881 matches
-
important pentru demersul nostru este cartea a XX‑a a tratatului De ciuitate Dei (CD). Fără a insista prea mult asupra figurii Anticristului, Augustin operează totuși o răsturnare semnificativă a scenariului tradițional, însoțită de o anumită demitizare a figurii adversarului eshatologic. Acest lucru antrenează o modificare esențială în caracterul personajului care devine o entitate de ordin psihologic, ce nu mai aparține, așadar, registrului eshatologic și metafizic, ci mai curând registrului moral, cel al „omului lăuntric” (fără ca dimensiunea eshatologică să fie totuși
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Augustin operează totuși o răsturnare semnificativă a scenariului tradițional, însoțită de o anumită demitizare a figurii adversarului eshatologic. Acest lucru antrenează o modificare esențială în caracterul personajului care devine o entitate de ordin psihologic, ce nu mai aparține, așadar, registrului eshatologic și metafizic, ci mai curând registrului moral, cel al „omului lăuntric” (fără ca dimensiunea eshatologică să fie totuși complet exclusă). Iată de ce teoriile despre Anticrist, care vor fi expuse în cel de‑al treilea tractatus al Comentariului la prima Epistolă a
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
a figurii adversarului eshatologic. Acest lucru antrenează o modificare esențială în caracterul personajului care devine o entitate de ordin psihologic, ce nu mai aparține, așadar, registrului eshatologic și metafizic, ci mai curând registrului moral, cel al „omului lăuntric” (fără ca dimensiunea eshatologică să fie totuși complet exclusă). Iată de ce teoriile despre Anticrist, care vor fi expuse în cel de‑al treilea tractatus al Comentariului la prima Epistolă a lui Ioan, nu ar putea fi înțelese în adevărata lor semnificație, decât pe baza
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
celor două cetăți, a lui Dumnezeu și a lumii acesteia, următoarele, istoria lor și ultimele patru, sfârșitul care le așteaptă. Tema principală a cărții a XX‑a este, așadar, Judecata de Apoi. În jurul acestei teme gravitează o multitudine de laitmotive eshatologice, cum ar fi cele două învieri, millenium‑ul, a doua moarte, înlănțuirea diavolului etc. Augustin lucrează pe baza unui dosar de testimonia, potrivit următorului plan: Introducere (cap. 1-3): - despre Judecata divină (sens, legitimare); I. Mărturii noutestamentare despre Judecată (cap. 4-20
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
tip de interpretare cu consecințele politice care decurg de aici, pentru a justifica izbânzile Bisericii pe pământ. Se impune, așadar, să încercăm o reîncadrare a gândirii lui Augustin în contextul său originar. De vreme ce înălțarea lui Isus, spune el, inaugurează vremea eshatologică, este limpede că acesta nu poate fi altul decât acel millenium anunțat de Ioan în Apocalipsă. De aici ideea că Biserica, loc al parusiei prezente a lui Cristos, este încarnarea acestei împărății a sfinților, ferită de orice atac din partea diavolului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
aici arată, îmi pare, că Dumnezeu a vrut ca nimeni să nu cunoască pe cei care sunt de partea diavolului sau pe cei care nu sunt, ci să rămână un lucru ascuns pentru veacul acesta” (20, 7, 3). În perioada eshatologică nu se va ști, așadar, cine este ales al lui Dumnezeu și cine este ales al diavolului. Totul se mișcă sub semnul nesiguranței și al așteptării. Eshatologia lui Augustin, ca de altfel întreaga sa teologie, se definește din perspectiva raportului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
încercărilor de tot felul; pe de altă parte, sfinții vor continua să‑și lucreze virtutea și sfințenia în lume. Cu toate acestea, millenium‑ul, ca și înlănțuirea diavolului, ridică încă două probleme destul de delicate: una, legată de succesiunea etapelor scenariului eshatologic, cealaltă, de însăși durata millenium‑ului. Pentru a‑și putea dezvolta interpretarea alegorică, Augustin se vede nevoit să modifice cronologia propusă de Apocalipsă și să situeze stăpânirea lui Anticrist ulterior stăpânirii sfinților. Potrivit viziunii ioanice, Anticrist declanșează persecuțiile înainte și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
13, 1). Ea trebuie interpretată în sens alegoric, ca și millenium‑ul. Al doilea fragment, mai amplu, se referă la 2Tes. 2,1‑11 (20,19). Nu există nici o îndoială pentru exegetul nostru că apostolul se referă la domnia tiranului eshatologic. Rămân totuși două probleme spinoase: instalarea Anticristului în templu și misterul katechonului. Augustin le enunță, citează sistematic principalele interpretări frecvente în epocă, dar se ferește să facă o alegere personală. 1) Prima problemă! Despre ce templu vorbește apostolul în pasajul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ce a vrut să spună [apostolul]” (20, 29, 2). Ca și în cazul precedent, el prezintă didactic soluțiile tradiției, adoptând‑o pe cea mai puțin obișnuită și cea mai puțin concretă. Există, așadar, trei identificări posibile, propuse de diferitele tradiții eshatologice: a) katechonul ar putea fi Imperiul Roman; b) katechonul ar putea fi Nero, care este ținut ascuns până la sfârșitul lumii; când se va întoarce pe pământ, el va avea exact vârsta pe care o avea în momentul dispariției sale; c
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
din care se va naște Anticristul de la sfârșitul veacurilor. Rezumat și concluzie Eshatologia augustiniană este profund eclezială, demitizată și psihologizantă. Caracterul eclezial se referă la faptul că o bună parte a scenariului tradițional trece, o dată cu Augustin, în registrul ecleziologiei: realitatea eshatologică poate fi înțeleasă din activitatea de zi cu zi a membrilor Bisericii. O lectură atentă a „micilor apocalipse” cuprinse în evangheliile sinoptice, relevă tripla referențialitate a discursului Mântuitorului. Sunt vizate simultan trei evenimente: distrugerea Templului și cucerirea Ierusalimului de către Titus
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
discursului Mântuitorului. Sunt vizate simultan trei evenimente: distrugerea Templului și cucerirea Ierusalimului de către Titus; sfârșitul lumii; venirea lui Isus per Ecclesiam. Această parusie eclezială, permanentă, modifică radical datele moștenite din tradiția anterioară. Potrivit terminologiei propuse de Thomas Kuhn, „noua paradigmă” eshatologică nu mai distinge între „deja realizat” și „nu încă”. Cei doi termeni se includ reciproc. După înălțarea lui Isus, Biserica nu ar putea exista decât ca realitate profund eshatologică; în același timp, eshatologia nu are sens decât în varianta instituționalizată
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
din tradiția anterioară. Potrivit terminologiei propuse de Thomas Kuhn, „noua paradigmă” eshatologică nu mai distinge între „deja realizat” și „nu încă”. Cei doi termeni se includ reciproc. După înălțarea lui Isus, Biserica nu ar putea exista decât ca realitate profund eshatologică; în același timp, eshatologia nu are sens decât în varianta instituționalizată a Bisericii. Nu poate fi avansată nici o dată exactă pentru sfârșitul lumii. Augustin respinge interpretarea tradițională și mitologizantă a celor „șapte săptămâni” din Cartea lui Daniel (9,24‑27
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
al Profețiilor (Nebiim), așa cum este pentru creștini. Două motive principale pun în mișcare proiectul lui Theodoret: demonstrarea faptului că „fericitul Daniel” este pe deplin îndreptățit să se numere printre marii profeți ai Vechiului Testament și desprinderea sensului deopotrivă cristologic și eshatologic pe care aceste profeții îl conțin. În opinia lui Theodoret, iudeii ar fi respins Cartea lui Daniel din canonul Profeților tocmai pentru că vorbea de venirea lui Cristos, de judecata și de pedeapsa iudeilor înșiși, ca unii care nu au crezut
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
orice conotație radicală. Hipolit găsea în această viziune metafizică un fel de refugiu ultim în fața „terorii istoriei”, în timp ce, la Theodoret, este vorba pur și simplu de reluarea unui topos al literaturii ascetice (uanitas uanitatum) și de transpunerea sa în registrul eshatologic. 2. Cel de‑al doilea text în care Theodoret vorbește de mitul Anticristului este comentariul consacrat Epistolei a doua către Tesaloniceni, redactat, probabil, între 435 și 437, așadar, ulterior lui In Danielem, la care face trimitere în câteva rânduri. El
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
etică (24‑29). Este vorba, așadar, de un veritabil „manual de dogmatică”, menit să ofere o idee cât se poate de clară asupra tuturor aspectelor doctrinei creștine, în spiritul tradiției ortodoxe. Capitolul referitor la Anticrist este ultimul (23) din secțiunea eshatologică. Theodoret reia aici ceea ce spusese deja în cele două comentarii anterioare, organizându‑și materia astfel încât destinatarul său (comes‑ul Sporacius) să poată dispune, în numai câteva pagini, de un „ghid al sfârșitului lumii” diortosit. Nu ne vom opri asupra conținutului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sfârșitului lumii” diortosit. Nu ne vom opri asupra conținutului acestui capitol, pe care îl traducem integral în cele ce urmează. Remarcăm doar, cu titlu anecdotic, că Theodoret întocmește aici cea mai completă listă a apelativelor Anticristului din întreaga Antichitate. Tiranul eshatologic apare rând pe rând ca: ® ϑ™洀< <2ΔφΒΤ< 8ςΦϑΤΔ, ® <ϑ∴2γ≅Η ∗∀∴:Τ<, ® ϑ↑Η 2γ∴∀Η ΒΔ≅Φ0(≅Δ∴∀Η 8→ΦϑΖΗ, Β∀:Β <0Δ≅Η ∗∀∴:Τ<, aceasta bineînțeles alături de denumirile tradiționale, întâlnite la Pavel sau în Cartea lui
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
aici, scenariul amintește grosso modo de cel întâlnit la Commodian sau Lactanțiu. Este greu de precizat dacă toți acești autori s‑au inspirat din aceeași sursă sau dacă știau unii de alții. Este sigur că toți amintesc de aceeași tradiție eshatologică, a cărei idee centrală este conflictul între Orient și Occident (cf., de asemenea, Oracolele sibiline). Cel mai original punct al scrierii este, fără îndoială, portretul Anticristului zugrăvit de autor (cap. 11): Caput eius sicut flamma ardens; oculus dexter sanguine mixtus
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Bar Kokhba. Se impune, de asemenea, menționat faptul că numele lui Isus nu apare niciodată în această apocrifă, nici cel al Anticristului. Contextul teologic amintește de o controversă legată de identificarea adevăratului Mesia. 3. Apocalipsa lui Ezdra conține o secțiune eshatologică redusă ca dimensiune - capitolul 4, 25‑43 -, dar care interesează subiectul nostru. Versiunea care ni s‑a transmis datează de la jumătatea secolului al IV‑lea și a fost redactat în greacă, probabil în Siro‑Palestina. În timpul călătoriei sale extatice în
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de renașterea într‑o formă „complet nouă”. Părinții adoptă în schimb o viziune mai curând istorică, fără a reuși totuși, prin demersurile lor, să realizeze o demitologizare completă. Anticristul apare, la unii dintre ei sub forma, extrem de politizată, a tiranului eshatologic ce va domina lumea pentru un anumit timp înaintea venirii adevăratului Cristos. Această viziune este proprie în special autorilor care își redactează poemele, tratatele sau monografiile lor în perioade de persecuții, ca de pildă, Hipolit, Commodian, Victorin din Poetovio și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
este că nu poate exista anticristologie fără cristologie, așa cum nu poate exista Anticrist fără Cristos. Mitul pe care l‑am studiat, așa cum se reflectă în scrierile Sfinților Părinți, face parte dintr‑un ansamblu, mai bogat și complex, care este mitul eshatologic creștin, construit în jurul celei de‑a doua veniri a lui Cristos. Numai prin raportarea la cea de‑a doua parusie apariția ultimului tiran anti‑mesia poate avea un sens, în același timp opresiv și soteriologic. Nu există mântuire decât prin
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
1897, a cărui acțiune se derulează într‑o Sicilie în care ideile socialiste (pseudocreștine) încep să câștige teren. De asemenea, la testamentul literar și filozofic al lui Vladimir Soloviov, Court recit sur l’Anticrist (1900), care zugrăvește portretul unui tiran eshatologic umanist, pacifist, ingenios și cultivat, al cărui farmec diabolic cucerește aproape întreaga lume, cu excepția câtorva creștini refractari. În 1907, Monseniorul Robert Hugh Benson publică Lord of the World, roman polemic în care autorul denunță materialismul crescând și pseudodivinizarea omului în
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Toc125451273" Rezumat și concluzii generale PAGEREF Toc125451273 \h 176 HYPERLINK \l " Toc125451274" Capitolul IV. HYPERLINK \l " Toc125451275" Anticristul vrăjitor și pseudoexeget la Origen PAGEREF Toc125451275 \h 179 HYPERLINK \l " Toc125451276" Introducere PAGEREF Toc125451276 \h 179 HYPERLINK \l " Toc125451277" Anticristul vrăjitor eshatologic PAGEREF Toc125451277 \h 181 HYPERLINK \l " Toc125451278" Anticristul antilogos și pseudoexeget PAGEREF Toc125451278 \h 186 HYPERLINK \l " Toc125451279" Rezumat și concluzie PAGEREF Toc125451279 \h 193 HYPERLINK \l " Toc125451280" Capitolul V. HYPERLINK \l " Toc125451281" Nero Anticrist: Victorin, Commodian și poziția critică
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
237 HYPERLINK \l " Toc125451301" Chiril și tradiția catehetică PAGEREF Toc125451301 \h 237 HYPERLINK \l " Toc125451302" A cincisprezecea cateheză baptismală PAGEREF Toc125451302 \h 239 HYPERLINK \l " Toc125451303" Parusiile lui Cristos și înnoirea cosmosului PAGEREF Toc125451303 \h 241 HYPERLINK \l " Toc125451304" Semnele eshatologice PAGEREF Toc125451304 \h 242 HYPERLINK \l " Toc125451305" Anticrist: diavolul fără mască PAGEREF Toc125451305 \h 244 HYPERLINK \l " Toc125451306" Ultimii martiri, martiri aparte PAGEREF Toc125451306 \h 250 HYPERLINK \l " Toc125451307" Post scriptum PAGEREF Toc125451307 \h 251 HYPERLINK \l " Toc125451308" Rezumat și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
De fide 2, 15. . „Eshatologia creștină primară era o adaptare cristocentrică și o îmbinare a diferitelor tradiții iudaice. De asemenea, ea a adaptat și s‑a folosit și de tradiții religioase elenistice. În contextul creștin, aceste tradiții referitoare la adversarul eshatologic au suferit transformări inedite, devenind tradiții despre un personaj care aspiră la poziția atribuită, în gândirea creștină, lui Cristos.” (p. 363) Jenks insistă asupra faptului că Anticristul este, în primul rând, un pretendent la funcția de mesia și apoi un
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
poziția atribuită, în gândirea creștină, lui Cristos.” (p. 363) Jenks insistă asupra faptului că Anticristul este, în primul rând, un pretendent la funcția de mesia și apoi un adversar al lui Cristos. Potrivit spuselor lui Bousset, această trăsătură a tiranului eshatologic își face apariția în eshatologia creștină și devine predominantă o dată cu Epistola 2 Tesaloniceni. . În realitate, Bousset distinge cel puțin două tradiții - cea a monstrului primordial și cea a tiranului eshatologic sau persecutorului - care aveau să se întâlnească în mitul creștin
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]