Voraussetzungslosigkeit in den Geisteswissenschaften, Berlin, 1929, pp. 28-29), cu toate că și aici s-ar putea aduce obiecția că normele, principiile rațiunii teoretice și practice rămân totuși pentru Kant universale și atemporale. Dincolo de rigiditatea criticismului în raport cu mobilitatea romantică, trebuie să subliniem însă că, o dată cu accentuarea rolului creator al subiectului, Kant deschide într-un fel calea eliberării romantice de dogmatismul unei metafizici clasicizante. În ciuda faptului că este rezultatul "conștiinței personale" nemaifiind dat din afară, ca dintr-
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
și marchează ruptura dintre cei doi filozofi: "Important este însă faptul că Dilthey critică rațiunea nu numai în măsura în care ea se ocupă cu faptele istorice, ci o critică și ca fapt istoric; programul său nu se consideră o simplă completare a criticismului kantian, ci un reînceput radical pe fundalul unor clarificări istoriste"88. Drept argument, Schnädelbach citează din Einleitung... un pasaj elocvent: "Nu ipoteza unui a priori rigid al capacității noastre de cunoaștere, ci doar istoria evoluției, care pleacă de la totalitatea ființei
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
dezvoltat studiul omului și al societății și sub influența căreia acesta se află și-n ziua de azi, deși într-o măsură diminuată"118. În Lebensformen, Spranger vedea soluția într-o conciliere kantiană a celor două poziții, delimitând apriorismul de criticism: "Orice cununoaștere se bazează pe două componente, una empirică și una apriorică, indiferent unde le-am delimita strict pe cele două. Empiricul este dependent de materialul lui [...], în timp ce aprioricul pornește de la legitatea imanentă a actelor de gândire" și "elaborează concepte
Dilthey sau despre păcatul originar al filosofiei by Radu Gabriel Pârvu [Corola-publishinghouse/Science/1405_a_2647]
-
de masă... postmodernă 289 15.2. Panorama gândirii curriculare postmoderne 292 15.2.1. Expansiunea „imperială” 292 15.2.2. Cele zece „provincii curriculare” postmoderne 294 15.3. Viziuni, accente, poziții și simptome curriculare postmoderne 306 15.3.1. De la criticism la postmodernism 306 15.3.2. „Stafia rezistenței” și repudierea „reproducției sociale” 311 15.3.3. McCarthy și imposibilitatea curriculumului multicultural 313 15.3.4. Soteriologia curriculară a Satanei postmoderne 317 15.3.5. Max van Manen și cercetarea curriculară
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
triumfa definitiv și va orienta decisiv știința curriculumului într-o direcție managerial-eficientistă18. Dar anii ’50 nu au mai fost la fel de benefici pentru această orientare. A fost o decadă criticistă, conflictuală și reformistă similară anilor ’80 - care au fost dominați de criticismul postmoderniștilor. 11.5. Declinul criticist și restauratortc "11.5. Declinul criticist și restaurator" Eforturile cercetătorilor de a concepe curricula eficientiste și curricula progresiviste contrastau flagrant cu rezultatele pe care școlile primare și secundare americane le obțineau. Aproape fără nici o deosebire
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
din exil persoane nobile pentru a înnoi cetatea. Lucrarea The Educational Imagination 44 a clarificat poziția originală a lui Eisner. În acest volum, el a propus și două concepte noi care s-au dovedit ulterior „devastatoare” pentru gândirea curriculară modernă: „criticismul” și connaisseurship („cunoaștere avizată”, „cunoaștere subtilă”, „cunoaștere estetică”). Primul concept a fost folosit pentru critica radicală a scientismului modernist practicat în teoria curriculumului. Connaisseurship-ul a fost contrapus „logicismului” pentru a demonstra că există și alte tipuri de cunoaștere, mai profunde
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
și a implementa în școala americană curricula fundamentate politic, pe baza ideilor marxiste și neomarxiste. Acest vis nu s-a realizat și probabil nici nu se va realiza vreodată. În anii ’90, ideile curriculare politice au fost parțial abandonate în favoarea criticismului postmodernist „pur”. Cele mai reprezentative personalități ale curentului pot fi considerate: Michael Apple (1979, 1990); C.A. Bowers (1980, 1981); Philip Wexler (1976); Robert Bullough (1984); Stanley Goldstein (1984); Paul Willis (1981); Henry Giroux (1983); Patti Lather (1986); Jesse Goodman
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
UNICEF; Save the Children; Crucea Roșie (Red Cross); Piața Comună (și, din 1990, Comunitatea Economică Europeană); UNESCO ș.a. 15.3. Viziuni, accente, poziții și simptome curriculare postmodernetc "15.3. Viziuni, accente, poziții și simptome curriculare postmoderne" 15.3.1. De la criticism la postmodernismtc "15.3.1. De la criticism la postmodernism" În anii ’60-’70 s-a conturat o pedagogie politică a cărei unică vocație s-a dovedit a fi critica demolatoare. Aceasta pare tipul cel mai păgubos de orientare ulterioară a
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
Cross); Piața Comună (și, din 1990, Comunitatea Economică Europeană); UNESCO ș.a. 15.3. Viziuni, accente, poziții și simptome curriculare postmodernetc "15.3. Viziuni, accente, poziții și simptome curriculare postmoderne" 15.3.1. De la criticism la postmodernismtc "15.3.1. De la criticism la postmodernism" În anii ’60-’70 s-a conturat o pedagogie politică a cărei unică vocație s-a dovedit a fi critica demolatoare. Aceasta pare tipul cel mai păgubos de orientare ulterioară a curriculumului. Încă din anii ’70 s-a
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
critice. Întemeietorul pedagogiei critice, Paolo Freire (1968, 1970), dominase pedagogia politică, antimodernistă și anticapitalistă a anilor ’60 și ’7064. Acum sosise vremea bilanțului. În Teachers and Crisis: Urban School Reform and Teachers’ Work Culture (1992) Denis Carlson a inventariat efectele criticismului pedagogic asupra profesorilor 65. Concluziile sale au șocat. Marxismul „vulgar” și teoria reproducerii sociale făcuseră ravagii. Și alți factori contribuiseră la criza profesorilor și a școlilor urbane: pragmatismul „barbar”, teoriile weberiene ale controlului, pesimismul și raționalismul Școlii de la Frankfurt și
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
culturii” urmărește, în mod subtil, și scopurile politice ale reproducției sociale și dominării culturale. A sesizat, de asemenea, că popular culture țintește chiar scopuri rasiste și antifeministe. În 1991, Aronowitz și Giroux au publicat Postmodern Education: Politics, Culture and Social Criticism 74. Adoptând o teză enunțată de Ellsworth, cei doi autori au calificat popular culture ca fiind un element central al educației postmoderne. Raportând-o însă la pedagogia critică, „vulgarizarea culturală” le apărea ca o formă postmodernă de rezistență la curriculumul
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
cele pe care le studiase cândva Marx, astfel încât „rezistențiștii” încearcă să găsească mereu structuri de dominație inexistente: dominația bărbaților asupra femeilor, dominația bogaților asupra săracilor, exploatarea muncitorilor (prezumați ca bărbați) ș.a.84. Aceste încercări disperate de a ține în viață criticismul marxist s-au răsfrânt și asupra curriculumului educațional. În 1991, Barry Kanpol a încercat să edifice o teorie a rezistenței profesorilor 85. Investigațiile sale vizau găsirea unei solidarități educaționale de grup care s-ar opune ideologiei dominante. A constatat că
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
baza unei conștiințe intersubiective. Se poate spune că este o „rezistență specifică”. Dar aceasta este eminamente pedagogică, nu politică și, fără îndoială, considerabil mai veche decât capitalismul. Postmodernizarea neomarxismului n-a dus așadar la o „resuscitare” a sa pe temeiurile criticismului politic, ci la „ingurgitarea” lui totală. Asemenea unei anaconde care se simte bine în jungla dezbaterilor ideologice, gândirea postmodernă a înghițit și ultima șopârlă anticapitalistă ce mai supraviețuia în anii ’90; noii saurieni nu se mai izvodesc din bărbile lui
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
să creadă că în omenire s-ar putea edifica o nouă Civitas solis cu ajutorul educației? Și totuși, în preajma anilor ’90, Cleo Cherryholmes a supus „curriculumul tradițional” (citește „modern”) unei critici devastatoare, de pe pozițiile poststructuralismului și postmodernismului. În lucrarea Power and Criticism: Poststructural Investigation in Education (1988), Cherryholmes a sintetizat, într-o manieră clară, ideile lui Foucault, Barthes, Derrida și ale altor poststructuraliști proeminenți și le-a raportat la discursurile și teoriile curriculumului modern. Au rezultat concluzii șocante 158. După părerea sa
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
mai bune163. Pare o viziune utopică susținută de o gândire naivă. Și este. Cherryholmes și-a dat seama că ar putea fi interpretat astfel. În consecință, a născocit un nume nou modalității de abordare folosite de el în Power and Criticism (1988): „pragmatism critic”. Dar este critical pragmatism cu adevărat „pragmatic”? Însuși Cherryholmes a ținut să precizeze că metoda sa nu are nici o legătură cu tradițiile filosofice întemeiate în America de William James. Dimpotrivă. Cherryholmes scrie: „Pragmatismul critic este radical, vizionar
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
curriculum, integrated curriculum). Într-o situație similară se află designul instrucțional. Proiectarea pedagogică tradițională, așa cum fusese fundamentată de Gagné, Briggs, Merrill ș.a. în anii ’60-’70 ai secolului XX, părea și ea sortită - ca teorie și ca practică - abandonului definitiv. Criticismul postmoderniștilor era întreținut de o retorică spumoasă, ironică, satirică, având efecte devastatoare. Atacurile esențiale ținteau tehnologismul, rigorismul, obiectivismul, comportamentismul, eficientismul și univocitatea cronică a modelelor moderne de design instrucțional. Un aspect aparte îl constituie asimilarea computerului în tehnologia educațională, nașterea
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]