KorAP: Find »[drukola/base=intertextualitate & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...25 26 27 ...41 >

1,001 matches

Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873

apare astfel dezvăluie un peisaj sufletesc originar, un illud tempus profund personal. Dar intratextul suscită și o altă interpretare: detașarea scriitorului de propriul eu. "Autocitarea este un mijloc de a te considera pe tine ca altul" (Michel Butor)15. Dacă intertextualitatea, mai ales în practica postmoderniștilor, ajută la definirea poeticii scriiturii inclusiv prin poziționare hermeneutică, intratextualitatea favorizează redefinirea sau fixarea (niciodată identică) a reperelor universului interior auctorial. Sigur că numărul reluărilor intratextuale are tot atâta relevanță ca și ponderea repetare/diferire

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
fenomenală, marele poet moldovean n-a avut o excepțională pătrundere filosofică, o capacitate puțin obișnuită de a urmări firul gândurilor celor mai abstracte, pe care știa apoi să le lege cu viziuni de o plasticitate adesea unică (Iorga: 1977, 326). Intertextualitatea eminesciană comportă, mai mult decât influențe, niciodată imitație, participarea la spiritul romantismului (consub stanțialitate, asumare și depășire)1, fapt pentru care unii cercetători au lărgit contextul înspre biografie a altui romantic sau, prin extrapolare, a tipului scriitoricesc ori către un

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
s-au tras încă ultimele concluzii nici asupra modului în care Eminescu se impregna de cultura timpului său" (1990, 19). Merită subliniată atenția la meca nismul intertextual, ca punct ce marchează dife rența dintre comparatism și domeniul inter textualității: "teoreticienii intertextualității insistă, însă, ceea ce comparatiștii nu fac întotdeauna, asupra impactului structural al textelor angrenate în jocul intertextual, asupra activității de asimilare și de transformare a unui text prin altul (altele)" (ibidem, 20). În ceea ce privește opera eminesciană, unei influențe presupuse îi este preferat

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
mai larg, dat de conlucrarea disciplinelor moderne de la psihanaliză și socio logie literară la teoria informației și comunicației absoarbe o mulțime de determinări de caracter diferit (psihologic, istoric, socio-cultural etc.), ieșind astfel din sfera închisă a unui text în largul intertextualității (Loghinovski: 2000, 28). 3.1. Eminescu și cultura germană G. Călinescu este de părere că "în chestiunea culturii germane, suntem scutiți de prea multe demonstrații. Întinderea ei se poate stabili prin legăturile ce se vor găsi pas cu pas între

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
una are caracter predominant analitic, cealaltă sintetic. Dar această depărtare nu împiedică un demers foarte bine coordonat în abordarea comparativă a poemelor ce vin din spații lingvistice atât de diferite. "Un text unic și unitar, privit în cea mai largă intertextualitate, dar raportat în continuare la realitatea lui lingvistică și la structura artistică, va sta și în centrul atenției noastre" (Loghinovski: 2000, 17). Relația de intertextualitate este privită cu ochiul specializat al traducătorului, extrem de tehnic în citirea textului, fără a pierde

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
spații lingvistice atât de diferite. "Un text unic și unitar, privit în cea mai largă intertextualitate, dar raportat în continuare la realitatea lui lingvistică și la structura artistică, va sta și în centrul atenției noastre" (Loghinovski: 2000, 17). Relația de intertextualitate este privită cu ochiul specializat al traducătorului, extrem de tehnic în citirea textului, fără a pierde, în același timp, nimic din ceea ce traducătoarea numește "sistemul artistic individual". Analiza pleacă de la structurile "de jos", ale planului expresiei, către cele superioare, care asigură

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
1/ian. 2001). Ideea generală a celor mai multe dintre studiile menționate este una optimistă: entropia intertextului din cultura universală în opera eminesciană reprezintă o resursă hermeneutică și lirică inepuizabilă, cert este că studiul diferirii, după identificarea repetării, continuă să fascineze. Mecanismul intertextualității din proza lui M. Eminescu îi rezervă cititorului, încă, multe alei de labirint, iar în dezlegarea traseului livresc-dedalic intratextul ne poate ajuta. 4. Categorii intratextuale 4.1. Intratextualitate prozastică 4.1.1. "Sărmanul Dionis". Constelații intratextuale Intertextualitatea și sacrul Intertextualitatea

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
să fascineze. Mecanismul intertextualității din proza lui M. Eminescu îi rezervă cititorului, încă, multe alei de labirint, iar în dezlegarea traseului livresc-dedalic intratextul ne poate ajuta. 4. Categorii intratextuale 4.1. Intratextualitate prozastică 4.1.1. "Sărmanul Dionis". Constelații intratextuale Intertextualitatea și sacrul Intertextualitatea dobândește din ce în ce mai multă relevanță ca relație de socializare între texte. În secolul comunicării (XX), socializarea textelor s-a dovedit tot mai utilă, uneori obligatorie pentru înțelegerea unor pagini. Inclusiv sau mai ales Sărmanul Dionis, nuvelă din opera

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
intertextualității din proza lui M. Eminescu îi rezervă cititorului, încă, multe alei de labirint, iar în dezlegarea traseului livresc-dedalic intratextul ne poate ajuta. 4. Categorii intratextuale 4.1. Intratextualitate prozastică 4.1.1. "Sărmanul Dionis". Constelații intratextuale Intertextualitatea și sacrul Intertextualitatea dobândește din ce în ce mai multă relevanță ca relație de socializare între texte. În secolul comunicării (XX), socializarea textelor s-a dovedit tot mai utilă, uneori obligatorie pentru înțelegerea unor pagini. Inclusiv sau mai ales Sărmanul Dionis, nuvelă din opera unui autor nu

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
în mod artificial ca fiind izolat: el se conturează pe alte texte, prin raportare la care prinde sens" (Rastier et Pincemin: URL). Din taxinomia corpusului de texte propusă de Rastier și Pincemin (vezi supra, capitolul referitor la delimitări taxinomice ale intertextualității), corpusul existent nu implică opțiunea hermeneutului, este un dat: textele accesibile unui cititor, fie și profesionist. Celelalte trei, în schimb, răspund unor criterii clare. Ele nu sunt relevante atât prin structură, cât prin rolul jucat în demersul analitic atent la

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
mai multe paliere, ea se realizează dacă și numai dacă sunt respectate cel puțin trei condiții, la tot atâtea niveluri de constituire a semnificației semnificat, semn, semnificant. În intertext, lucrurile nu sunt mult diferite de situația mitului, doar că vizibilitatea intertextualității îl induce în eroare pe cititorul care consideră doar structura de suprafață a textului. Distanța dintre textul inițial și rescriere (determinată de cumpăna dintre repetare și diferire) este mai mare sau mai mică, așa cum, printr-o analogie, omul religios manifestă

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
deci semnificantul, semnificatul și semnul, adică totalitatea asociativă a primilor doi termeni" (Barthes: 1987, 98). Limbajul simbolic este un "limbaj furat", semnificatul fiind deja referențialitate de gradul doi, ca realitate prezentată simbolic. Despre realitate secundă putem vorbi și în cazul intertextualității, unde termenul corespunzător determinatului (hipotextul) este el însuși, deja, rezultatul unei ecuații de obținere a semnificației (expresie literară a unei referențialități livrești etc.). Și în intertextualitate se produce un tip de "hierofanie", când lectorul sesizează faptul că hipertextul actualizează un

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
gradul doi, ca realitate prezentată simbolic. Despre realitate secundă putem vorbi și în cazul intertextualității, unde termenul corespunzător determinatului (hipotextul) este el însuși, deja, rezultatul unei ecuații de obținere a semnificației (expresie literară a unei referențialități livrești etc.). Și în intertextualitate se produce un tip de "hierofanie", când lectorul sesizează faptul că hipertextul actualizează un hipotext (clasicizat). O formă simbolică poate deveni hierofanică fiindcă ea este, în același timp, punct de plecare pentru o căutare a semnificațiilor latente (traiect hermeneutic sau

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
fragmente din alte texte [libertate de "plimbare" (Leyla Perrone-Moisés) între intrași intertexte], toate acestea alese dintr-un corpus de referință, care antrenează, prin opțiunea făcută, corpusul de lucru. În articolul sus-menționat, autorul Semanticii interpretative explică modul în care se manifestă intertextualitatea: Fie că este vorba despre contextualizare sau recontextualizare, în orice caz, practica apropierii unor texte generează sens, de o manieră inevitabilă, dacă nu compulsivă, în virtutea principiului contextualității: două semne sau două fragmente ale aceluiași text, puse alături, își oferă elemente

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
în orice caz, practica apropierii unor texte generează sens, de o manieră inevitabilă, dacă nu compulsivă, în virtutea principiului contextualității: două semne sau două fragmente ale aceluiași text, puse alături, își oferă elemente de semnificație (seme) reciproc. Principiul contextualității fundamentează principiul intertextualității: două fragmente din texte diferite, indiferent cât de reduse ar fi, ca dimensiune, selectează reciproc, în momentul în care sunt puse alături, elemente de semnificație (seme). Acest schimb le determină sensul, prin actualizare sau prin propagarea de trăsături aferente (Rastier

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
secund îi va permite mitului să evite această dilemă: silit să dezvăluie sau să lichideze conceptul, el îl va naturaliza. Ajungem astfel la principiul mitului : transformarea istoriei în natură (Barthes: 1987, 104). În ceea ce privește legătura care unește semnificantul de semnificat, în intertextualitate avem un tip special de relaționare. Semnificatul este el însuși semnificant, astfel încât se produce o situație pe care explicația barthiană asupra funcționării mitului ca sistem semiologic secund ne-a făcut-o familiară: "Știm acum că semnificantul poate fi considerat, în cadrul

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
o structură simbolică, numitor comun al tuturor formelor de reprezentare sacră. 3. Funcțiile culturale ale sacrului în diverse societăți ar putea fi utile pentru devenirea personajului, dar și pentru a înțelege intertextul (prin mit). De la principiile simbolizării la cele ale intertextualității Este vorba despre două principii de funcționare (sau condiții) pe care le aplică hermeneuții (în sens primar, de interpreți ai sacrului). Teoria textului le poate verifica pentru intertext și va constata că din nou legătura hipotextului cu hipertextul se deschide

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
semnificatul nu fac decât un singur lucru".8 La Mihai Eminescu, intratextul joacă un rol important. De la proză/dramaturgie la poezie, nuanțele diferă, dar semnificația generală este una gravă, începutul dedublării discursului literar de care vorbea Roland Barthes. "Pentru postmoderni, intertextualitatea este o manieră, în timp ce la Eminescu ea echivalează cu raportarea critică și dramatică la sine (și la literatură, la operele corespunzătoare "cărții bizantine" invocate de Dionis-Dan)"9. Principiul participației se aplică și prin dinamismul ludic, atât în mit (ludus sacer

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
scenariul ludic, cauza eșecului. Astfel se explică și falsa recunoaștere (schimbarea statutului, revenirea la viață) din finalul nuvelei. Efortul inițiatic și întreaga călătorie sfârșesc într-un registru prozaic deoarece inițiatul a greșit, la un moment dat. Intratextualitatea prozastică: "Sărmanul Dionis" Intertextualitatea ilustrează în registrul livresc relativitatea timpului, problematizarea succesiunii trecut-prezent-viitor. Intratextualitatea ipostaziază și confirmă admisibilitatea blocului temporal. Nuvela Sărmanul Dionis își susține desfășurarea heterodiegetică, biplană (cu al doilea plan bi-plan, la rândul lui), pe același adevăr consacrat ca einsteinian. Relativitatea spațiului

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
înregistrează și prin repetarea intertextuală: este anulat timpul profan, cronologiei îi este opusă contemporaneizarea. Ce se întâmplă cu spațiul? Mai nimic. Mutarea nu comportă strămutare, ceea ce trimite la un deficit spațial al transferului [cititorului dinspre hipertext către hipotext]. În compensație, intertextualitatea produce efectul de spațializare a timpului. Lectura tabulară descrie un zig-zag în desenul căruia transpare spirala blocului temporal. Astfel este îndepărtată amenințarea deficitului spațial al deplasării intertextuale: prin spațializarea timpului. S-ar putea ca spațiul și timpul din construcția prozastică

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
Eminescu: 2011, II, 45). Intertextul luminează pagina prozei eminesciene, iar aceasta, la rândul ei, zugrăvește imaginea sinecdotică a intertextului 17. Dincolo de reiterarea adevărurilor din gândirea indiană, aceste rânduri surprind funcționarea aparatului intertextual. Vom avea prilejul, în capitolul despre "[Archaeus] alegoria intertextualității" (vezi infra), să constatăm recurența și accentuarea acestui segment intratextual pentru o altă categorie intratextuală. Se pare că intertextul este umbra, de aceea uneori repetarea intertextuală este trăită ca un effleurement, o prezență abia simțită și poate nu totdeauna demonstrabilă

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
ca un effleurement, o prezență abia simțită și poate nu totdeauna demonstrabilă : "căci întreg fiind, ți-ar nega existența ta" (niciun hipertext nu este întreg, iar atunci când există un deficit de competență hermeneutică, apare implicit un deficit de hipertextualitate). Totuși, intertextualitatea se manifestă prin fiecare reeditare a hipotextului: "În faptă, însă, omul cel vecinic, din care răsar tot șirul de oameni trecători, îl are fiecare lângă sine, în orice moment îl vezi, deși nu-l poți prinde cu mâna este umbra

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
S6h) Dar vei fi băgat de samă o împrejurare: cartea mea, cetind-o în șir, rămâne neînțeleasă...dar orideunde-i începe, răsfoind tot la a șeptea filă, o limpezime dumnezeiască e în fiecare șir (Eminescu: 2011, II, 47). Oare nu despre intertextualitate despre diferența dintre lectura lineară și cea tabulară poate fi vorba aici? Iar în secvența următoare este descris mecanismul intratextual acela de a te vedea pe tine ca pe altul, despre care vorbea Michel Butor. (S6i) Părea c-o întreabă

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
Urmărind frecvența absolută, ajungem la unitățile lexicale cu numărul cel mai mare de ocurențe: portret (16)-pictor (12)/pictură (2)-sculpta (3)/sculptat (2)/sculptor (1)/sculptură (2)-schiță (7)-statuă (5). Opera literară se lasă fascinată de alte arte: intertextualitate intersemiotică sau ekphrasis. Conceptul ekphrasis, preluat ca atare din limba greacă, înseamnă descrierea unei opere de artă (Molinié: 1992, 121). "Ekphrasis trimite la una din problemele fundamentale și tulburătoare ale discursului, și anume reprezentarea sau mimesis" (ibidem)20. Descrierea deține

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
există decât gradul secund, legătura primară a operei cu obiectul (reprezentat) s-a pierdut demult. Pe de altă parte, s-a găsit fericita formulare "indexarea valorii culturii", ceea ce ne trimite la problema criteriului alegerii anumitor teme predilect-intertextuale. Rezultă faptul că intertextualitatea, prin repertoriul de mituri teoretico-literare, îndeplinește o funcție estetică). Un alt dicționar de retorică (Pougeoise: 2001) nuanțează în lumini noi descrierea unei opere de artă. Din punctul de vedere strict retoric, ekphrasis implică un metadiscurs (s.a.) transcriere a modelului codat

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]