KorAP: Find »[drukola/base=eros & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...25 26 27 ...57 >

1,413 matches

Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308

sunt de acord cu acest fapt. Aici se termină și asemănarea; motivele pentru care cei doi sunt de acord diferă însă. E o rațiune metafizică în joc la Platon, una morală în cazul lui Socrate. Rațiunea metafizică impune o disciplină erosului, așa cum rezultă din ceea ce Diotima împărtășește lui Socrate. Erosul disciplinat se săvârșește de-a lungul a două trepte: în prima e o contradicție, în a doua aflăm frumusețea universală a Formei. Ce spune ierarhia erosului disciplinat despre contradicție? Că sentimentul

[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
și asemănarea; motivele pentru care cei doi sunt de acord diferă însă. E o rațiune metafizică în joc la Platon, una morală în cazul lui Socrate. Rațiunea metafizică impune o disciplină erosului, așa cum rezultă din ceea ce Diotima împărtășește lui Socrate. Erosul disciplinat se săvârșește de-a lungul a două trepte: în prima e o contradicție, în a doua aflăm frumusețea universală a Formei. Ce spune ierarhia erosului disciplinat despre contradicție? Că sentimentul individual de afecțiune e construit pe o contradicție imanentă

[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
Rațiunea metafizică impune o disciplină erosului, așa cum rezultă din ceea ce Diotima împărtășește lui Socrate. Erosul disciplinat se săvârșește de-a lungul a două trepte: în prima e o contradicție, în a doua aflăm frumusețea universală a Formei. Ce spune ierarhia erosului disciplinat despre contradicție? Că sentimentul individual de afecțiune e construit pe o contradicție imanentă și ea reclamă un termen superior (trupului și sufletului) în care contradicția însăși să se neantizeze; apoi, erosul sugerează trupului și sufletului (celui care iubește: erastes

[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
aflăm frumusețea universală a Formei. Ce spune ierarhia erosului disciplinat despre contradicție? Că sentimentul individual de afecțiune e construit pe o contradicție imanentă și ea reclamă un termen superior (trupului și sufletului) în care contradicția însăși să se neantizeze; apoi, erosul sugerează trupului și sufletului (celui care iubește: erastes) că pe un plan superior poate găsi ceea ce bănuiește că lipsește celui ce este iubit (eromenos). Este un efort al cărui scop e obținerea desprinderii sufletului de trup, desprindere care poate fi

[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
ei, când privim frumusețea de aici, aducându-ne aminte de frumusețea cea adevărată, simțim cum ne cresc aripile”. Dragostea este privită ca un fel de mania (delir) și Platon proclamă acest delir drept cea mai frumoasă formă de „posedare” divină. Erosul platonician e nebunie, fie ea homoerotică sau heterosexuală. Sufletul e prins între bucurie și durere (la urma urmei între Poros și Penia, dar nu în onomastica exclusivă, cât în atributele celor doi) și se comportă în felul următor: „Prins în

[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
l-a găsit pe cel care să-l vindece de mult prea multa-i suferință”. Cel îndrăgit nu dispare ca fiind sublimat, el rămâne un partener necesar, dar ca subiect al plăcerii comune, împărtășite, nu ca obiect al satisfacției unilaterale. Erosul platonician e dublă activitate: comunicare și avânt către lumea eide-lor (imanența care urcă, și pe măsura urcușului ceea ce este imanent în urcător se diluează, rămâne fără de semnificație) și, pe de altă parte, revărsare în sufletul celui îndrăgit a „izvoarelor lui

[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
Zeus” și aceste revărsări (imagini) pătrund în sufletul îndrăgostitului (transcendența care coboară doar cât să-i facă pe cei doi să se recunoască definitiv; această recunoaștere este datorată și se însoțește cu theia mania. Nu se întâmplă același lucru cu erosul socratic nici la Xenofon, și nici la Platon (și, încă, nici la Eschine Socraticul în fragmentul 11 din Alcibiade). Socrate, spune Vlastos, este, în eros, calm, echilibrat, vesel, glumeț și, mai cu seamă, „cu tot dinadinsul întreg la minte”. Adevărat

[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
recunoaștere este datorată și se însoțește cu theia mania. Nu se întâmplă același lucru cu erosul socratic nici la Xenofon, și nici la Platon (și, încă, nici la Eschine Socraticul în fragmentul 11 din Alcibiade). Socrate, spune Vlastos, este, în eros, calm, echilibrat, vesel, glumeț și, mai cu seamă, „cu tot dinadinsul întreg la minte”. Adevărat că Alcibiade vede zei sub masca lui Socrate, sub masca silenului vede statui divine și „belșug de cumpătare” înlăuntrul lui, prin urmare - sophrosyne. Nici vorbă

[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
glumeț și, mai cu seamă, „cu tot dinadinsul întreg la minte”. Adevărat că Alcibiade vede zei sub masca lui Socrate, sub masca silenului vede statui divine și „belșug de cumpătare” înlăuntrul lui, prin urmare - sophrosyne. Nici vorbă de angoasă în erosul de tip socratic. Foarte „socratic” argumentul lui Vlastos: Socrate, când spune că „nu știe nimic”, nu vorbește serios (căci el este, totuși, cel mai înțelept!), deși vorbește serios (căci nu știe nimic dintre acelea care nu l-au preocupat încă

[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
asemenea atracție, conform raționamentului anterior. Conchide Vlastos: „în sensul curent al dragostei pederaste, Socrate nu iubește pe Alcibiade și nici pe vreun altul din tinerii pe care-i urmărește. Dar în celălalt sens al verbului eran din doctrina și practica erosului socratic, el îi iubește”. De aceea Alcibiade ajunge să spună, exasperat: „nu știu cum să mă mai descurc cu omul acesta” mereu sucit și care „zice tot timpul că nu știe nimic. Așa îi place lui să se arate”. Numai că Alcibiade

[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
obiceiul de a-l plasa mereu în avanpost când nu este sigur de ceva, și câtă vreme e vorba de mulțime nu e niciodată sigur (Platon se teme, nu Socrate!), precizările sunt necesare, spun, întrucât Socrate își dezvoltă învățătura despre eros în termeni care trimit nemijlocit la homosexualitate. Mediul în care Socrate se mișcă este unul homosexual și bărbații tineri din preajma lui Socrate se îndrăgostesc de niște băiețandri. Socrate acceptă aceste relații fără a obiecta în mod evident și Xenofon ne

[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
le-a avut și nici experiențele care l-au apropiat de contemporani. Nu ezita niciodată să numească erastes pe oricine era admirator devotat al înțelepciunii. Opinia publică romantiza și prețuia castitatea unui eromenos robit și a unui erastes dezinteresat. De ce erosul joacă un rol atât de important într-un sistem metafizic?, se întreabă Dover, nu este prea clar, iar cea mai scurtă motivație pentru aceasta este oferită de Phaidros: frumusețea este singurul dintre toate lucrurile care sunt erastos, adică provoacă erosul

[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
erosul joacă un rol atât de important într-un sistem metafizic?, se întreabă Dover, nu este prea clar, iar cea mai scurtă motivație pentru aceasta este oferită de Phaidros: frumusețea este singurul dintre toate lucrurile care sunt erastos, adică provoacă erosul, pe care simțurile o pot percepe imediat, iar când oamenii zăresc frumosul li se deschide o cale către planul ființei și preaplinul ei. În Phaidros, spre deosebire de Nomoi, încă se mai poate ca perechea să cadă victimă ispitei, și asta mai

[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
urma urmei, că îl pune pe Socrate în postura eroului. Că eroul moare, e deja altă poveste, o altă problemă de care nici măcar Platon nu mai este vinovat. Cert este că Socrate știe să reziste ispitei și tocmai acesta este erosul socratic. E aici un lucru de reținut care îl avantajează pe Platon. El intuiește că atunci când Dumnezeu alege pe cineva, îl duce mai întâi în pustie. Așa s-a întâmplat cu Isus și așa se întâmplă cu Socrate și cu

[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
anume Platon, e un cavaler, nu fără de prihană, al seducției. Pune însă în joc un personaj nepotrivit pentru scopul urmărit: pe Socrate. Și atunci politica lui erotică, dacă nu va fi fiind extrem de pretențioasă sintagma, sfârșește lamentabil. Asta pentru că politica erosului se distribuie mereu cu rest, și restul cel mai consistent poate reveni lui Socrate, acela atât de simpatizat de creștinii cei dintâi, mai ales dacă ne reamintim că, totuși, primii creștini au provenit din niște foști păgâni. Vreau să spun

[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
rituri ale bisexualității în Antichitatea clasică, Ed. Symposion, București, 1996, pp. 112-138. Tot aici o bibliografie adiacentă dă satisfacție celor nemulțumiți (pp. 139-142). Cf. Michel Foucault, op.cit., pp. 276-280. Un loc, și încă dublu, care tratează cel puțin „pedagogic” teoria erosului la Socrate și la Platon îl aflu la Alfred Fouillée în două lucrări: La Philosophie de Socrate, II, Librairie Philosophique De Ladrange, Paris, 1874, pp. 202-236; 485-492. Amintesc din același tom pp. 325-435 unde este prezentată relația Socrate-Arisofan și cauzele

[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
același tom pp. 325-435 unde este prezentată relația Socrate-Arisofan și cauzele, procesul, apărarea și moartea lui Socrate. A doua lucrare este La Philosophie de Platon, Librairie Hachette, Paris, 1888. Tomul cel dintâi prezintă în cartea a VII-a doctrina despre eros (pp. 301-318). Nu pot să nu observ că autorul nostru e cam grăbit când conveniențele îi cer să nu întârzie asupra locurilor „disputate”. Cf. Banchetul, 201d. Cf. ibidem, 210c. Cf. Lysis, 212d și 219e. Cf. Aristotel, Etica Nicomahică, VIII, II

[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
în jos și se termină în infern, în timp ce acela al amantului platonic culminează cu contemplarea ideii. Don Juan este subversiv și, mai mult decât dragostea femeilor, îl inspiră orgoliul, tentația de a-l sfida pe Dumnezeu. Este imaginea răsturnată a erosului platonician” (cf. Octavio Paz, Dubla flacără. Dragoste și erotism, Ed. Humanitas, București, 1998, pp. 43-44). Cf. Yvon Brès, op.cit., p. 258. De văzut și Vasile Muscă, Introducere în filosofia lui Platon, Ed. Polirom, Iași, 2002, pp. 144-153. Cf. Banchetul, 178a-180c

[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
pp. 407-408). Mai trimit din Weininger și la pp. 414-428. Întregul și restul acestui text ține de o absolut personală opțiune, la drept vorbind, foarte personală! Cf. Petru Creția, loc.cit., p. 10. Întreg Banchetul dă seamă acestui tip de eros. Cf. Yvon Brès, op.cit., p. 271. „Ce curios: Socratele descris de Xenofon - în Memorabilele sale atât de plate - sfârșește prin a-ți reda gustul și prețul demnității morale; pe când Socratele acela uluitor al lui Platon nu edifică, totuși. Încântă, exaltă

[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
Creția. Cf. Gregory Vlastos, op.cit., pp. 40-45. Autorul, cartezian în expunere, se vede nevoit a opera cu această distincție după ce observă că diferența este confundată, și încă de nume mari: Dover și Foucault. Cf. ibidem, p. 40. Vezi Phaidros, 251a. Erosul socratic e de recunoscut în relația dintre William din Baskerville și novicele benedictin Adso. Iată ce spune Adso în „Prolog”: „este dat tinerilor să se lege de un bărbat mai în vârstă și mai înțelept nu numai din pricina farmecului vorbirii

[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
într-o trăire prejudicativă. Raportul cognitiv devine epistemologie erotică” (p. 96). Vezi, pentru detalii, Gregory Vlastos, op.cit., notele 42, 43, p. 215. Cf. Phaidon, 81e. Cf. ibidem, pp. 40-41, apoi notele 69-70, p. 209, precum și pp. 300-302, notele suplimentare despre eros/kalos, mai ales nota 40, p. 301, despre termenul diamerizo. Dover propune ipoteza conform căreia versul 706 din Păsările lui Aristofan, prin termenul folosit - diamerizein, ar denumi copulația intercrurală (crus, uris = „picior”, „coapsă”). Sigur este, și aici Vlastos e de

[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
De aici și faptul că metaforele sexuale (sau imaginile) pe care Platon le folosește cu grijă atunci când vorbește despre cum sufletul zărește adevărul suprem, impun o analogie între două tipuri de extaz: acela despre care știm că răsplătește cu adevăratul eros perseverența filosofică, și extazul fiziologic (genital), răsplată a perseverenței în contactul sexual (ibidem, p. 147). Cf. Pierre Hadot, Ce este filosofia antică?, Ed. Polirom, Iași, 1997, nota 1, p. 51. Iată ce spune Rousseau: „Când Platon zugrăvește pe omul drept

[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
înțelepți” (Plinius enumeră pe Diogene Cinicul, Pyrrhon, Heraclit, Timon, ca să păstrez ordinea lui) - vide Plinius, Naturalis Historia, VII, 79, (vol. II, Ed. Polirom, Iași, 2001). Cf. Giovanni Papini, Amurgul filosofilor, Ed. Uranus, București, 1991, p. 43. Cf. Jean-Luc Marion, Fenomenul Erosului, Ed. Deisis, Sibiu, 2004, p. 292. Cf. ibidem, pp. 123-132; 135. Revăd și augmentez aici un text relativ recent apărut în volumul meu intitulat Seducția ca spațiu al cenzurii, Ed. Junimea, Iași, 2004, pp. 74-106, 124-135. Cf. Ioan I. Ică

[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
Cf. ibidem, pp. 124-125. Cf. ibidem, p. 137. „Pentru ca reducția erotică să se realizeze e de ajuns să cuprindă ceea ce eu (îmi) cer: nu o certitudine de sine prin sine, ci o asigurare venită de altundeva” (cf. Jean-Luc Marion, Fenomenul Erosului, p. 52). Altminteri, mereu, Alcibiade (amantul), se opune lui Socrate (cogitantul) și ego amans devine exterior lui ego cogitans împotriva firii. Etimologia e de această dată profund lămuritoare pentru ceea ce am vrut să spunem aici: semeion = sămânță. Cf. Guy Debord

[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
Corola-publishinghouse/Science/286100_a_287429

al surprinderii inefabilului, cu o multitudine de sugestii mitice, care pretind o lectură în palimpsest. Armonia cosmică e invocată și în placheta Noapte și iar noapte (1995), unde sonurile lirice pipăie infernul, pragul trecerii, ritmurile primordiale ce-l topesc pe eros în thanatos, transfigurând încă o dată motivul nunții mioritice. Poate cea mai reprezentativă culegere de poeme rămâne Cartea anilor (2000). În structura ei se regăsesc vârstele sonore ale imnului pe care-l înalță C. în mod constant în dialogul său cu

Dicționarul General al Literaturii Române (2004) [Corola-publishinghouse/Science/286100_a_287429]