1,117 matches
-
apropiat, un ofițer englez strecurat În lumea bună a Parisului pentru că e dandy și are veleități literare. Căpitanul Gronow Își mărturisește bucuria de a fi cunoscut câțiva scriitori francezi În persoană: Balzac, Eugène Sue, Alexandre Dumas. Englezului i se par dandy doar primii doi. Notează, nu fără spirit de observație, despre Balzac: „Văzut pe din afară nu corespundea cu nimic idealului de frumusețe și eleganță sugerat de romanele sale. Acest magician al imaginației, care ne dădea iluzia că trăiește În compania
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
prost gust: purta bijuterii peste plastronul pătat și Își Încărca degetele murdare cu diamante” 1. Bărbatul corpolent, cu fața buhăită și părul când unsuros, când răvășit, cu hainele Îmbibate de sosuri și vinuri, trăznind a transpirație și a stătut - un dandy? Cu piciorele lui scurte și butucănoase? Și totuși, câtă strădanie pentru a intra În rândul Eleganților, cu nenumăratele-i mănuși pastelate, cu inelele prea mari, strangulând cel puțin trei-patru degete, cu nasturii de aur ai vestei (e drept, plesnind peste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
pentru a intra În rândul Eleganților, cu nenumăratele-i mănuși pastelate, cu inelele prea mari, strangulând cel puțin trei-patru degete, cu nasturii de aur ai vestei (e drept, plesnind peste pântecul rotofei). Puțin mai contează Însă dacă a fost un dandy autentic zi și noapte, câtă vreme de sub pana lui au ieșit seducătorii Lucien de Rubempré, Eugène de Rastignac sau Henry de Marsay. Modele pentru orice aspirant la gloria unui Brummell. BeardsleyAubrey Vincent Beardsley (1872-1898). Artistul englez dispărut la doar 26
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
protejează, Îl primesc printre ei: Robert Ross, William More Adey, Stanislaus Stenbock. Fără prea mari studii artistice, autodidact, Își datorează gloria ilustrațiilor la Salomeea lui Oscar Wilde și, la scurtă vreme, desenelor din Yellow Book, despre care un alt mare dandy englez, Max Beerbohm, avea să spună că au iradiat decadența estetică: „Londra a devenit galbenă peste noapte”. Banii Încep să curgă, răsare o casă fastuoasă În Pimlico, În care locuiește Împreună cu Mabel, sora adorată, iar Beardsley ajunge amfitrionul vechilor prieteni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
galbenă peste noapte”. Banii Încep să curgă, răsare o casă fastuoasă În Pimlico, În care locuiește Împreună cu Mabel, sora adorată, iar Beardsley ajunge amfitrionul vechilor prieteni, la care se adaugă Oscar Wilde. Interioarele, ținuta, aerul ușor distant sunt ale unui dandy. Dacă modelul său absolut e personajul lui Huysmans, des Esseintes, nu mai puțin „de Împrumut” e și modul În care Își decorează interioarele. Atelierul cu ziduri oranj și porți negre stă luminat În permanență de două uriașe candelabre. Mulți nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
de ani. Oscar Wilde va spune despre el, asemuindu-l cu o orhidee, că are „ceva din strălucirea crepusculului”. BeerbohmMax (Maximilian) Beerbohm (1872-1956). Eseist strălucitor și caricaturist, autorul romanului Zuleika Dobson e socotit de toată lumea bună a Londrei „ultimul mare dandy englez”. În 1953, celebrul fotograf Cecil Beaton Îi face portretul: „Astăzi, cel despre care Oscar Wilde spunea că are darul vârstei veșnice e Încă, În ciuda celor 84 de ani ai săi, dandy-ul etern. Poartă un costum gri pal stropit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
socotit de toată lumea bună a Londrei „ultimul mare dandy englez”. În 1953, celebrul fotograf Cecil Beaton Îi face portretul: „Astăzi, cel despre care Oscar Wilde spunea că are darul vârstei veșnice e Încă, În ciuda celor 84 de ani ai săi, dandy-ul etern. Poartă un costum gri pal stropit, o cravată de mătase neagră, o cămașă albă Încheiată În stil vechi, cu gulerul și manșetele rotunjite. Pe degetele lungi și subțiri are nenumărate inele masive care atrag voit atenția asupra mâinilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
Acolo, În primul număr, Îi apare În apărarea cosmeticii. Beerbohm e Însă și critic dramatic, urmându-i lui Bernard Shaw la The Saturday Review. Numeroasele cronici, eseuri pe cele mai neașteptate teme (Între care nu puține dedicate dandysmului sau unor dandy celebri, cum ar fi Însuși George al IV-lea), caricaturile care Împânzesc revistele decadente, toate Îi aduc celebritatea. Căsătorit cu o actriță americană, trăiește Între cele două războaie la Rapallo, În Italia, scrie, are emisiuni la BBC și, În 1937
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
modă, reîncepe să compună În chiar anul următor, când Îi apare probabil cea mai reușită proză, Ipocritul fericit. Iar mai apoi un roman satiric, Zuleika Dobson (1911), alte numeroase eseuri, portrete, parodii, cum ar fi cele interesante pentru subiectul nostru: Dandy și dandy sau Prințul cel bun ori De natura barbatulorum. CaragialeMateiu I. Caragiale (1885-1936). După câte știm, fiul lui Ion Luca este Între primii, de nu cumva chiar primul dintre autorii români care Îl pomenește pe Brummell. Dacă ne gândim
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
să compună În chiar anul următor, când Îi apare probabil cea mai reușită proză, Ipocritul fericit. Iar mai apoi un roman satiric, Zuleika Dobson (1911), alte numeroase eseuri, portrete, parodii, cum ar fi cele interesante pentru subiectul nostru: Dandy și dandy sau Prințul cel bun ori De natura barbatulorum. CaragialeMateiu I. Caragiale (1885-1936). După câte știm, fiul lui Ion Luca este Între primii, de nu cumva chiar primul dintre autorii români care Îl pomenește pe Brummell. Dacă ne gândim că o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
a-l descrie drept fiu al tatălui său. Oare de ce? Întâi, pentru că are un genitor celebru. Și apoi, deoarece relația cu acest tată mult prea puternic Îl marchează până În adânc și, după unii biografi, Îi determină măcar În parte stilul dandy. O legătură tensionată, desprinsă parcă dintr-un „roman familial”, trăit prin toate fibrele de către un fiu bastard, recunoscut târziu, când Ion Luca Îi dăruiește patronimul, nu Însă și afecțiunea, ținându-l la relativă distanță de familia en titre. Ce poți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
Paleologu Caragiale-tatăl i se pare un „soitariu de geniu, cu o vervă și o inventivitate uluitoare”. Tocmai acest stil Îl va fi agasat pe Mateiu, „ofensându-i fumurile boierești și contrariindu-i grija de a-și compune un fason de dandy imperturbabil; Îl va fi făcut să și pluseze În această poză”3. Cu grija de a Înțelege fiecare cuvânt, am pornit pe urmele lui soitariu, folosit cu atâta firesc de Alexandru Paleologu. Soitarii erau cei patru măscărici ai domnilor fanarioți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
ba chiar și din sine, mai ales atunci când, În chip de narator, Îl privește cu Îngăduință, sătul de atâtea savantlâcuri și pus pe chef. Pentru că ni s-a părut Între cele mai exacte și sintetice portrete ale lui Mateiu ca dandy, ne-am luat Îngăduința de a transcrie un fragment din Clanul Caragiale al lui Ion Vartic: „În public, Mateiu Caragiale s-a străduit cu consecvență să impună imaginea unui dandy. Tânăr fiind, desfășoară «o mare morgă acasă», bea cafea numai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
cele mai exacte și sintetice portrete ale lui Mateiu ca dandy, ne-am luat Îngăduința de a transcrie un fragment din Clanul Caragiale al lui Ion Vartic: „În public, Mateiu Caragiale s-a străduit cu consecvență să impună imaginea unui dandy. Tânăr fiind, desfășoară «o mare morgă acasă», bea cafea numai « În vieux-Saxe cu o linguriță antică»; iese doar noaptea târziu, intră la Capșa, unde Îi măsoară insolent, din cap până-n picioare, pe «toți belferii», prin lentila monoclului; arborează «coroana comtală
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
toți capsomanii»; plimbându-se În trăsură cu Ferdinand de Montesquiou, cei care-l văd «erau scandalizați» ș.a.m.d. Mai târziu, În plinătatea vârstei, Mateiu Caragiale, renunțând la excentricități și la stilul à la fonfé, ia alura austeră a unui dandy În linia lui Brummell, iar nu aceea a unui majordom, așa cum l-a impus posterității maliția epică a lui G. Călinescu. E protocolar și distins, Întotdeauna Îmbrăcat cu o «corectitudine voit anonimă» (cum l-a surprins Petru Comarnescu), În haine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
nebuniei. Cum ar fi, Între altele, așezarea În grădină a scheletului unui vechi cuirasat, de pe a cărui punte unicul matelot dă onorul oaspeților mai importanți. DisraëliBenjamin Disraëli, conte de Beaconsfield (1804-1881). Intrarea viitorului om de stat britanic În lumea literaților dandy are efectul unei bombe. În 1826, când În revista Athenaeum e anunțată apariția la editura lui Colburn a unui roman „cu totul unic”, „un nou Don Juan byronian, dar În proză”, „povestea aventurilor mondene ale unui tânăr”, nimeni nu poate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
Vivian Grey - volum taxat mai apoi de critici drept „minor”, „frivol” - e răsunător. Autorul știe prea bine să folosească toate ingredientele pentru un roman de succes: melodramă, suspans, viață fashionable. În fond, despre ce este vorba? Despre ascensiunea unui tânăr dandy, strălucitor și trufaș, În lumea politicii. Un roman despre arivism? Până la un punct, da. Autobiografie camuflată? Simplă proiecție compensatorie a autorului sau o incredibilă premoniție? Probabil, câte ceva din fiecare. Pentru că tot ceea ce i se Întâmplă În realitate autorului Benjamin Disraëli
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
1868 prim-ministru. Anglia, Coroana Îi datorează enorm: un conservatorism modern, echilibrat Între tradiție și deschiderea spre nou, o politică externă care transformă Anglia În cel mai respectat imperiu colonial din lume. Cine să-și mai aducă aminte de tinerețea dandy a marelui bărbat de stat, Înnobilat la bătrânețe de regină? Doar cei care au plăcerea să-i recitească romanele. MontesquiouContele Robert de Montesquiou-Fezensac (1855-1921) se adaugă pleiadei de aristocrați francezi deveniți dandy din convingere. Reper pentru lumea mondenă a Parisului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
Cine să-și mai aducă aminte de tinerețea dandy a marelui bărbat de stat, Înnobilat la bătrânețe de regină? Doar cei care au plăcerea să-i recitească romanele. MontesquiouContele Robert de Montesquiou-Fezensac (1855-1921) se adaugă pleiadei de aristocrați francezi deveniți dandy din convingere. Reper pentru lumea mondenă a Parisului fin-de-siècle el strălucește nu doar prin eleganța Îndelung căutată a vestimentației, gesturilor, modului de a-și aranja saloanele sau de a organiza o recepție, ci și printr-o operă literară pe care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
aranja saloanele sau de a organiza o recepție, ci și printr-o operă literară pe care Însuși Proust nu va Înceta să o elogieze. Hiperestet În tot ceea ce face și scrie, contele de Montesquiou e unul dintre cei mai anturați dandy ai vremii. Sunt văzuți În preajma lui mari scriitori, de la Mallarmé la Proust, de la Verlaine la D’Annunzio, dar și artiști celebri: Whistler, Beardsley, Gallé. Toți Îl imortalizează Într-un fel sau altul, fie tranformându-l În personaj (el e, cum s-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
se află explicația refuzului ferm (și destul de ciudat) de a-l Întâlni pe Oscar Wilde În timpul șederii acestuia la Paris. d’OrsayAlfred Guillaume Gabriel, conte d’Orsay (1801-1852). Pentru Barbey d’Aurevilly, În cartea despre Brummell, contele nu e un dandy autentic. Iar argumentele sale, venite dintr-o infinită admirație pentru acest bărbat iubit de toți, par să reziste: „Sigur că a existat un d’Orsay, acest leu, În sens de fashion și care nu avea nici măcar o frumusețe de tip
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
admirație pentru acest bărbat iubit de toți, par să reziste: „Sigur că a existat un d’Orsay, acest leu, În sens de fashion și care nu avea nici măcar o frumusețe de tip Atlas; ei bine, d’Orsay nu era un dandy. Puteai să Îl iei drept așa ceva. Dar avea o fire infinit mai complexă, mai amplă și mai omenească decât povestea asta englezească. S-a spus de nenumărate ori, dar trebuie insistat: limfa, acest soi de apă potolită, care nu se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
infinit mai complexă, mai amplă și mai omenească decât povestea asta englezească. S-a spus de nenumărate ori, dar trebuie insistat: limfa, acest soi de apă potolită, care nu se Înspumează decât atunci când o biciuie Vanitatea, este baza fiziologică a dandy-ului, iar d’Orsay avea sângele roșu al Franței. Era un sangvin nervos, cu un piept stil Francisc I, cu umeri largi și de o frumusețe simpatică. Avea o mână superbă și un fel de a o Întinde care cucerea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
Întinde care cucerea sufletele și le exalta. Nu era acel shake hand semeț al dandysmului. D’Orsay plăcea tuturor, Într-un mod atât de natural și de pasionat, Încât Îi făcea până și pe bărbați să-i poarte medalionul, În timp ce dandy-i nu Îi făceau pe aceștia să poarte decât ceea ce știți; ei plac femeilor, displăcându-le (să nu uităm nici o clipă această nuanță atunci când trebuie să Îi judecăm). În fine, d’Orsay era un rege al bunăvoinței amabile. Or, bunăvoința
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
stinge În acorduri de Chopin (interpretate la căpătâiul său de un mare pianist care Îl adoră) la doar 51 de ani, În plină strălucire. Comparându-l cu Brummell, Jacques Boulenger scrie În 1907, Într-o carte care a făcut epocă - Dandy-i pe vremea lui Louis-Philippe -, cu evidentă părtinire pentru conaționalul său: „Cât părea de viu și de seducător acest delicat d’Orsay, dacă e să-l comparăm cu marioneta aceea rece numită Brummell! ș...ț Englezii trebuie că au rămas
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]