1,924 matches
-
în măsura în care, dedicat apelului limbii, este necesar pentru limbă, pentru a vorbi". Din afirmațiile acestui filozof ar rezulta că, în principiu, cu toată deschiderea Dasein-ului către realitate, omul nu este în măsură să dea socoteală suficientă tocmai de ceea ce asigură posibilitatea ființării sale: sălășluirea în limbă. Există totuși un domeniu privilegiat, acela al artei, care poate ameliora această neputință a Dasein-ului. Printre obiectele care se prezintă omului și sînt cunoscute de el pot fi și operele de artă, care realizează o dispariție
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
adevărului. Dar, prin saltul pe care îl face gînditorul dinspre ceea ce a fost deja gîndit către locul a ceea ce trebuie gîndit, semnificația cuvintelor și a propozițiilor se modifică și, în acest caz, gîndirea devine o luptă pentru cuvîntul ce exprimă ființarea în întregul ei. În ultimă instanță, arată Heidegger, rostirea poetică și rostirea gînditoare se întîlnesc în lupta pentru cuvînt, căci, după spusa lui Hölderlin, "în chip poetic locuiește omul". În mod similar, Eminescu făcea aceeași apropiere între cele două tipuri
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
din Verstand "intelect" și Vernunft "rațiune" sau poate construi compuși pe baza lui Sein "existență", precum Dasein, Fürsichsein, Ansichsein etc. Filozoful latin poate folosi relația radicală dintre esse și essentia, în vreme ce gînditorul român are la dispoziție grupări precum fire, ființă, ființare, fiind, înființare etc. Este deci la latitudinea filozofului dacă și cît va folosi din sugestiile limbii sale pentru crearea discursului propriu și pentru a insinua prin aceste sugestii anumite fundamente de filozofare. Fiind, măcar în măsură redusă, tributar spiritului culturii
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
românești de anvergură nu se poate pune pe seama "deficiențelor" limbii române. Pe de altă parte, cine crede că filozofia ar putea fi extrasă din limbă sau că folosirea cuvintelor autohtone foarte vechi ar favoriza manifestarea gîndirii filozofice crede implicit că ființarea (faptul de a fi, existența a ceea ce este) se oglindește nemijlocit în cuvînt, idee depășită încă din antichitate, cînd s-a demonstrat deja că nu există legătură între cuvînt și esența obiectului denumit. Formulînd în mod clar principiul arbitrarietății semnului
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
în mod deosebit pe Noica 402, dar formația sa include și elemente din alte sisteme, de la cele antice, pînă la cele contemporane. Sub raport ontologic, gînditorul român este însă tributar în mod deosebit concepției lui M. Heidegger, aflate sub dominanța ființării și orientate spre temeiurile limbii. De altfel, Noica se dorește "un filozof al limbajului și al ființei ce locuiește în el", dovedind în mod clar afinitatea cu "sălășluirea în limbă" vizată de acest cugetător german. Pe de altă parte, Noica
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
discursului filozofic un accentuat profil ontologic. Din acest motiv, cre-de el, cea mai nimerită manieră de filozofare este determinarea cuvintelor întemeietoare ale limbii române, precum și a altor elemente definitorii ale limbii, pe baza cărora să se delimiteze ontologia, maniera de ființare, și gnoseologia, maniera de a vedea lumea, specifice poporului român. Noica pornește în investigația sa și de la lucrările lingviștilor, în primul rînd de la dicționare, dar se delimitează mereu de ei, arătînd că felul în care pun problemele lingviștii și semioticienii
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
constituirea grupului de elevi, trebuie să evite blocarea activității În unul din aceste stadii; prin intervenție individualizată, elevii trebuie ajutați să depășească atât stadiul orientării cât și pe cel al nemulțumirii care, printr-o durată prea mare, pot suprima posibilitățile ființării normale a grupului. Atitudinea educatorului față de funcționarea grupului trebuie să fie una optimistă, constructivă În sensul acceptării primelor două stadii ca momente inevitabile, necesare ale dinamicii grupului. Înainte de a sancționa manifestările neprincipiale, iritante ale unei clase de elevi, cel care
CUNOAŞTEREA GRUPULUI ŞCOLAR by NUTA ELENA () [Corola-publishinghouse/Science/1818_a_3162]
-
gradual pe purități moștenite; refractar dezolării, năruirilor morale, el înaintează consecvent pe o linie mediană fără retorisme, ostil tenebrelor. Mireasma teiului, verdele vegetației, "fire de argint lichide", "sălbăticiuni mici și dragi", aroma pâinii calde iată "bucurii simple" configurând plenitudinar sentimentul ființării neîntrerupte. Aflăm ca dintr-un basm: Nu există moarte! Pur și simplu cad frunzele / Spre a vedea mai bine / Când suntem departe..." (Metafora). Invocând (în linie eminesciană) triada Pământ, Istorie, Limbă, verbul vaticinar al tribunului operează aproape sacramental, în mari
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
spuneam, hic et nunc. Conștiința este cunoaștere pură, guvernată de Adevăr. Din ea apare mintea și din minte apar gîndurile. Și, odată cu ele, problemele. Ca să reușim să ne menținem conștiința nealterată, trebuie ca mintea să tacă. Cînd mintea tace începe ființarea, începe Eu sunt. Numai în tăcerea minții întrezărim Adevărul și-l așteptăm cu făcliile aprinse. Împreună, căci nimeni nu e singur și ne iubim unii pe alții "cum Tatăl ceresc M-a iubit pe Mine". Individualismul este rădăcina a tot
[Corola-publishinghouse/Science/1559_a_2857]
-
aceea ne plîngem. Dar ei nu sunt decît o chintesență a non-virtuților noastre. Cu ei lumea s-ar prăbuși. Dar Dumnezeu lucrează în ascuns și asigură mereu masa critică necesară ca să îndrepte balanța. Și Nimicul susține lumea. Preocupată numai de ființare, știința nu vrea să știe nimic despre Nimic, deși recent John Barrow ne-a dăruit un superb Mic tratat despre nimic. Cînd Nimicul se va dezvălui, lumea va înflori. Unde este ? În noi, între noi, între stele. Este negat tocmai
[Corola-publishinghouse/Science/1559_a_2857]
-
deși recent John Barrow ne-a dăruit un superb Mic tratat despre nimic. Cînd Nimicul se va dezvălui, lumea va înflori. Unde este ? În noi, între noi, între stele. Este negat tocmai pentru că există. Există în Ființă și, potențial, în ființare. Este originar. Ceea ce crede Heidegger că ne poate aduce în fața Nimicului este teama și, aș adăuga eu, lăcomia. Abia în noapte luminoasă a Nimicului ivit odată cu teama se naște starea originară de deschidere a ființării ca ființare." Intuiția-mi spune
[Corola-publishinghouse/Science/1559_a_2857]
-
în Ființă și, potențial, în ființare. Este originar. Ceea ce crede Heidegger că ne poate aduce în fața Nimicului este teama și, aș adăuga eu, lăcomia. Abia în noapte luminoasă a Nimicului ivit odată cu teama se naște starea originară de deschidere a ființării ca ființare." Intuiția-mi spune că din Nimic apare Revelația, adică Ființa se manifestă întru ființare. Aflarea dincolo de ființare o numim transcendență, dar nu putea trece dincolo de Nimic, unde sălășluiește Ființa în Sine. Nimicul este așadar locul transcendenței. Îl găsim
[Corola-publishinghouse/Science/1559_a_2857]
-
și, potențial, în ființare. Este originar. Ceea ce crede Heidegger că ne poate aduce în fața Nimicului este teama și, aș adăuga eu, lăcomia. Abia în noapte luminoasă a Nimicului ivit odată cu teama se naște starea originară de deschidere a ființării ca ființare." Intuiția-mi spune că din Nimic apare Revelația, adică Ființa se manifestă întru ființare. Aflarea dincolo de ființare o numim transcendență, dar nu putea trece dincolo de Nimic, unde sălășluiește Ființa în Sine. Nimicul este așadar locul transcendenței. Îl găsim în noi
[Corola-publishinghouse/Science/1559_a_2857]
-
Nimicului este teama și, aș adăuga eu, lăcomia. Abia în noapte luminoasă a Nimicului ivit odată cu teama se naște starea originară de deschidere a ființării ca ființare." Intuiția-mi spune că din Nimic apare Revelația, adică Ființa se manifestă întru ființare. Aflarea dincolo de ființare o numim transcendență, dar nu putea trece dincolo de Nimic, unde sălășluiește Ființa în Sine. Nimicul este așadar locul transcendenței. Îl găsim în noi și e bine ca în El să ne instalăm confortabil. Acesta este un loc
[Corola-publishinghouse/Science/1559_a_2857]
-
și, aș adăuga eu, lăcomia. Abia în noapte luminoasă a Nimicului ivit odată cu teama se naște starea originară de deschidere a ființării ca ființare." Intuiția-mi spune că din Nimic apare Revelația, adică Ființa se manifestă întru ființare. Aflarea dincolo de ființare o numim transcendență, dar nu putea trece dincolo de Nimic, unde sălășluiește Ființa în Sine. Nimicul este așadar locul transcendenței. Îl găsim în noi și e bine ca în El să ne instalăm confortabil. Acesta este un loc privilegiat din care
[Corola-publishinghouse/Science/1559_a_2857]
-
Astfel, nimicul e totul, viu și armonic, fecund. Frumusețea doar este, dar intuirea frumuseții e survenire fundamentală, e, în același timp, un proces și un fenomen lăuntric și universal. Ființa este starea de neascundere care survine", cum spunea același Heidegger. Ființarea și omul se revelează. Astfel, lumea se umple de lumină și omul istoric asemeni, devenind "un loc de deschidere" luminatoare, capabil de cunoaștere întru ființă, de evoluție întru frumusețe. Frumusețea îi iese întru întîmpinare, pornind din nimic. Ea nu este
[Corola-publishinghouse/Science/1559_a_2857]
-
de la greci și preluat de aceștia de la hinduși, nu cred că îi lipsește și un astfel de înțeles spiritual. Sein-ul lui Heidegger este Sinele cel adevărat al Vedelor. Cred că se face aici o confuzie inconștientă între Ființă și Ființare, deși se cunoaște bine diferența. Ceea ce scapă mereu, din păcate, este componenta spirituală. Condiția umană e percepută aici într-o ipostază căzută și trecătoare. Dacă citesc Sein und Zeit, care este într-adevăr una dintre marile opere ale filosofiei, eu
[Corola-publishinghouse/Science/1559_a_2857]
-
mea, Ființa include Nimicul, sau Vidul și nu e doar "ceva mai mult decît nimicul", cum credeau primii greci. Dar prin Nimic și Vid eu înțeleg ce înțeleg orientalii, "vidul plin", din care totul decurge, o matrice de potențialități, de ființări, care fac parte din Ființă, dar nu se confundă : Ea este mult mai mult, este infinită. La crepusculul Ființei, uitată pînă la Heidegger, se naște știința și tehnica sa. Întreaga istorie, dacă vreți, este una a Ființei. Cursul său nu
[Corola-publishinghouse/Science/1559_a_2857]
-
nu își primesc fundamentul, demnitatea și dreptul decît de la filosofie (...) Ceea ce este deja în dezvoltare la Platon, istovirea experienței fundamentale și pierderea cuvîntului aletheia în semnificația sa fundamentală nu este decît începutul acestei istorii în cursul căreia omul occidental, ca ființare, și-a pierdut contactul cu sine pentru a ajunge astăzi să fie lipsit de fundament." (Roger-Pol Droit, Maeștrii gîndirii, Litera, București, 2012, p. 85). În întregul său, istoria nu este decît o continuă degradare a perfecțiunii originare. Domniei raționalității trebuie
[Corola-publishinghouse/Science/1559_a_2857]
-
exterior este iarăși o aparență. Nu există interior separat de exterior, sau invers, există Eu sunt, o singură Ființă, una și nedespărțită. De aceea spunea Iisus : "Eu și Tatăl meu una suntem". Dar Ființa nu este limitativă, ea există ca ființare, în modul cel mai firesc cu putință și de la sine înțeles. Orientalii merg chiar mai departe și spun că nu există Ființă, ci ființare, nu există Dumnezeu, ci dumnezeire, în infinit. Ei pun deci problema în termeni de proces, dar
[Corola-publishinghouse/Science/1559_a_2857]
-
spunea Iisus : "Eu și Tatăl meu una suntem". Dar Ființa nu este limitativă, ea există ca ființare, în modul cel mai firesc cu putință și de la sine înțeles. Orientalii merg chiar mai departe și spun că nu există Ființă, ci ființare, nu există Dumnezeu, ci dumnezeire, în infinit. Ei pun deci problema în termeni de proces, dar eu cred că, în absolut, distincția nu e necesară, Ființa există, deci ființează. Dacă Ființa nu ar exista, nu ar avea cine să ființeze
[Corola-publishinghouse/Science/1559_a_2857]
-
cunoașterea de sine. Totul începe cu întrebarea " Cine sunt ?" A pune întrebări înseamnă a gîndi, "eu gîndesc" este unitate originară la Kant. În termenii lui Descartes s-ar putea spune mai departe "gîndesc deci exist". Dar simpla existență nu e ființare, în termenii lui "eu sunt". Pot fi și fără să gîndesc și conștiința rămîne netulburată. A gîndi prea mult poate fi o ispită. Credința e superioară. Cred și știu. Le croire pour le voire" cum titrează Marion pe linia lui
[Corola-publishinghouse/Science/1559_a_2857]
-
nivelul ontic și cel ontologic al Ființei, niveluri care se implică reciproc prin însăși esența lor. Gîndiți-vă numai la domeniile IT, telecomunicații și biotehnologii. Evoluțiile și transformările, cu cît vor fi mai deosebite, cu atît vor dezvălui bogăția adevărului originar. Ființarea dezvăluie Ființa, o propune înțelegerii, ceea ce înseamnă că ea nu se învăluie concomitent într-un mister și mai profund. Înțelegem aceste desfășurări prevăzute ca pe niște pogorăminte necesare propriei evoluții. Asta dacă vom înțelege bine lecțiile. Recent, Consiliul Național al
[Corola-publishinghouse/Science/1559_a_2857]
-
e însoțită de cutremure și, în vremuri imemorabile, de erupții vulcanice de proporții. Toate aceste grozăvii ne fac să ne gândim la neputința și slăbiciunea noastră în fața naturii. Sufletul ne este invadat de intense trăiri, iar mintea cugetă la însăși ființarea noastră. Într-o teribilă învălmășeală, uriașii telurici se trag, alunecând unul sub celălalt, iar brațele (marginile) lor se cuprind (întrepătrund). Așa s-a întâmplat că, în zidirea gliei noastre, segmente din plăcile est europeană și ponto moesică, angrenate în coliziune
[Corola-publishinghouse/Science/1509_a_2807]
-
concluzia aceasta filosoful susține că putem ajunge indiferent din ce domeniu al realității am porni. În alte condiții, am putea susține faptul că existența este principiul pe care se construiește metafizica lui Descartes, dar Descartes nici măcar nu sesizează faptul că ființarea se impune ca o concluzie ineluctabilă a demersului său. Și nu o face pentru că nu este interesat de asta. Cum am mai spus, acel sum nu are, aici, nici o legătură cu ceea ce este ființa implicată de „este”, așa cum a văzut
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]