4,922 matches
-
ei putând aprinde o stea ce poartă până în veșnicie, astfel că "Ai fi trăit în veci de veci"; pentru că iubirea poetului vine samsaric din cealaltă vecie, cea trecută, culminația inițierii fiind aprinderea candelei iubirii cu flacăra farmecului ei sfânt. În lirica profund amară a lui Giacomo Leopardi, poemul Infinitul ocupă un loc privilegiat, semnând o secvență de înseninare, de exorcizare a acestei vieți a suferinței și nimicniciei care l-a făcut pe poet să exclame "E funesto à chi nasce il
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
adaug-o "totalității inefabile" a naturii, pentru a ne pierde, a ne absorbi în Unul universal, idee hindusă, idee goetheană și nietzscheană, idee din finalul operei Tristan și Isolda. Poeziile de mai sus sunt doar câteva exemple de creații din lirica universală dezvoltând complexitatea mitică și simbolică a spiritului orfic, pe care îl aflăm rezumat în lirica lui Pindar: "Muritorilor le sunt date zile nemuritoare", deoarece "există o vecie a vremii"; acest lucru are loc când poetul "însămânțează strălucire", când suflul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
idee hindusă, idee goetheană și nietzscheană, idee din finalul operei Tristan și Isolda. Poeziile de mai sus sunt doar câteva exemple de creații din lirica universală dezvoltând complexitatea mitică și simbolică a spiritului orfic, pe care îl aflăm rezumat în lirica lui Pindar: "Muritorilor le sunt date zile nemuritoare", deoarece "există o vecie a vremii"; acest lucru are loc când poetul "însămânțează strălucire", când suflul său poetic viețuiește în "curăția picăturilor de rouă și se înalță către Eter". Ca atare, trebuie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
supra conștiințe. S-a vorbit recent de o "conștiință transneuronală", sau ar avea loc un impuls din spațiul cuantic accesibil comunicării pentru unele spirite. Tot cu ochiul transcendental vede Eminescu drumul lui Hyperion către Demiurg, acel dincolo de dincolo, unicat în lirica lumii: Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaște/ Și vremea 'ncearcă în zadar/ Din goluri a se naște.// Nu e nimic și totuși e/ O sete care-l soarbe./ E un adânc asemene uitării celei oarbe". Neta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
a limbajului poetic se datorește tocmai potențialului iradiant de eliberare din lumea comună. Fiecare poezie posedă capacitatea ei de smulgere, de înălțare: zbor de ciocârlie, de vultur sau, la cei foarte rari, zbor de pasăre măiastră, așa cum are loc în lirica lui Hölderlin sau Eminescu zboruri care efectuează epoche-ul, punerea în paranteză a nesemnificativului, a comunului, a zilnicului. * Gândirea poetică vorbește despre metafizică în vibrații și iradieri cu ajutorul intelectului "eroic". Poezia gânditoare nu vorbește despre metafizică, ea creează spații, universuri metafizice
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
sau dizarmonia, adică factorul care îi induce certitudinea vieții sau incertitudinea. Într-o poezie care este un heteroclit lax, sfărâmicios, cuvintele se risipesc fără a lăsa amprentă în memoria cititorului. Ca atare, preocuparea poetului este tocmai această alcătuire armonioasă a liricii sale: Și eu, eu sunt copilul nefericitei secte Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte scrie Eminescu. În ce privește apriorismul secundar, el este, pe de o parte, cel al originilor modulând o anumită viziune despre viață și lume, iar pe de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
parte, experiența socio-culturală a valorilor, factorii care afirmă viața eticul, esteticul, adevărul. Aparatul receptor al apriorismului românesc este alcătuit esențial din vocația pentru cânt, aspirația spre estetic, spre lumină și spre înălțimi, toate întrunite, de pildă, exemplar în balada Mioriței. Lirica unui poet se bucură de o receptare cu atât mai ideală, cu cât poemele sale reflectă amprenta apriorică a poporului respectiv. Factorii care converg într-un poem pentru a realiza armonia, "un organism viu ca natura" (Kant), sunt logica internă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Aceste revelații reîntemeiază unui poem o altă viață pentru fiecare cititor, o altă față a adevărului poetic, o altă perspectivă a deschiderii estetice. În poezia ermetică, relevarea sensului întârzie pentru a izbucni artezian odată cu decriptarea. Dar, de pildă, muzicalitatea din lirica lui Stéphane Mallarmé, sau versuri de mare frumusețe ca sunet și înaltă rostire din poeziile lui Ion Barbu, sunt receptate nemijlocit și rămân persistente în memorie. Ținem să subliniem însă un fapt decisiv, și anume că receptarea unui poem, la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ne vom referi în primul rând la Eminescu, a cărui armonie prozodică este rezultanta unei construcții de rară știință și rafinament, angajând, practic, tot ceea ce se poate înscrie în această sferă noțională. Vom relua unele considerente din capitolul închinat armoniei liricii eminesciene al lucrării "Spațiul poetic eminescian" (ed. Junimea, 1982). Armonia eminesciană este efectul in primul rând al incantației verbale, al muzicalității îmbinării unice, originale a cuvântului românesc. Plecând de la cuvintele încărcate cu potențial eufonic, îmbinând apoi cuvintele în orânduiri de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
minte să te am/ Și-ncet să te apropii." "Sublinierea incompatibilității dizarmoniei cu existențialul este viguros exprimată de Eminescu printr-un alt sistem de ritmicitate, și anume acela al ritmicei antinomice. Ca atare, dacă de cele mai multe ori ritmica sensurilor în lirica eminesciană este armonizantă, reflectând comuniunea universală, alteori ea este disonantă sau chiar antagonică, relevând latura inarmonică a lucrurilor, a lumii. Așa se naște "tristețea metafizică" din poezia eminesciană de iubire, conștiința dureroasă a denivelării potențialului spiritual între realitate și idealitate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
străbate cânturile,/ Zboară veșnic îngânându-l/ Valurile vânturile". Cititorul este intens antrenat odată cu valurile și vânturile, în această dramă cosmică a geniului de a nu fi înțeles. Continuumul spațiu-timp din Luceafărul conține una din cele mai mari desfășurări transfinite din lirica universală, culminând cu zborul lui Hyperion către demiurg. Eliberarea spiritului cititorului este maximă în această uluitoare deschidere fizică, la care se adaugă mișcarea ideatică de la teluric la astral, de la creat la increat, de la posibilul uman, teluric, la transposibilul metafizic. Citind
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
aproape de final, unde se bifurcă: pe pământ ea devine faptă socială, proumană, iar dincolo, dragostea pentru Margareta devine cerească. Dar apoteoza finală divină trece prin haos moral: uciderea lui Valentin, tragedia Margaretei, uciderea lui homunculus, uciderea lui Baucis și Filemon. Lirica lui Friedrich Hölderlin dezvoltă o tensiune cosmică de cea mai pură, mai sublimă esență, neîntreruptă, poetul nu coboară niciodată de pe ultimele creste ale elevației simțirii și intelectului: sanctificarea poetică a lumii, proclamarea Frumuseții drept numele ce conține Unul și Totul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
se face duh în noi; De dincolo de ceruri se-ntinde-o așteptare, Perechea cea pierdută se-ntoarce înapoi. Ruda regală a acestei poezii este pasiunea lirică intelectualizată a lui Sappho, și poezia mistică a indienei Lala Lal Ded. Prin excelență, lirica lui Lucian Blaga poet-filozof și filozof-poet este străbătută de suflu cosmic, fie că neagă, fie că afirmă viața proprie și a lumii. De la "aminul" negării, un nu care se voia radical în Lauda somnului, poetul din Lancrăm va sui către
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
lumii. De la "aminul" negării, un nu care se voia radical în Lauda somnului, poetul din Lancrăm va sui către un da nietzschean al celebrării frumuseții firii și al tărâmului natal, al vieții în diversele ei hipostaze, iubirea peste toate. Fascinația liricii blagiene vine din necontenitul zbor al gândului, proiectând mitic și transfigurând poetic universul și ziua umană un izvor nesecat al emoției intelectuale: "Lumea e albastră haină,/ în care ne cuprindem strânși în taină,/ ca vraja sângelui să nu se piardă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
apelor" (Din adânc) domină abisalul, pentru ca în volumele "La curțile dorului", "Nebănuitele trepte", "Mirabila sămânță" să izbucnească dionisiacul iubirii (Catrenele fetei frumoase, Pean pentru o tânără) și a laudei vieții în plină amiază cosmică (Focuri în primăvară, Ceasul de vară). * Lirica lui Eminescu însumează cele mai largi și variate deschideri cosmice: de la nemărginitele spații revărsându-se neîntrerupt în descrierea cosmogenezei din Scrisoarea I, la spațiile abisale din Mortua est!, Rugăciunea unui dac, Melancolie, Strigoii, episodul "Orfeu" din Memento mori: de la responsabilitatea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
elementelor: valurile, vânturile, stelele, trecerile toate. Deseori infinitul devine interior ca în Peste vârfuri. Aici unduirea, începută de freamătul frunzelor și continuată de sunetul cornului, se prelungește cu tensiunea infinită a dorului care trece de pe orbita timpului pe vectorul veșniciei. Lirica lui Eminescu participă la universul din Miorița în primul rând prin afinitatea pentru macrocosmos. Și participarea la mitic apare de la primele poeme. În Venere și Madonă poetul visa o lume care să gândească din perspectiva basmului și să trăiască după
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
s-adună") care face posibilă ca și în balada vrânceană, comuniunea nemijlocită cu lucrurile. La Eminescu miticul are rolul de înveșnicire feerică a realului, transformându-l în prezent etern. * Se poate contura mai bine viziunea cosmică eminesciană referindu-ne la lirica lui Tudor Arghezi și Lucian Blaga. Autorul Cuvintelor potrivite, manifestă o pregnantă tendință de a reduce dimensiunile mari. Infinitul, veșnicia, azurul, stelele devin apropiate, intime, pe măsura micilor lucruri. Calea pe care o urmează Arghezi este inversă celei a lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
sunt date zile nemuritoare", afirma Pindar, pentru că "există o vecie a vremii"; "bucuria și slava dau în flăcări când tot ce poetul atinge cu strunele se află în armonie" cu omul și cu toată firea. Spiritualitatea greacă a fost modelatorul liricii lui Friedrich Hölderlin. Sub semnul apolinicului, poezia sa serbează, în gesturile largi ale amplelor ritmuri grecești, sacralitatea naturii și a vieții: Crestele ne învață legile lor sfinte... Vreau să vă cânt graiuri ale cerului, pe toate și să vă înțeleg
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
au sorgintea în triada tracică Zamolxis-Orfeu-Dionysos, toți trei parcurgând ciclul viață-moarte-renaștere, ceea ce însemnează deschidere cosmică nelimitată incluzând viață și postviață, aici și dincolo. Și la Eminescu miticul este factor matricial transfigurator, de nuanță românească așa cum miticul a fost esențial pentru lirica lui Hölderlin, dar de inspirație elenă. În creația eminesciană, chiar străbătută de cea mai profundă neliniște poezia este o bucurie. În ce constă această bucurie, această jubilare ? Când Leopardi a scris poezia A se stesso "Către sine însuși" cu profundul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
expresiv în Melancolie. Poezia Strigoii, deși pune în temă moartea, biruitoare până la urmă, cosmicitatea viziunii, forța intelectivă a acestei viziuni: învingerea morții de către sublimitatea iubirii de dincolo, din postviață totul ne înalță emoțional, spiritual deasupra stihiei negative, Albia modelatoare a liricii lui Rabindranath Tagore a fost diada din viziunea Indiei pe de o parte panteismul, ideea că totul este în Unul, iar pe de altă parte, kama, iubirea care asigură monada universală. Exaltarea bucuriei cuprinde, pe de o parte, privilegiul de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ai dat noroiul tău,/ Iar eu am făcut din ele aur". Bucuria poetului era să se înalțe deasupra miasmelor morbide din valea teluricului pentru a înțelege "Le langage des fleurs et des choses muettes "graiul florilor și al lucrurilor mute". Lirica lui Paul Verlaine este o neîntreruptă laudă a vieții sub cele mai variate hipostaze. În finalul Poemelor saturniene, el evocă Inspirația care dictează poemele "Supremilor Poeți" muza Erato "superbă și suverană", cu privire luminoasă și profundă, înțeleasă ca Geniul însuși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
cei cu-auzul fin/ Și pricepurăm șoapta misterului divin... Sublimul adevăr noi l-avem din cer", pentru ca poetul să arunce "strai de purpură și aur peste țărâna cea grea". Bucuria de a fi co-creator cu divinitatea constituie unul din leitmotivele liricii indianului Tagore: Tu m-ai făcut nemărginit, aceasta este bucuria ta. Acest caliciu fragil neîncetat îl golești și neîncetat îl umpli din nou cu viață proaspătă. ... La atingerea nepieritoare a mâinilor tale inima mea își depășește cuprinsul și se dăruiește
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ascensional neîncetat al "intelectului eroic", parte a Divinității, care suie mereu către absoluitatea sa. Așa cum am mai relevat, Eminescu intenționa să modifice Luceafărul și mai ales "să-i înalțe cu mult sfârșitul", în viziunea zborului neîncetat al intelectului "eroic" din lirica filozofică a lui Giordano Bruno. * Gânditorii presocraticii, precum și Platon, și-au creat viziunea metafizică în elan poetic exprimând însăși viața lor. În versuri presocraticii mai ales Empedocle și Parmenide au fundamentat toate adevărurile primordiale, toate conceptele care urmau să fie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
anume, aci pe pământ, căci pentru Spinoza nu există transcendent. Desigur și Heidegger este mult citit, dar nu numai pentru că existențialismul este la modă și trăit și scris ci mai ales fiindcă filozofia sa a suferit o comutare radicală datorită liricii lui Hölderlin, căreia i-a și dedicat o inspirată carte, în care adevărul cel mai tulburător constă în afirmația potrivit căreia poporul german nu este încă pregătit pentru a-l înțelege pe autorul Imnurilor. Preferința îndreptată către gânditori precum cei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
buni secretul. A gândului esență în verb sărac ar fi. Eu văd un loc mirific, dar nimănui nu-ncredu-l O taină am pe care n-o pot dezvălui. Pindar și Hölderlin și-au trăit viața la cea mai înaltă temperatură a liricii, și anume, "gândirea poetică". Căci, scrie cel mai de seamă poet grec: "De orice înțeles, muritorii nu-și aduc aminte, dacă el nu dă în floare pe înălțimile sofiei". Iar autorul romanului Hyperion este poetul spiritualității absolute pe plan universal
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]