797 matches
-
Petre, și nu știu ce am... O, Doamne, războiul!... Se cutremură înfricoșat. Era întîia oară că se plângea de război. Până acuma chiar suferințele războiului i se păruseră firești și socotise lași pe cei ce murmurau împotriva lor... Soldatul, liniștit, cu o lucire sumbră de pocăință în ochi, răspunse grav: ― Pedeapsa lui Dumnezeu, don' locotenent, pentru păcatele oamenilor. ― Dar dacă nu-s pedepsiți păcătoșii, ci tocmai cei asupriți? întrebă Bologa stăruitor. ― Dumnezeu ține cumpăna dreaptă, zise Petre cu o credință profundă. Moartea nu
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
nu vie ordinul de schimbare! Dar nu, nu se poate! Trebuie să apară... Trebuie... Seara, la zece, dădu poruncile cuvenite și porni spre observatorul cel mai înaintat... Ploua rece, leneș, monoton. Săgețile de apă se încovoiau, în văzduhul negru, cu luciri de oțel. Lutul ud, frământat de ploile toamnei, se agăța de cizmele locotenentului și plescăia la fiece pas. Bolta de nouri parcă stătea să cază pe pământul amețit de întunericul fără margini. Apostol Bologa, cu casca de fier înfundată pe
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
să-l oprească sau măcar să-l întrerupă. Vorbea pentru a-și alina sufletul prea încărcat, întocmai cum plângi ca să-ți mulcomești o durere prea mare. Numai după ce se răcori, se adresă direct preotului, dar cu vocea schimbată și cu o lucire nouă în ochi: ― Acuma s-a umplut paharul, părinte! Acuma nu mai pot! O ură istovitoare îmi roade inima. Urăsc tot ce-i aici, pe toți oamenii, prieteni, camarazi, superiori, inferiori, tot, tot, Constantine! Aerul de-aici mi-e nesuferit
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
o lună... În gară pâlcuri de soldați se năpustiră asupra trenului ce pufăia și se smucea cu înverșunare înainte de a se opri. Ochii lui Apostol însă alergau nerăbdători printre oameni, mereu de ici-colo, cercetând aproape cu frică până ce, cu o lucire de fericire nestăpânită, se poticniră. Pe peron, în același loc unde rămăsese, ca și cum vreme de patru săptămâni nici nu s-ar fi clintit de acolo, stătea Ilona, scormonind, cu priviri din ce un ce mai îngrijorate, prin toate vagoanele, pe
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
urmă Ilona ascunzîndu-și într-un zâmbet întrebarea... ― Mi-a fost dor de tine, Ilona, zise Apostol, de asemenea zâmbind, dar cu o voce mai groasă ca de obicei, care se silea să coboare în inima ei. Ochii fetei pâlpâiau cu luciri nervoase, în vreme ce buzele răspunseră cu grabă: ― Vai, Doamne, am avut o presimțire grozavă că ai să te întorci înainte de-a se împlini vremea și de trei zile am așteptat toate trenurile, nu știu de ce... toate, toate trenurile, toată ziua
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
se opri la vreo trei pași de pat, dar bolnavul nu întoarse privirea spre dânsul, parcă n-ar fi auzit nimic din ce se petrece pe lumea aceasta. De-abia când îi rosti numele, ochii lui Cervenko răspunseră cu o lucire de bucurie. Pe urmă Apostol se așeză la picioare și rosti câteva cuvinte care nu cereau răspuns. Căpitanul bolnav zâmbi cu buzele și cu ochii, blând, cu atâta bunătate, că inima lui Apostol începu să tremure repede, fricoasă, ca o
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
în fața ei, privind-o doar cu niște ochi lacomi și plini de spaimă. Și ea se opri, îngrozită, și se clătină puțin pe picioare... Astfel trecură câteva clipe, amestecate cu rugăciunile ordonanței din odaia ofițerului. Apoi Bologa șopti cu o lucire nouă: ― De ce te ascunzi de mine, Ilona? Fata, ca și cum n-ar fi înțeles întrebarea, păli și răspunse îndată la altă întrebare ce tremura în ochii lui: ― Lasă-mă... Trebuie să mă duc la biserică... E Vinerea mare... Denii... Și poimâine
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
la stânga, pe marginea pârâului. Murmurul undelor neostoite se risipea legănat prin valurile de pâclă. Ici-colo, pe dealuri, tremurau pâlpâiri de lumină, ca niște licurici, însemnînd case nevăzute. Drumul șerpuia cenușiu în beznă. În pârâu, din când în când, fulgera cîte-o lucire argintie. Deși n-a umblat pe aici decât o singură dată, Apostol avea impresia că merge pe o cărare bătătorită de mii de ori. Nu dibuia deloc. Pășea prin întuneric ca pe trotuar ziua în amiaza mare. Nu era obosit
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
vreo observație aspră. În întunericul ușii, afară, se zvârcoleau capete multe, sclipeau ochi înfrigurați, ca o vedenie dintr-o baladă sângeroasă. In mijloc, neclintit, cu părul lung, puțin vâlvoiat, Apostol cerceta din ochi, fără a-i învîrti în orbite, cu luciri repezi, fața pretorului, hârtia din mâna lui, casca plutonierului. Și în fiece clipă milioane de gânduri îi răsăreau și mureau în creieri, parcă toți atomii materiei cenușii s-ar fi aprins și ar arde cu flăcări clocotitoare. Pretorul se apropie
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
cu ochii, de-abia la vreo zece pași, de un stâlp alb și lucios, cu un braț cârligat în vârf. Ștreangul se legăna puțin și legănarea aceasta îi aduse aminte cum a încercat el odinioară, cu mâinile, rezistența funiei. În lucirea albă a lemnului se deslușea ceva straniu, încît Apostol lăsă repede capul în jos. Când deschise iar ochii, se pomeni lângă stâlp. Mâna dreaptă atinse întîmplător lemnul rece și umed ca pielea de șarpe. Se scârbi și începu să-și
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
arc; Valurile-nfuriate ridic frunțile răstite Și isbind cu repejune arcurile neclintite Gem, picioarele le scaldă la stâncosul lor monarc. {EminescuOpIV 134} Peste pod cu mii de coifuri trece-a Romei grea mărire. Soarele orbește-n ceruri de a armelor lucire, Scuturi ard, carăle treer și vuiesc asurzitor; Iar Saturn cu fruntea ninsă stând pe steaua-i alburie Și-aruncînd ochii lui turburi peste-a vremi-mpărăție Aiurîd întreabă lumea: - Și aceia-s muritori? Colo unde stau Carpații cu de stânci înnalte
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
azur muiete Curg stele de-aur dulci și-mprăștiete? Și să discos dar inima femeii Suspinsă-n nopți albastre, plin-de-amor? Ah, a ei patimi au firea scânteii; În clipa ce le naște, ele mor; Închideți ochii, căci păzească zeii L-a lor lucire să te uiți cu dor: Abisuri sunt în suflet. Pe o clipă Pasiunea li lumin-a lor risipă. La ce escursiuni? - Ce nu sunt oare Unde v-au dus, în sala cea de bal, Pe înflorite, dulci și moi covoare, Unde
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
să am parte, Căci fericiri a lumii, închipuiri deșarte! Viața noastră însă oricât de neagră fie Ea împlinește oare în lume vreo solie? E scop în viața noastră - vreun scop al mîntuirii? Ne-njunghiem ființa pe-altarul omenirii? A gândului lucire, a inimii bătaie Ridică un grăunte din sarcina greoaie Miseriei comune? Trăind cu doru-n sân Pe altu-n-astă lume îl doare mai puțin? De îți jertfești viața, tu, pentru un popor Au sarcina vieții purta-va mai ușor? A tale lacrimi
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
păreți. Culcată jumătate, copila cu-ntristare Zâmbește. Plete blonde pe umere cobor Și cad pe albe perini, iar ochiul ei cel mare Arată nu amorul - ci setea de amor. Iar fața ei frumoasă-i de-acea albeață sură, Brumată ca lucirea unui mărgăritar; Pe brațe de zăpadă, pe sânii ei se fură A candelei lumină mai rar și tot mai rar. Iar micile-i picioare ating covorul moale Și chinue papucii de-atlaz, care stau jos. L-a patului ei margini
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
fie - Madonna! "Îngăduie celui din urm-al tău sclav, "Plîngînd să-ți sărute al urmelor prav. "Și lasă-mă-n umbra cămări-ți să vin, "Frumos-îmbrăcate cu alb musselin, Iar Cupido pagiul cu palma s-ascundă "A lampei de noapte lucire de nuntă". De-asupră-și aude uscata foșnire A poalelor lungi de mătasă subțire; Prin flori îi apare, se-nclină pe gratii Duioas-arătare a mult-adoratei. Ghitara lui tace; cu șopot ea spune: - "Zadarnică este iubirea ta, june! "De-un farmec legată-i
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
neagră-n ochi-mi, totul tace, Dar mintea-mi vede - genele holbate -; Ca și un orb mă simt în întuneric Și totuși înainte-mi zi se face. E chipul tău, lumină necrezută De frumuseți, de taină, curăție, Ce nopții reci lucire-i împrumută. Din cauza ta, bălaia mea soție, Cât ziulica trupu-odihnă n-are, Iar noaptea sufletul în cale pleacă. {EminescuOpIV 333} ALBUMUL Albumul? Bal-mascat cu lume multă, În care toți pe sus își poartă nasul, Disimulîndu-și mutra, gândul, glasul... Cu toți
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
lume de amar. {EminescuOpIV 389} De ce țin toți la dânsa, oricât de neagră fie? Ea împlinește oare în lume v-o solie? E scop în viața noastră - v-un scop al mîntuirii? Nu junghiem ființa pe-altarul omenirii? A gândului lucire, a inimei bătaie Ridică un grăunte din sarcina greoaie Mizeriei comune? Trăind cu moartea-n sân Pe altu-n astă lume îl doare mai puțin? O eu nu cer norocul, dar cer să mă învăț Ca viața-mi preț să aibă
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
numai Domnul, Din chaosul uitării s-alung pe-o clipă somnul, Pe schelea lumii noastre urâte și-ntr-un chip, Cu vorbe-mpestrițate, zidite din nisip, Eu să zăresc o alta - un rai, o primăvară, Și-n codri plini de umbră lucire de isvoare, - Azi când ești prea mult înger și prea puțin femeie, Frumoasă cum nici Venus nu a putut să steie, În loc de-a fi un soare al astei lumi întregi, Tu îmi ucizi gândirea, căci nu mă înțelegi. {EminescuOpIV
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
Înmormântez sisteme în spații nesfârșite, Eu munții îi cutremur și mările le-ngheț, Astup cu a pustiei nisipuri mări cumplite Și-ngrop țări înflorite sub oceanul creț - Desmint secol de secol, sdrobesc eră de eră, Fac din a vieții fapte lucire efemeră. Știu că tu-nșirînd anii pe-a vieții lunge fire Tu nimicești trecutul în urmele lui chiar, Că tot ce e-n viață cade-n a ta domnire. Nimic ce e nu scapă de ochiul tău avar, Dovadă: -n lumi
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
se cuibărea puțin și între picioarele ei, neglijent desfăcute, puțin, nu mult, cât să mă facă pe mine gelos, după care începea din nou alergarea. Mă uitam la ea, la lumină, dar și la ea, la Veronik, amândouă strălucitoare, și lucirea, și femeia. Și închideam, și deschideam ochii, doar, doar o prind odihnindu-se. Pe luminiță. Zâmbesc și acum, când mi-aduc aminte cât de penibil a început povestea asta. în primele zile, stătea toată ziua în curu' gol pe barcă
Singur sub duș by Dan Chișu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295575_a_296904]
-
după vreo jumătate de an de trai zi și noapte-mpreună și are versuri cum nu se mai scriseseră pe malul Dîmboviței: Cînd apari, senorita, în parc pe-nserat Cu, în juru-ți, petale de crin, Ai în ochi patimi dulci și luciri de păcat Și ai trupul de șarpe felin. Gura ta e-un poem de nebune dorinți, Sânii tăi un tezaur sublim. Ești un demon din vis care tulburi și minți Dar ai zâmbetul de heruvim." A fost cel mai mare
Pururi tânăr, înfășurat în pixeli by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295573_a_296902]
-
găsiră în zori, cu rochia muiată în sânge, și cîntăre-țul, care deja răscolise orașul toată noaptea după ea, fu imediat anunțat. La comisariat, povestea mai târziu polițistul de gardă din acea zi, Cristian Vasile, interogat ca 316 suspect, avea o lucire de nebunie în ochi. Când îi dădură drumul, se duse țintă în prima circiumă și bău până nu mai știu de el. Timp de câțiva ani mai apoi li se arăta mușteriilor locul de unde cântărețul mușcase din masă. Zaraza fu
Pururi tânăr, înfășurat în pixeli by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295573_a_296902]
-
minunată zboară prin văzduh. Când ajungem într-un loc mai ferit, am să-ți povestesc multe... Luntrea încă tremura pe pământ, și Iahuben îl zări pe Tefnaht alergând pe zidul palatului, ceea ce nu i se întîmplase niciodată. Sutașul avu o lucire rea în ochi și-i spuse lui Auta: - Cere-le să-l ucidă ca pe câinele acela! Dar îi răspunse în limba atlantă străinul care-l omorâse pe cîine: - Nici animalul acela nu trebuia ucis: era o ființă. Oameni însă
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
incendiul este însuși Ahile. Iar armele lui sclipesc orbitor în câmpie: casca lui e ca un astru scânteietor și vârful lăncii ca luceafărul de seară, cea mai frumoasă stea, strălucind tot mai tare în adâncul nopții; armura e ca o lucire de flacără sau ca steaua Câinelui lui Orion, care arde, rău prevestitoare, în cerul verii; iar scutul i se vede de departe, luminând ca luna, sau, într-alt loc, ca o flacără aprinsă undeva la o stână singuratică din munți
Ahile sau Despre forma absolutã a prieteniei; Ariel sau Despre forma purã a libertãții by Petru Creţia () [Corola-publishinghouse/Science/1373_a_2880]
-
Cine-i crede, / Le năzare / La oricare / L-a chemat din noaptea mare“, „Iese din senin cu ploaie / Și din ploaie cu senin / Și din lacul cristalin, / Și din ceruri și din mare“, „Al lui suflet e o scânteie / Din luciri de curcubeie“, „Ci eu sunt zburător / Ca un vânt / De ușor, / Mă anin / De un ram“, „Sunt ca vânt de primăvară, / Ca amurgul cel de vară; / Din picioare pân’ la cap / Într-un cuib pot să încap,/ Iar în cuib
Ahile sau Despre forma absolutã a prieteniei; Ariel sau Despre forma purã a libertãții by Petru Creţia () [Corola-publishinghouse/Science/1373_a_2880]