6,274 matches
-
trei momente; sunet, stingerea sunetului, nașterea unui sunet nou din energia dezvoltată și indusă de sunetul precedent, acest lucru la indefinit, astfel că Platon a putut afirma că muzica este "vecinicie în mișcare". Și fiind melodioasă, o poezie induce sentimentul eternității și, prin aceasta, este orfică. Incantația cantabilitatea unită cu caracterul ritualic de instituire a logicii interne a poemului pregătesc absorbția transfiguratoare în inefabil. Exemplu absolut de poezie orfică este eminesciana Peste vârfuri. Melodicitatea poeziei, trăsătură fundamentală a liricii lui Eminescu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
inefabil. Exemplu absolut de poezie orfică este eminesciana Peste vârfuri. Melodicitatea poeziei, trăsătură fundamentală a liricii lui Eminescu, care a fructificat în mod unic eufonia, cantabilitatea graiului românesc, împlinește rolul amintit mai sus, de a induce sentimentul mișcării fără sfârșit, "eternitatea în mișcare", proprie muzicii, de care vorbește autorul Dialogurilor. În poezia Peste vârfuri, incantația ritualică este efectuată de mișcările din natură alunecarea lunii pe cer și bătaia frunzelor codrului, mișcări continuate de sunetul cornului, deci mișcarea muzicală ca atare, care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
peren. Secvențele de prezent etern devin tezaurul Aducerilor aminte, și în felul acesta, natura "aștrii și fluviile și valurile mării te strigă din netimp înapoi". Cel ce jertfește celor mai frumoase devine el însuși tânăr și frumos un oaspete al eternității melosului. Înainte de a trece la exemplele unor poeme în întreaga lor desfășurare, trebuie de spus că există strofe, distihuri sau un singur vers care sunt pură incantație și inițiere. Așa are loc cu distihul din poezia Noi a lui Octavian
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
decantarea extremă a realului și prin transmutarea sensurilor cuvintelor datorită contaminării lor sensice și fonemice "divina transpoziție", a tentat să ajungă la "tenebrele absolute" înțelese ca "Neant", încredințează muzicii identitatea acestui Gol; dar "Neant", care însemnează extincție inițiind spre "contemplarea eternității": eterul spiritualității pure, ce se confundă cu negrăitul. Că mistica poeziei lui Mallarmé este o inițiere în inefabil, o dovedește suavul poem Sainte (Sfânta): La geam vechi santal tăinuind Ce-n ceas târziu se decolòră Din alăuta-i scânteind Cândva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
o desăvârșești în această unică oară. Printre uzatele, ca și printre mutele, fără de nume, rezerve ale deplinei naturi, negrăitele sume extatic să te numeri și numărul fă-l ca să piară. Cum să evităm stingerea definitivă și să intrăm în circuitul eternității ? Trebuie, afirmă Rilke "să murim neîncetat în Euridice": să intrăm în ciclicitatea perenității proprie muzicii: sunet, apunerea sunetului, renaștere într-un nou sunet, datorită necesității interne a armoniei care însemnează suirea către un nou raport; iar acest lucru, în dublu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Parcurgerea procesualității trifazice a muzicii face ca moartea să fie mereu întrecută. Fiecare sunet, fiecare clipă poartă acel impuls suitor care străbate prin moarte către o mai înaltă treaptă de ființare. Și astfel, purificați prin cânt, ne menținem pe orbita eternității. Terțina finală a sonetului rezumă ideea poetică a veșniciei umane: suiș sincopat, energizat de chemarea către inexprimabil; clipa ta, care este număr, fărâmă, adaug-o "totalității inefabile" a naturii, pentru a ne pierde, a ne absorbi în Unul universal, idee
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
din creația eminesciană. Așa cum rezultă din manuscris, poezia de mare frumusețe lirică, O mamă... a fost așternută pe hârtie d'un seul trait în forma definitivă, cu puține modificări, nesemnificative în logica internă a ideii poetice, și anume, cea a eternității morții vegheată protector de mișcări ale "sfintei naturi". Aici Natura meditează melancolic părând împăcată cu propria ei eroare, perisabilitatea. Un dicteu fulgurant a fost și poezia de mare densitate metafizică, Peste vârfuri. Exemplu extrem de transă a dicteului îl oferă cele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
o lume"), iar visul său de idealitate se află dincolo de aceste trei nivele ontologice (Povestea magului călător în stele, titlu mai adecvat Lume și geniu). Astfel, geniul e "o lume e în lume". Într-o însemnare Eminescu notează: În planul eternității sunt o greșală (punct fără destin). (Sunt un univers necunoscut). Dumnezeu în adițiunea lui a greșit cu unul, acesta am fost eu, dar e o minune ce nu există în realitate, ci numai umbra unei greșele". Din acest motiv, până
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
mirării și ale întrebărilor. Astfel, conștiința umană este conștiință creatoare, este conștiință poietică. Conștiința singurătății unită cu cea a imperfecțiunii lumii unde se află ostracizat, "aruncat", temperate de încântarea de a fi oaspete al luminii, o singură dată în istoria eternității, au făcut ca în poezia creată să se îmbine melancolia cu elanul înălțării, extazul cu tristețea metafizică, cultul realității cu năzuința de eliberare. Ca atare, poezia a fost dintru început reflexivă, o meditație asupra depășirii finitudinii și prizonieratului ontic. In
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
de cea mai pură, mai sublimă esență, neîntreruptă, poetul nu coboară niciodată de pe ultimele creste ale elevației simțirii și intelectului: sanctificarea poetică a lumii, proclamarea Frumuseții drept numele ce conține Unul și Totul, a poeziei ca unica religie viabilă în eternitate, pentru că omul poetic merită să trăiască pe pământ. Existența poetului este necesară, responsabilitatea sa fiind cosmică, el întemeiază ceea ce durează, el primește raza Tatălui, fulgerul pentru a-l dărui oamenilor sub forma poeziei: "Nouă ne e dat să rămânem drepți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ei înșiși". O viziune cosmică de asemenea de mare puritate și vibrație, întâlnim la Rabindranath Tagore. Pe de o parte, concepția panteistă hindusă, în sensul că toate sunt în Unul, confundate prin iubire advaitam=anandam datorită unei armonizări existând din eternitate și, din acest motiv, poetul indian sacralizează și transfigurează poetic viața. Pe de altă parte, într-un poem deosebit de semnificativ din volumul Balaka Lebedele, poetul vorbește de zborul durând veșnic al unui stol de lebede însetate de un Dincolo indiscernabil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ale lui Shakespeare, proiectează cu mare forță expresivă și originalitate, iubirea totală carne și suflet, dionisiacul și apolinicul, pe orbită cosmică: Știu și voiesc; aceasta mi-e ultima viață... Nu mai renasc de-acuma, căci, iată, te-am găsit. Deschizi eternitatea: în pacea ei măreață Se-ncheie rătăcirea-mi c-un glorios sfârșit... ...Am supt nemuritorul sân al iubirii sfinte, În rând cu Arhetipii fără de veac și nume... Dă-mi mâna, nu-i nevoie de-aripi... O-mbrățișare: Misterioasa carne se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
mic și se închide "în foi, ca o zăloagă". Vântul atârnă de sânul unei femei, țara toată încape la fereastră, steaua se face așa de mică încât poate să treacă prin veriga unui lacăt. Poetului îi place să-și "aplece" eternitatea și să rămână ca o simplă "dantelă" lângă iubita care nu cunoaște "otrava gândirii". Căci, spune Arghezi: "Dar de stai să te gândești,/ Mai bine să fii cum ești,/ Să te-nțepi, să te strivești / Prin bucate omenești". Infinitul cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
adânc ele se afundă", afirma la rândul său Heraclit din Efes. Aceasta cu atât mai mult cu cât, așa cum s-a spus de la Marc-Aurel la Eminescu, trupul este un străin în care a fost captată conștiința, spiritul. b. Absolutul ontologic eternitatea entităților ontice, nici ea nu poate fi atinsă. Ființa se află într-o devenire continuă, o moarte de la o clipă la alta, urmând o nouă renaștere, iar pe de altă parte, entitățile individuale poartă in formula lor ființială perisabilitatea. Sunt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ar putea fi acela ? "Was bleibt aber, stiftem die Dichter" "Ceea ce însă durează, poeții întemeiază" sună altă afirmație fundamentală a lui Hölderlin. Fiind creația sa proprie, realizările artistice constituie o realitate pe care omul o consideră absolută axiologic, fixate pentru eternitate. Sunt "zilele nemuritoare ale omului", de care vorbea Pindar, "prezentul etern" de care vorbesc Platon și Nietzsche. Arta este absolutul uman: Rigveda și Imnurile lui Hölderlin, piramidele egiptene și Partenonul, Afrodita din Cnide praxiteleană și cele trei Pieta ale lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
mai mult n-am râvnit." Prin imaginație și prin perfecțiunea creației sale, omul rivalizează cu zeii. Pentru că înfăptuiește un model de absolut pe plan cosmic. Bucuria poeziei Bucuria poetului cunoaște două hipostaze: bucuria vieții, ca șansă existențială unică în istoria eternității, și bucuria creației, ca încercare de nouă, demiurgică, naștere a lumii. Celebrarea bucuriei de a trăi Dacă Heraclit, Leopardi, Trakl, Ungaretti, Bacovia au considerat viața o moarte conștientă de sine, în plan universal cei mai mulți poeți au glorificat existența, poezia constituind
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
cu note felurite își află ecoul prin lumile fără număr! Imnurile adresate vieții de Tagore sunt de mare puritate și frumusețe, un elan liric pasionat incluzând atât ființarea de aici, cât și cea din spațiul morții, înțeleasă ca șansă a eternității alături de Unul. Volume precum Grădinarul dragostei, Fugitiva, Lebăda, Coșul cu fructe sunt catehisme ale exaltării vieții, iar Jertfa lirică o laudă a morții unică în literatura universală. Unind viața cu moartea într-un monism al bucuriei, Tagore contracarează ideea indiană
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
noi cu ele: și noi am existat deja de o infinitate de ori, și toate lucrurile odată cu noi. În fiecare clipă începe Existența; în jurul fiecărui aici se rotește sfera pe pământ. Centrul este pretutindeni. Curb este drumul Veșniciei !" Pentru Nietzsche, Eternitatea este cea a Devenirii prin care viața se perfectează neîncetat, o muzică infinită ce renaște mereu din ea însăși purtând existența la cea mai de sus frumusețe, la transfigurare. "Vreau să dau eternitate celui mai umil lucru". "Denn alle Lust
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
pretutindeni. Curb este drumul Veșniciei !" Pentru Nietzsche, Eternitatea este cea a Devenirii prin care viața se perfectează neîncetat, o muzică infinită ce renaște mereu din ea însăși purtând existența la cea mai de sus frumusețe, la transfigurare. "Vreau să dau eternitate celui mai umil lucru". "Denn alle Lust will Ewigkeit, will tiefe, tiefe Ewigkeit" "Căci toate bucuriile vor Eternitatea, vor adânca, adânca Eternitate". Iar această eternitate este un prezent absolut și inefabil, o stare extatică a unei vieți superioare. Moartea nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
o muzică infinită ce renaște mereu din ea însăși purtând existența la cea mai de sus frumusețe, la transfigurare. "Vreau să dau eternitate celui mai umil lucru". "Denn alle Lust will Ewigkeit, will tiefe, tiefe Ewigkeit" "Căci toate bucuriile vor Eternitatea, vor adânca, adânca Eternitate". Iar această eternitate este un prezent absolut și inefabil, o stare extatică a unei vieți superioare. Moartea nu este decât un interludiu ce ne desparte de următoarea "întoarcere" a lui același. Ca și pentru Spinoza, pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
renaște mereu din ea însăși purtând existența la cea mai de sus frumusețe, la transfigurare. "Vreau să dau eternitate celui mai umil lucru". "Denn alle Lust will Ewigkeit, will tiefe, tiefe Ewigkeit" "Căci toate bucuriile vor Eternitatea, vor adânca, adânca Eternitate". Iar această eternitate este un prezent absolut și inefabil, o stare extatică a unei vieți superioare. Moartea nu este decât un interludiu ce ne desparte de următoarea "întoarcere" a lui același. Ca și pentru Spinoza, pentru Nietzsche, nu există transcendență
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ea însăși purtând existența la cea mai de sus frumusețe, la transfigurare. "Vreau să dau eternitate celui mai umil lucru". "Denn alle Lust will Ewigkeit, will tiefe, tiefe Ewigkeit" "Căci toate bucuriile vor Eternitatea, vor adânca, adânca Eternitate". Iar această eternitate este un prezent absolut și inefabil, o stare extatică a unei vieți superioare. Moartea nu este decât un interludiu ce ne desparte de următoarea "întoarcere" a lui același. Ca și pentru Spinoza, pentru Nietzsche, nu există transcendență, totul este aici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Natură. Unica realitate este Devenirea și aceasta este Veșnicia. Viața este o continuă preschimbare creatoare, o ridicare mai sus de ea însăși. Această viață prezentă, este viața ta eternă". Haec vita, non aliam sempiterna. Imanentul este acea bucurie și acea eternitate în care încape tot ce este, a fost și va fi. "A trăi multe reînsuflețind multe din lucrurile trecute, a simți unitatea din propria experiență cu cea a celorlalți, iată ceea ce face pe om superior; îl numesc o culme". O
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
îl numesc o culme". O Amiază eternă este viața. Și Nietzsche-Zarathustra se întreabă privitor la destinul său: Când, o, Cerule, vei bea acest strop de rouă, căzut din toate lucrurile pământului când vei bea acest suflet singular ! Când Fântână a Eternității, senin și teribil abis al Amiezii, când îmi vei resorbi acest suflet în tine?" * Confuzii grave s-au făcut privind viziuni fundamentale nietzscheene, și anume, "moartea lui Dumnezeu", voința de putere, Supraomul. Când el scria "Gott ist tot", Nietzsche nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
nimic. Universul este în fiecare lucru. Este un unic creator continuum. Este oare atât de utopic să credem cu Nietzsche că energiile concertate ale unei omeniri viețuind la unison în patos poetic ar reuși să instaureze în sfârșit prezentul absolut eternitatea ? Energia, de o calitate superioară, dezvoltată de actul poetic fie artistic, fie al transformării unei secvențe de viață într-un poem viu, nu ar putea fi captată într-o zi așa cum se captează undele hertziene, și reutiliza pentru o finalitate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]