739 matches
-
afective asociate răspunsurilor intrapunitive sunt: culpabilitatea și remușcările; mecanismele psihanalitice corespunzătoare sunt „deplasarea” și „izolarea”, iar aspectul patologic al răspunderilor intrapunitive este ilustrat prin „psihastenie” și comportamentul „obsesional”; - Răspunsuri „impunitive”, în care „agresiunea” nu apare ca o forță generatoare: subiectul frustrant încearcă să evite formularea unui reproș fie adresat altora, fie lui însuși, privind „situația frustrantă” într-o manieră conciliantă (adică trecând ușor peste problemă, minimalizând importanța frustrării, declarând că dificultatea era inevitabilă, sau mulțumindu-se cu limitele pe care i
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
iar aspectul patologic al răspunderilor intrapunitive este ilustrat prin „psihastenie” și comportamentul „obsesional”; - Răspunsuri „impunitive”, în care „agresiunea” nu apare ca o forță generatoare: subiectul frustrant încearcă să evite formularea unui reproș fie adresat altora, fie lui însuși, privind „situația frustrantă” într-o manieră conciliantă (adică trecând ușor peste problemă, minimalizând importanța frustrării, declarând că dificultatea era inevitabilă, sau mulțumindu-se cu limitele pe care i le impune obstacolul); mecanismul psihanalitic corespunzător este „reprimarea”, iar aspectul patologic al acestor răspunsuri este
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
mecanismul psihanalitic corespunzător este „reprimarea”, iar aspectul patologic al acestor răspunsuri este reprezentat de anumite manifestări „isterice”. b) În reacțiile de persistență a trebuinței, activitatea sau gândirea rămân dirijate către scop, în vederea împlinirii, printr-un mijloc sau altul, a trebuinței frustrante. aceste reacții au un scop mai limitat, comparativ cu reacțiile de apărare a „Eului”, iar natura de „sublimare” și de „conversiune”. c) În reacțiile care exprimă dominanța (persistența, invitabilitatea) „obstacolului”, individul, lipsit de apărare, răspunde în mod steriotip și ineficace
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
termenii succesului imediat sau ai eșecului este incompletă și superficială”. (op. cit., p. 393) În privința celui de-al doilea criteriu, H.H. Kendler a relevat mai mulți factori de care depinde persistența unui răspuns, în condițiile repetării sau menținerii îndelungate a obstacolului frustrant, și anume: a) forța tendinței, trebuinței, sau scopului urmărit, b) tăria deprinderilor și obișnuințelor contrariate, c) poziția reacției în sistemul comportamental (adică importanța pe care noi o acordăm atitudinii de răspuns, pentru statutul și prestigiul nostru social). Referitor la posibilitatea
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
vârste, își pune amprenta pe tipul de răspuns la frustrare. În acest sens, credem că diferențierea reacțiilor la frustrare în funcție de măsura în care acestea au fost sau nu elaborate, prelucrare, printr-un proces de reflectare/cunoaștere obiectivă, adecvată a „situației frustrante” reușește să surprindă mai bine modul în care „fenomenul frustrației” ajung să desemneze, tot mai mult, în lumea umană acel raport social și conștient între drepturile ce ni se cuvin și datoriile pe care le avea. Utilizarea unui astfel de
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
formată conduita de „obligativitate”, sentimentul „datoriei” și al „responsabilității” față de sine și față de alții - ne permite să grupăm diversitatea formelor de conduită la frustrare în următoarele două categorii: 1) Reacții predominat afective, cvasi-biologice și subiective, în care întâmlnim, din partea subiectului frustrant, fie o tendință activă de a domina „agentul frustrant” prin înfrângerea lui, fie o tendință defensivă de a se retrage, de a se refugia din fața realității și chiar de a se autoînvinui. Primului tip de reacții, celor legate de tendința
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
față de sine și față de alții - ne permite să grupăm diversitatea formelor de conduită la frustrare în următoarele două categorii: 1) Reacții predominat afective, cvasi-biologice și subiective, în care întâmlnim, din partea subiectului frustrant, fie o tendință activă de a domina „agentul frustrant” prin înfrângerea lui, fie o tendință defensivă de a se retrage, de a se refugia din fața realității și chiar de a se autoînvinui. Primului tip de reacții, celor legate de tendința activă de dominare și revendicare, le corespund trăiri emoționale
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
Primului tip de reacții, celor legate de tendința activă de dominare și revendicare, le corespund trăiri emoționale caracteristice: accese de mânie, furie, impulsivitate, iritabilitate, crize de violență etc.; aceste reacții se întemeiază pe un mod de interpretare caracteristic a „situațiiei frustrante”: astfel, privațiunea este apreciată ca arbitrară, nejustă, răuvoitoare. Celui de-al doilea tip de reacții, întemeiate pe tendința defensivă de retragere din fața obstacolelor, le corespund frica, tristețea, depresiunea, remușcarea etc.; aceste reacții decurg și ele dintr-un mod de interpretare
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
în cauză să fie mereu revendicative, sau al subestimării (al „complexului de inferioritate”, care încurajează abandonul, renunțarea la luptă). Vom include, așadar, în această categorie acele reacții care, prin faptul că se întemeiază pe moduri inadecvate de interpretare a „situației frustrante”, nu pot constitui rezolvări frustrante, care să ducă la o deplină reechilibrare psihică, la o armonizare a raporturilor cu semenii. Aceste reacții nu duc de căt la echilibrări temporare, generând în relațiile interindividuale noi tensiuni și situații de conflict. Vom
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
revendicative, sau al subestimării (al „complexului de inferioritate”, care încurajează abandonul, renunțarea la luptă). Vom include, așadar, în această categorie acele reacții care, prin faptul că se întemeiază pe moduri inadecvate de interpretare a „situației frustrante”, nu pot constitui rezolvări frustrante, care să ducă la o deplină reechilibrare psihică, la o armonizare a raporturilor cu semenii. Aceste reacții nu duc de căt la echilibrări temporare, generând în relațiile interindividuale noi tensiuni și situații de conflict. Vom menționa, în acest sens, câteva
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
de urmă, cu reacție amânată), cât și „opoziționismul” (ca fenomen reacțional de tipul îndărătniciei, încăpăținării, refuzului, egoismului excesiv - care se pot degrada în forme psihopatice de delir de revendicare și paranoia), declanșează, de regulă, reacția de ostilitate din partea agentului considerat frustrant, ceea ce prin „feed-back”, generează o nouă agresiune („cercuri vicioase”, producătoare a fenomenului de „vendetă”). Nu mai puțin inadacvate prin efectele lor sunt reacțiile care se întemeiază pe stări de neîncredere în forțele proprii, pe tendința de renunțare la luptă, la
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
la posibilitatea găsirii unor soluții noi, constructive. „Izolarea”, de exemplu, așărută sub forma refuzului de a conversa, de a colabora, „fuga”, ca tendință de evaziune dintr-un mediu considerat ostil, „fixarea”, „regresiunea”, „uitarea voită” (expulzarea din conștiință a urmelor evenimentelor frustrante) etc., nu pot constitui, nici ele, precede eficace de atenuare a consecințelor frustrației. Aceste reacții, cu caracter defensiv, amplifică, de regulă, impresia de frustrare, sporind preocupările de introspectare și introvertire; de aici și caracterul emoțional, rigid, conservator, lipsit de finalitate
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
cu însușiri psihologice autentice), sau în obstacolele externe, apreciate întotdeauna ca foarte puternice, de neînvins. 2) În categoria a doua, grupăm reacțiile cu caracter predominant intelectual și obiectiv, care se întemeiază pe un mod adecvat/realistă de interpretare a „situației frustrante”: privațiunea este apreciată ca rezonabilă și nu neapărat ca arbitrară, nejustă, răuvoitoare. De data aceasta, persoana frustrată este capabilă să aprecieze că, în contextul situației concrete respective, obținerea satisfacției dorinței/aspirației sale de moment, sau nu este posibilă, datorită unor
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
o „compesație” prin substituirea unei acțiuni cu alta care-i poate oferi o satisfacție echivalentă. Comportamentul la frustrare diferă, așadar, sub raportul complexității psihologice, al caracterului lui mai mult sau mai puțin „adecvat”, „rațional”, sau „emoțional”, „neintegrat”, în funcție de vârsta subiectului frustrant, de gradul maturității sale afective și axiologice. Un anumit gen de reacție la frustrare vom întâlni, de exemplu, la copilul mic, comparativ cu preadolescentul, și altele la vârsta tinereții și maturității. Vom face în continuare câteva noțiunii, în acest sens
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
provocată, în mod obișnuit, de interdicțiile părinților, sau de simple conflicte cu frați, surori, sau alți copii. Atunci când, sub influiența repetată a unor frustrări de același fel, copilul a adoptat un anumit mod de comportament reacțional, eventual bine adaptat situației frustrante respective, acesta tinde să utilizeze rapid, în noile situații, comportamentul respectiv, chiar și atunci când el a devenit inadecvat. Acest fenomen, care explică numeroase comportamente umane aflate la limita de inserție cu comeniul patologicului, a fost demonstrat pe animale, îndeosebi pe
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
a reacțiilor, o persistență a unui anumit răspuns, chiar și în situațiile care ofereau posibilitatea găsirii unei soluții mai bune. Experiențele respective (ex. cele ale lui Maier, Miller, Dembo, Barker, Sears, Deob etc.) au demonstrat deci, faptul că influiența situației frustrante se „întinde” peste perioada când ea este percepută; modurile de reacție adoptate la prima frustrare vor reapărea și în noi situații. Se apreciază, așadar, că frustrările produse în copilărie au efect persistent, influiențând reactivitatea adultului în situații de frustrare care
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
observate la copil, chiar în lipa situațiilor excepționale de frustrare, caracterizează unul din aspectele infantilismului afectiv la adult. Psihologii relevă importanța „frustrărilor infantile”, desigur a celor moderate, în explicarea „toleranței” la frustrare a omului adult: o anumită experiență cu agenții frustranți, dobândiți în copilărie, mărește rezistența de mai târziu în situațiile de frustrare, asigurând un răspuns adecvat. 2) În preadolescență se produc, după cum știm, profunde restructurări în sfera personalității, care va evalua trecând succesiv prin stadiile „căutării de sine” (11-14 ani
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
mult sau mai puțin „subiectiv”, „afectiv”, sau unul „obiectiv”, „integrat”. De asemeni, însușiri ca: simțul răspunderii, capacitatea de înfrânare/de inhibiție, perseverență, curajul, fermitatea, tendința spre dominare sau supunere etc. explică, în mare măsură, diferențele individuale în reactivitatea față de agenții frustranți. Personalitățile care aparțin timpurilor „extreme” (antagonice), care prezintă fie o hipertrofie a personalității (ca în sensul megalomaniei, al supraestimării), fie o depresiune a personalității (ca în cazurile de melancolie, autoacuzare, culpabilitate, subestimare și inferioritate), trăiesc aproape în permanență un acut
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
acut sentiment al frustrării. * * * În concluzie la considerațiile efectuate în legătură cu „situațiile de frustrare” și cu „conduitele respective”, subliniem următoarele aspecte: 1) În analiza psihologică a „fenomenului de frustrație” nu trebuie să ne limităm la cercetarea unui model unic de „situație frustrantă”, și la considerarea unui comportament uniform la frustrație, caracteristic situației frustrante modei, ci, - pornind de la recunoașterea existenței unei diversități de structuri și de niveluri psihologice individuale, a unor diferite tipuri de situații conflictuale, - se impune să cercetăm „frustrația” în condițiile
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
de frustrare” și cu „conduitele respective”, subliniem următoarele aspecte: 1) În analiza psihologică a „fenomenului de frustrație” nu trebuie să ne limităm la cercetarea unui model unic de „situație frustrantă”, și la considerarea unui comportament uniform la frustrație, caracteristic situației frustrante modei, ci, - pornind de la recunoașterea existenței unei diversități de structuri și de niveluri psihologice individuale, a unor diferite tipuri de situații conflictuale, - se impune să cercetăm „frustrația” în condițiile concrete ale vieții, ale exercitării diferitelor profesiuni, pentru a arăta varietatea
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
frustrării și a reactivității umane la frustrare. „Situațiile de frustrare” sunt strând legate de gradul de flexibilitate psihică în găsirea răspunsurilor corespunzătoare la solicitările multiple și adesea contrariante ale mediului, grad care constituie și măsura adaptabilității și maturizării presoanei. „Situațiile frustrante” caracterizează tocmai acele condiții în care nu a fost realizată concordanța între „persoană” și „ambianță” (armonia între interesele individuale și cele ale societății), precum și echilibrul intra psihic (între aspectele intelectuale, afective și morale ale sistemului personalității). Frustrate se dovedesc a
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
cei din jur; modificările unor componente de bază ale personalității (care vizează gradul unității, al integrității și organizării personalității); exactitatea imaginii pe care o avem asupra propriilor resurse psihologice (de care va depinde încrederea în capacitatea de a înfrunta agenții frustranți) etc. Pentru a putea prevede modalitățile de adaptare ale unei persoane la diverse situații frustrante trebuie cunoscute, pe lângă condițiile frustrante, și trăsăturile stabilite ale personalității subiectului frustrant, care determină formarea unor anumite „stiluri adaptative”. Evidențierea, de pildă, a unor trăsături
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
integrității și organizării personalității); exactitatea imaginii pe care o avem asupra propriilor resurse psihologice (de care va depinde încrederea în capacitatea de a înfrunta agenții frustranți) etc. Pentru a putea prevede modalitățile de adaptare ale unei persoane la diverse situații frustrante trebuie cunoscute, pe lângă condițiile frustrante, și trăsăturile stabilite ale personalității subiectului frustrant, care determină formarea unor anumite „stiluri adaptative”. Evidențierea, de pildă, a unor trăsături specifice personalității „introvertite”, „autiste”, ne va pune în fața unor anumite modalități adaptive, caracteristice tipului de
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
imaginii pe care o avem asupra propriilor resurse psihologice (de care va depinde încrederea în capacitatea de a înfrunta agenții frustranți) etc. Pentru a putea prevede modalitățile de adaptare ale unei persoane la diverse situații frustrante trebuie cunoscute, pe lângă condițiile frustrante, și trăsăturile stabilite ale personalității subiectului frustrant, care determină formarea unor anumite „stiluri adaptative”. Evidențierea, de pildă, a unor trăsături specifice personalității „introvertite”, „autiste”, ne va pune în fața unor anumite modalități adaptive, caracteristice tipului de personalitate respectiv, care se vor
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
resurse psihologice (de care va depinde încrederea în capacitatea de a înfrunta agenții frustranți) etc. Pentru a putea prevede modalitățile de adaptare ale unei persoane la diverse situații frustrante trebuie cunoscute, pe lângă condițiile frustrante, și trăsăturile stabilite ale personalității subiectului frustrant, care determină formarea unor anumite „stiluri adaptative”. Evidențierea, de pildă, a unor trăsături specifice personalității „introvertite”, „autiste”, ne va pune în fața unor anumite modalități adaptive, caracteristice tipului de personalitate respectiv, care se vor deosebi în mod curent de personalitățile „extravertite
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]