1,019 matches
-
și groaza de Siberia. Dincolo de graniță, rareori se zărea țipenie de om. Câteva pufoaice veneau la vremea cositului, coseau iarba dintre cele două fâșii și apoi dispăreau. Niciodată nu răzbătea de acolo nici un glas. Oamenii păreau muți, iar coasa ce foșnea prin iarbă nu se auzea nici ea, de parcă tăișul ei ar fi fost Învelit În cârpe. Sau ca și cum iarba pe care o coseau ar fi fost din câlți. La vremea secerișului, babulea Tatiana Începea să se agite. Strângea prin casă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]
-
urmă. Mai dă-i un milion, mai dă-i Încă un miliard. Iar Dumnezeu? În continuare ascuns, chiar și de această puternică frăție a minților, În continuare inaccesibil? Dar acum Rolls-ul intrase pe alei. Auzeai frunzele noi de primăvară cum foșneau și tremurau la trecerea mașinii argintii. După mulți ani, Sammler tot nu știa cum să ajungă la casa lui Elya din pădurile din suburbie, atâta se Întortocheau micile drumuri. Dar iată casa, În stil Tudor, jumătate lemn, unde respectabilul chirurg
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2119_a_3444]
-
cât de mult aveai nevoie să crezi. Se întoarce în fiecare an, a continuat Ellis. Stă prin jurul cabanei. Nu-i e greu. A ajuns uriaș, e un elan imperial. Nimeni nu-l deranjează. Iarba de sub picioarele lor a început să foșnească uscat când un elan gigantic, un adevărat monstru, a pătruns în luminiș. Animalul era magnific: era înalt de cel puțin un metru și jumătate, avea o coamă deasă și neagră și crupa albă. Când s-a uitat către ei, respirația
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2245_a_3570]
-
îmi răsfiri părul prin stele tu nu vezi...eu nu aud... îți povestesc negura mării plasă de păianjen nemărginire îmi spui c-o știi prin ochii mei precum lacrima de fluture cad stele în departe zici că-i Chopin vântul foșnește prin tine îl simt adiere de pace e frig mă strângi cu aripile păsări albastre pe lună și-un țipăt de pescăruș orb tremură neclintirea un abur roșu-n noapte Doamne cît de frumos zicem deodată privind boarea de lumină
Confluenţe poetice. Antologie de poezie by Relu Coţofană () [Corola-publishinghouse/Imaginative/271_a_1216]
-
nu poți ajunge la margine oricât ai trăi sunt prea puține litere pe care să pășești ba este rotund - o minge acoperită cu bucăți de oglindă din era disco în locul lor plăcuțe de lut viermuind de cuneiforme în uruk visele foșnesc cocoșii fac repetiții cu aproape trei mii de ani înainte ishtar mi-a umplut mesageria cu lamentații și blesteme enkidu urnește soarele din nisip aproape că m-am obișnuit cu mirosul lui tare de țap bătrân tăvălit în vomă de
Confluenţe poetice. Antologie de poezie by Relu Coţofană () [Corola-publishinghouse/Imaginative/271_a_1216]
-
painjen se aninau de crucile sărace, de copacii mâhniți, și sclipeau ca niște fire de argint în soarele prietinos. Amurguri de purpură înflăcărau rămășița de frunze de prin copaci; vânturile duioase ale toamnei treceau printre mormintele tăcute și frunzele galbene foșneau. Iar străinul se odihnea sub glii. Târziu și-a adus aminte părintele Ștefan că mormântul străinului a rămas fără cruce, tocmai pe la sfârșitul toamnei; așadar a cinstit, la rateșul lui Petrache, pe doi români și le-a spus ce-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
stufării. Din sat veneau mugete prelungi de vite, sunete moi de tălăngi și glasuri omenești așa de lămurite, încât păreau că vorbesc aproape de noi, undeva, în baltă. Apoi încet-încet zgomotele scăzură - și noi pluteam pe cărări strâmte, printre trestiile care foșneau ușor și tremurau o dată cu lumina aurie de soare. Din când în când apa clipocea, sunând grăbit; aproape de noi, o umbră neagră trecea printr-o șuviță de lumină, și pușcașul întorcea fața spre mine: —O lișiță... Și iar ne strecuram în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
se închid; umbrele se întind deodată, și freamătul stufăriilor tace. Un bâtlan singuratic trece fâlfâind rar pe departe. Din când în când țipă prelung, cu glas de trâmbiță. Și luntrea se strecoară prin marginile luncilor, intră iar în trestii, care foșnesc cu șoapte vii, înclinându-se, atingându-se. Ceața ușoară, ca răsuflarea caldă a unei ființi, a Iezerului, ne învăluie încet-încet, și lumina scade; parcă aș privi printre gene împrejurimile. Neică Marine, unde ne oprim? Ar fi bine aici, la dreapta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
dormita; își lumina ochii deodată, apoi îi întuneca încet și-și mișca botul crăpat, ca-ntr-un vis. Pe cărări, înlăuntru, era încă umezeală. Numai ici-colo, mișcarea vieții: răzbătea o chemare nedeslușită, moale, stânsă; o gârneață subțire se clătina încet; foșneau un timp foile galbene ale anilor trecuți. Pe la amiază începu un glas de corn să adie din poiană în poiană. Bătaia copoilor răspunse răsunător: chiaf! chiaf! Se auziră și voci omenești. Și pe poteci, din lumină, intrară, cercetând cu ochii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
și îi luceau numai ochii, când se întorcea spre ferestre. Voinea îmi ascultă liniștit dorința, își luă dintr-un colț, din întuneric, pușca, și ieșirăm. Cele din urmă frunze cădeau încet, fluturând, din fagii uriași și prin grămezi galbene pășeam; foșneau grămezile, și pașii noștri tăiau cărări prin ele. Ca o oftare aspră trecea pe sub ramurile goale; și pustii și triste se deschideau adâncurile, tot mai pustii, cu cât mai mult răzbăteam în ele. Sufletul parcă-mi era plin de negură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
dispăreau imediat, părând că-l urmăresc; se ridicau din tufișuri, dar nu era vorba de ceață. Erau fantome, însă nu fantomele unor animale. Le vedeai cu coada ochiului, se topeau dacă te întorceai să le privești și apăreau din nou, foșnind asemenea vântului. Dar nu se simțea nici o adiere. Vitellius își ștergea sudoarea care-i scălda chipul și privea înspăimântat în dreapta și-n stânga, la fantomele ce împânzeau pădurea chiar în miezul zilei și îl însoțeau în drumul lui. Se îngrozi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
o distrugi? Atât de mult s-a semețit viermele din tine? Atinsese rădăcinile îndoielii de sine a lui Vultur-în-Zbor. Acesta de-abia mai putea să vorbească. Totuși s-a silit să dea drumul cuvintelor de pe buzele-i uscate. Ele au foșnit slab în lumina palidă. — Dacă o să pot, zise Vultur-în-Zbor. Te voi distruge dacă o să pot. Axona a râs și hohotele ei au răsunat în încăpere. — Te condamni cu propria-ți gură, Născut-din-Moarte! a strigat ea. Și vei muri de propria
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
Belinda drogurile? De unde și le-a luat dintotdeauna? Suki a început să plângă, îngrozitor, cu sunete înalte ca o pasăre în pericol. Și-a pus mâinile la urechi. Nu-mi spune. Nu-mi spune... —Taci odată! Belinda a traversat camera, foșnind mătasea rochiei, și a plesnit-o pe sora ei peste față. Suki a inspirat cu un icnet și plânsetele s-au oprit la fel de repede cum au început. În tăcere, Belinda mi-a spus, cu ochii mânioși: Este numai o bănuială
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
-mă în fața lor, mă pomeneam dintr-odată privindu-le și ele rămâneau nedumerite la început, apoi neliniștite, incomodate de privirea mea, în timp ce gândul meu se desprindea de ele, cufundându-se tot mai adânc în mine până acolo unde doar întrebările foșnesc ca un prund cu puzderii de râme, târându-se una peste alta, încolăcite, săltându-și capetele lor de mucigaiuri spre a se desprinde, spre a se agăța de o rază nevăzută care ar fi trebuit să pogoare peste ele și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
din înălțimi, venea strecurată printre vălătucii fulgilor o lumină lăptoasă, ireală în așezarea ei peste umbrele negre ale statuilor, ale clădirilor din jur, peste silueta masivă a Universității conturându-se ca o părere dincolo, peste Bulevard. Era liniște. Doar fulgii foșneau, învălmășiți, rotocoliți, de parcă trecea o făptură de vălătuci și umbre prin preajma noastră, pierzându-se în josul Bulevardului, spre Cercul Militar, spre cinematografe, mai în jos, spre Cișmigiu, topindu-se în gura hulpav deschisă dincolo de încrucișarea cu Calea Victoriei. Priveam ușor speriat spre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
de lingură, ci de un pai de plastic, pe care-l ținea tot timpul la Îndemână, inclusiv atunci când cineva, prefăcându-se că aprinde o țigară, striga: foc. Oliver și Braic se Întâlniseră de câteva ori În timp ce se plimbau prin curte, foșnindu-și pașii printre frunzele căzute pe alee. Braic ocolea chiștoacele de la distanță, temându-se deopotrivă de apă și de foc. Fața lui era pe jumătate arsă, iar mâinile acoperite de cicatrici. Omul-paie avea oroare de singurătate și de oglinzi, care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
ușor nedumerit. „Pulsul e și el aproape normal. Și atunci de ce Îmi spuneți că Oliver a decedat?” Auzind că e În joc propria sa viață, masterandul reacționă pe loc, foindu-se pe scaun. Ramurile Încărcate de frunze și de flori foșniră neliniștit și aici, și dincolo de presupusul geam (după zodiacul chinezesc, Oliver era născut În Zodia Scorușului), iar penajul de pe piept și creștet căpătă o strălucire orbitoare. „Iată că totuși mișcă”, spuse profesorul, frecându-și mâinile de satisfacție. Practicanzii apludară. „Dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
a fost intransigent, rămând Împietrit la locul lui, fără să i se clintească un mușchi pe față sau prin alte părți, și femeia cu gâtul de girafă, pufnind pe nări nemulțumită, a căutat În salon un alt client. Masterandul privi, foșnind din mustăți, cu coada ochiului, spre asistență: profesorul Perjovski umbla din nou cu fofârlica, Încercând, prin argumente răsuflate, să-l determine pe Oliver să se miște de la locul său. Masterandul Lawrence Învățase lecția. Profesorul și asistenții Îl păcăliseră de atâtea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
vom vedea”, zise el. Privind mai bine În jurul său, medicul se liniști. Ceea ce credea că sunt icoane nu erau decât niște frunze veștede de toamnă pe care vântul, stârnit de gândurile lui Oliver, i le aruncă pe geam... Imaginându-le foșnind prin casă, brusc, Noimann avu o scurtă revelație, văzând cum În căușul palmelor sale răsare un salon În care, alături de Oliver și Braic, de femeia-șarpe și femeia-ou, de oameni-mâini și oameni-degete, de românopitecusul John Smith, multiplicat În mii de exemplare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
beției, Noimann avea din nou halucinații?! Medicul stătea În poziție de lotus pe marginea patului, uitându-se prostit În jur. Pe genunchii săi se legăna cămașa de noapte a lui Lilith. Dinspre șifonier se auzi un zumzet. Costumele se mișcau, foșnind ca niște copaci Îmbrăcați În frunze moarte, În bătaia vântului... „Poate că a pătruns În ele spiritul lui Oliver?” Își spuse medicul, privindu-și fața descompusă din oglindă... Noimann Întinse mâna și luă din pălărie o prescură. Când o duse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
De unde și până unde Îl reneg eu pe Dumnezeu?” răspundea el cu o voce blândă. „De câte ori v-am spus că sunt calea ce duce spre lumină...” „Sunteți Întunericul desăvârșit”, replica Bikinski, Încheind orice discuție. Aflat În apropiere, Oliver Îl aproba, foșnind din frunze sau scoțând pe gură un cârâit. Noimann privi cu atenție În jos. Piciorul, afișând același zâmbet impertinent, Îi Înfruntă privirea. Nu, nimic din felul de-a fi al lui Bikinski nu se vedea În această „făptură” ce se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
adevărul pur. Din păcate, urletele sale care avertizau lumea asupra Judecății de Apoi nu-și găseau ecou În inimile păcătoșilor. Da, era timpul să revină În salon. Aflată la intrare, femeia-ușă Își sumețise fustele, așteptându-l pe masterand să treacă, foșnindu-și frunzișul galben, printre picioarele ei de lemn, prinse În balamale. Scoțând un ultim urlet, Oliver Îi lăsă pe ceilalți trei În plata Domnului, grăbindu-se să se Întoarcă În salonul său... Deja mijeau zorile și roua picura din cer
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
cinicului. Noimann stătea În fața oglinzii, privindu-și cu nedumerire chipul buhăit de alcool. Cum și-ar putea arăta o astfel de față În lume? Stomatologul Își mai umplu un păhărel și-l dădu În grabă pe gât. În dulap, costumele foșneau neliniștit. Umerii li se Înghesuiau În jurul crăpăturii, cu scopul vădit de a surprinde cu ochiul lor măcar un fragment din supliciul cinicului. Pantofii lui Noimann țopăiau alături de pantofii Mathildei. Șireturile sale se Înnodau cu de la sine putere de tocurile ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
Mathildei. Șireturile sale se Înnodau cu de la sine putere de tocurile ei cui. Ciorapii unuia se Încurcau cu ciorapii celuilalt. Cravata și eșarfa valsau pe hol după muzica lui Strauss. Întreaga garderobă se punea În mișcare. Cămășile, maiourile se agitau foșnind În șifonier. Fiecare mișcare a lui Noimann-cinicul reverbera, risipindu-se, ecouri În trupul celuilalt Noimann, care, la rândul lui, stârnea neliniștea obiectelor din jur. Sus-jos. Stânga, dreapta. Așa, așa. Aici, aici. Loviturile cădeau cu nemiluita. Ritmul se Întețea. Noimann-penitentul părea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]
-
Fericirea pe care o simțea Înăuntrul său se revărsa și În afara lui. Totul În jur respira prospețime. PÎnă și umbra ce se ondula În fața lui pe trotuar degaja lumină. Aburi ușori de ceață se ridicau din asfalt. Deasupra sa copacii foșneau din frunziș, cuprinși de o adiere blîndă. Viața merita trăită. Ce rost avea să te lași cuprins de roiul gândurilor negre ce-ți vuiesc deasupra capului?! Noimann scăpase de ele. În locul lor, acum fâlfâiau În jurul lui fluturi de lumină. Bucuria
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2337_a_3662]