1,803 matches
-
inevitabile, presimțirea unui sfârșit al tuturor lucrurilor. Trecutul (biografic, istoric) este pretextul unor „popasuri durute”. Poetul rămâne același artizan al versului, fie că poemul se alcătuiește ca reflecție esopică, fie că ia forma comentariului, descrierii în gust parnasian sau a interogației și parabolei. B. a publicat și două romane istorice, Romanul Caterinei Varga (1960) și Când era Horia împărat (1962), evocând eroi din istoria românilor ardeleni. Paginile memorialistice, răspândite în presă, în ultimele două decenii, adunate, apoi, în volumul Între Capșa
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285649_a_286978]
-
duce somn cu sufletul/ străin spre un calm orizont// la cruce de poteci oprise caleașca lină// cortegiu” sau înșiruirea, nesfârșită parcă, a numelor date celui rău de către țăranul român. Extrem intelectualizată, epura expresiei respiră totuși umilitate și dramatism auster al interogației asupra propriei condiții: vocație minoră, falsă damnare, manierism, destin? Comunicarea pendulează între sentimentul înfrângerii irevocabile - „zăbovesc sub semnul eșecului fără egal în/ imperiul meu acest/ prea pustiu arhipelag: haa! pacea lui promisă...// ascult valuri/ stinsa-vă zbatere geamătul/ semințiilor înțepenite
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289603_a_290932]
-
în discursul teologic creștin, unde este foarte ușor să greșești? Cu aceste dileme, ne întoarcem deci la întrebarea inițială: care este elementul propriu al teologiei creștine în raport cu alte forme publice de discurs? Care sunt rigorile creștine ale teologiei? În fine, interogația poate fi răsturnată pentru a chestiona rigorile teologice ale creștinismului. „Dar voi cine ziceți că sunt Eu?”tc "„Dar voi cine ziceți că sunt Eu ?”" Pentru a răspunde acestor întrebări, negoțul intens cu martorii predaniei - cu Scripturile și cu scrierile
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
voi cine ziceți că sunt Eu?” - în chiar epicentrul teologico-politic al imperiului. Ulterior, toate deciziile teoretice luate de marile discipline umaniste și-au câștigat relevanța prin raportul polemic sau mai degrabă simpatetic pe care l-au stabilit cu această persistentă interogație. În orice anotimp al istoriei, teologia creștină a întâmpinat asumpțiile metafizice ale alterității culturale. Deloc întâmplător, gestul s-a bucurat de reciprocitate. De aceea, capacitatea de a stimula apariția unor teologi articulați revine nu doar Bisericii, ci și unei culturi
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
lui Henry probează transparența proprie gândurilor esențiale. Având o natură poetică și o articulare spontană, în țesuturi de germinație solidare, biografia filozofiei henryene invită la multe surprize. Apariție și aparențătc "Apariție și aparență" Eu sunt Adevărul (ESA) debutează printr-o interogație fundamentală asupra naturii adevărului, a cărui specificitate este inevitabil decisă de o prealabilă definiție a ceea ce se arată. Căci fie că adoptăm modelul metafizic al adevărului-corectitudine (rectitudo sola mente perceptibilis, în formula lui Augustin sau, în expresia aristotelică acreditată de
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
s-o practice în relație cu istoria umanității, adresând mai întâi întrebări fundamentale pentru a indica profetic, mai apoi, direcții de răspuns. Cu atât mai mult astăzi, într-o lume ce și-a pierdut simțul pentru întrebările ultime (înlocuind clasica interogație întemeietoare „de ce mai degrabă ceva decât nimic?” prin întrebarea cu pseudovaloare de răspuns: „de ce nu?”), teologia poate să redobândească o funcție critică printr-o subtilă alianță cu filozofia hermeneutică. La ce pot fi bune o mulțime de răspunsuri date unor
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
dintre cele mai diverse. Mărturisesc că nu de puține ori sunt pus în dificultate atunci când încercările mele de a-i da explicații pe măsura puterii ei de înțelegere nu reușesc. Privirile și mintea iscoditoare ale Mălinei sunt izvorul nesecat al interogațiilor și necunoscutelor cu care ea se întâlnește la fiecare pas, provocându-i mulțimea de întrebări pe care mi le adresează. Îi supraveghez cu atenție jocurile improvizate și desfășurate cu multă imaginație, îi stimulez curiozitatea și inițiativa, astfel că orele petrecute
Acorduri pe strune de suflet by Vasile Fetescu () [Corola-publishinghouse/Science/83169_a_84494]
-
particulară?“ 3.2.4. Ce anume înseamnă recunoașterea individualelor că existând sub o natură comună? De vreme ce am observat că întrebarea a treia ar fi trebuit să aibă o altă formă, se cere să reformulam și enunțul celei de-a patra interogații, înainte de a încerca un răspuns. În loc de „Ce anume înseamnă cunoașterea individualelor că existând sub o natură comună?“, ar trebui să întrebăm: Ce anume înseamnă recunoașterea individualelor că existând sub o natură comună? Ce înseamnă, așadar, aceasta recunoas tere? Are ea
De la quo la quod: teoria cunoaşterii la Toma din Aquino şi d-ul care face diferenţa by Elena Băltuţă () [Corola-publishinghouse/Science/1339_a_2704]
-
văzul nu vede decât prin ceea ce este actualizat de o specie vizibilă. De aceea, specia vizibilă nu este cea care este văzută, ci cea prin care [lucrul] este văzut. Ace lași lucru este [adevărat] și despre intelectul posibil. Citind pasajul, interogația retorica a lui Robert Pasnau a cum anume am putea să nu tragem concluzia că speciile inte ligibile sunt, cel putin într un anumit mod, cunoscute? a pare a fi justificată. Mai mult, coroborând pasajele (ÎI.2.19.), (ÎI.2
De la quo la quod: teoria cunoaşterii la Toma din Aquino şi d-ul care face diferenţa by Elena Băltuţă () [Corola-publishinghouse/Science/1339_a_2704]
-
durerea inerta, fără a le cunoaște cu precizie sursă și fără a putea acționa împotriva lor. Leopardi, pe de altă parte, conștientiza izvorul durerii și al suferinței umane. De-a lungul unui dialog perpetuu cu Natura el împingea dubiul și interogația până la extrem, cu puterea și avântul celui care înțelesese că forța oamenilor constă în capacitatea lor de a investiga misterele universului. Poetul crepuscular, deși avea în spate epoca dinamică a cuceririlor științei și în ciuda faptului că era conștient de condiția
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
Schoen din 7 aprilie 1919) dovedesc cum miza reprezintă, de fapt, o discuție asupra mesianismului romantic, plecând de la filozofia kantiană a istoriei. Forma și conținutul unei disertații îl determină însă pe Benjamin să limiteze aria cercetării. Problematica istoriei devine o interogație asupra naturii operei de artă, de asemenea aflată în legătură directă cu estetica lui Kant. Benjamin este interesat să definească gestul critic plecând de la scrierile lui Friedrich Schlegel, pentru a evidenția forma sa „epistemologică“; ceea ce interesează aici este modul în
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
sein, zum Ideal des Problems die tiefste Affinität haben. Es sind die Kunstwerke.“ Sarcina filozofiei, arată Benjamin în pasaje dense, dar care vor fi apoi explicitate în scrieri ulte rioare, nu poate fi totalizată, ci este în mod esențial plurală. Interogația este infinită, la fel cum este, de altfel, și „sistemul“ filozofic ca o corelație a problemelor. În ciuda acestei plu ralități însă, „idealul“ problemei filozofice poate fi reprezentat (Darstellung) ca atare în opera de artă. Altfel spus, după Ben jamin, ade
City Lights: despre experienţă la Walter Benjamin by Ioan Alexandru Tofan () [Corola-publishinghouse/Science/1346_a_2383]
-
Ochiul real nu cunoaște, ci doar vede, ochiul căutătorului poate să o facă, este, de fapt, actant, își decide calea. Ambiguitățile, aparentele contracții trebuie să materializeze acest tărâm imaginar, "Cetățile albe sunt peste munții albi,/ Peste nourii albi, unde sunt?", interogațiile care cristalizează neputința de a oferi o imagine concretă unui spațiu abstract redau veșnica peregrinare a eului creator în căutarea unui ideal pe care intuiește că l-a cunoscut deja, dar nu are puterea de a-l conștientiza. Poemul reflectă
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
aceea dintre public și actor și să ia parte la asaltul asupra convenționalizării. Universul citadin e prezentat secvențial în aceste texte, imaginea tramvaiului, a biliardului ezită între concretețe și volatil. Din dialogul acesta imaginar nu lipsesc retorismele, adresările directe, exclamațiile, interogațiile, invocațiile sau invitațiile. Se conturează o ipostază a circarului care strigă/ invită adunarea la un spectacol care se vrea apropiat de cel al bâlciului, e o alunecare voită spre derizoriu. În mod paradoxal însă renunțarea la idealizarea trăirilor, a experienței
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
sunt negate, dar sunt absolut necesare), atrăgând atenția că banalizarea excesivă duce la falsitate și eșec. Poemele devin protestatare, violente, nu atât prin mesajul transmis, cât prin sugestii și prin modul de organizare a materialului poetic, astfel nu lipsesc imperativele, interogațiile retorice, tot arsenalul unui fals dialog: "Și stingeți odată această cumplită/ lampă scormonitoarea de iad,/ care-mi bate în ochi!... V-am spus tot, vă jur! La urma urmei,/ din câte adevăruri se compune un om?... Plata, vă rog!/ Voi
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
a textelor, din enunțuri eliptice, sacadate, din construcții frânte (ingambamentul revine constant), din trecerea rapidă de la o imagine la alta, din enumerații și gradații, din invocații retorice care introduc schimbări de ritm neașteptate, din adresări directe fie sub formă de interogații, fie prin sublinieri ale unor idei. Tot spațiul cotidian este refăcut la nivel verbal, eliberat de idilizările poeziei și chiar de cele ale discursului cotidian. Nu există aici loc de autoiluzionare. Dacă anumite motive par a fi prelungiri ale arghezianismului
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
marin care se dezvăluie celui aflat în căutarea inspirației pare a fi unul dezolant ("Nisipul te vâră în midii sparte/în corturile tulburi ale crabilor -/ cum să fii joc pașilor artei?", Eumene). Discursul se compune din frânturi de afirmații, de interogații aparent fără vreo legătură logică între ele. Nisipul al cărui caracter instabil, mișcător se asociază transformărilor, fragilității, efemerității semnifică trecerea timpului care corodează tot, care osândește opera artistului să fie la dispoziția oricui, fără să găsească întotdeauna răsunet în inima
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
fără vreo legătură logică între ele. Nisipul al cărui caracter instabil, mișcător se asociază transformărilor, fragilității, efemerității semnifică trecerea timpului care corodează tot, care osândește opera artistului să fie la dispoziția oricui, fără să găsească întotdeauna răsunet în inima cititorului. Interogația poate fi explicată în acest context, căci neputința de a fi "joc pașilor artei" este neputința de a crea sau, mai bine zis, de a-și adapta creația la rigorile epocii astfel încât să aibă rezonanța dorită în sufletul cititorului. În
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
ruperi de ritm, din aceste schimbări de tonalitate. De aceea se multiplică și elementele care sugerează lipsa de consistență a imaginarului, a lumii descrise, prin termeni ca "legănându-se", "se aruncau năvoade (...) într-o zonă din străfunduri cu lumini", "miraj", interogații " Mă întrebam ce puteau fi decât Satane vâslind/ ori vestitori de tragedii pe aripi cu luciri de cuțit?". E aceeași veșnică pendulare între tragedia care înspăimântă și cea care aduce cu ea o fascinație imposibil de evitat. Limitele temporale sunt
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
însuși sub semnul acvaticului, unul mucezit, pierdut în universul morții, al subconștientului ("eu dormitam ca apa în țevile subterane de plumb"), incertitudinea asupra propriilor senzații, asupra lumii în care se mișcă e marcată atât semantic ("nedumerit"), cât și retoric, prin interogație: "și nedumerit asupra luminii: era stea ori semnul de la canton?" E o pendulare între convenție poetică și refuz al ei. Totul e prilej de reverie, dar una deformatoare, marcată explicit " Se făcea că mă șerpuiau brațe fierbinți de fecioară africană
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
am uitat să mă recomand./ Sunt Peter Schlemihl". Referiri directe la atmosfera politică a vremii par să lipsească, dar blazarea, amprenta morții care apar peste tot nu pot să nu fie puse-n legătură și cu contextul social-politic. În Document, interogația peregrinului e oarecum mai directă: "și întreb respectuos, prescurtat, cu onor,/ pe planetă tirania mai trimete oamenii la abator?" Enumerația în contrapunct este ironică, amară. Atitudinea e jucată și în fond tragică, dincolo de burlescul pe care pare să-l inspire
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
fi descoperit adevărul și certitudinea este aceea că întreg universul uman se constituie dintr-un joc al aparențelor, al iluziilor. Oscilația între siguranță și îndoială tinde să devină modalitate primordială de constituire a discursului poetic. În acest caz, poemul alternează interogații, îndoieli, cu axiome. Numitorul comun îl constituie însă dorința de a răsturna prejudecățile, pentru că elementele în legătură cu care există deja clișee de gândire, de exprimare, de asociații sunt luate în răspăr, sunt puse sub semnul întrebării. Evidența este privită cu suspiciune
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
pe toate. Tonul nu e virulent, tema liniștii, a tăcerii sufletești este aici refuzată. Se respinge literatura lamentărilor pe vechile teme, trecerea timpului, iubirea-ideal, platonică ("Ar trebui să înalț către o himerică iubită/ aceleași patetice și dulci lamentări"), atracția morții, interogațiile existențiale, idealul de neatins ("moartea ar trebui să-mi fie o mare ispită/ și să-mi fac din toate nimicurile întrebări"). Mijloacele de subminare a seriozității textului se multiplică și aici, de la dublarea modalizatorilor incertitudinii, condiționalului-optativ i se adaugă adverbul
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
că subiectul abordat nu e nou îl apropie de viziunea postmodernă, se simulează însă inocența, prin ezitări, ambiguizări. Textul dă impresia că este compus din replici date cuiva, frânturi dintr-un posibil dialog, " Nu, somnul ar fi un criminal acum". Interogațiile ironizează și ele limbajul nobil al textelor poetice și propun o schimbare de viziune: "Când o să pot atinge cu mâna un gând/din cireada care-mi defilează în rând/ în cadențatul visului răsuflet?...", "Suntem trei - cu tăcerea... Cine oftează/ visând
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]
-
spui?/ Spun că el aude un ritm îndrăcitor dar nu se teme. Zice că e inima ei./ Dar tu ce spui?/ Spun că n-am nici o vină că am iubit o femeie amorsată/ care va exploda în brațele altcuiva..." (Duelul). Interogația obsedantă care revine după fiecare afirmație obligă, de fapt, textul să se scrie. Poezia, sub aparența prezentării unor relații de iubire ratate, își dezvăluie propriile mecanisme de producere, pentru că textul literar în sine a devenit "o femeie amorsată/ care va
[Corola-publishinghouse/Science/84975_a_85760]