KorAP: Find »[drukola/base=luminiș & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...25 26 27 ...39 >

951 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434

apăru mânerul harponului și apoi capul caimanului mort pentru totdeauna. Prinse foarte scurt la pupă capătul frânghiei și vâsli încet spre mal, care mai mult se ghicea decât se vedea la distanță. Trase caiacul pe uscat între doi arbuști din luminiș, își apucă prada și, cu o ultimă sforțare, reuși să o târască câțiva metri pe uscat. Apoi, gâfâind, se prăvăli alături ca să-și recapete răsuflarea. Lăsă să treacă o jumătate de oră și se întoarse la mlaștină. Cu prima rază

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
în cărbune întărit. Într-o dimineață, un soare violent dădu o crâncenă bătălie ca să se impună; scoase sclipiri din lagună, pictă selva în culori, transformă cenușiul monoton al orizontului în mii de culori verzi, diferite, și începu să usuce pământul luminișurilor, dar strădania lui a fost zadarnică: pierdu bătălia și, din nou, veni ploaia, stăpână absolută pentru zile întregi, pentru săptămâni, pentru luni, fără ca nimeni și nimic să-i conteste atotputernicia. Fata, întinsă în hamacul ei, înfuleca banane și dormita căzută

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
să se usuce și miile de viețuitoare ale junglei au revenit la viață după o lungă tăcere. Se putea din nou atârna hamacul la umbră, în fața colibei; se pescuia din nou în pace în lagună; erau din nou fluturi în luminiș. Amazonia și-a ieșit din letargie, din somnul hibernal de fiecare an, plină de puteri nestăvilite, iar pădurea joasă crescu spre cer, pe când lianele se lăsau în jos căutând pământul, și țeseau astfel cu toatele o perdea deasă pe care trebuia

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
sigur prin desișuri, mereu spre Nord-Vest, fără ajutorul busolei, călăuzit de un instinct tainic care îl conducea direct spre obiectiv, chiar și în acel nesfârșit labirint cu arbori identici cu alți arbori. Odată cu căderea serii, indianul se opri într-un luminiș, căută ramuri de chonta și frunze de bananier și începu să pregătească un mic adăpost. Aprinse focul cu ajutorul a două bețe și frunze uscate, împărți cu el o cină frugală cu manioc și banane și, la primele umbre ale nopții

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
închise ochii și adormi de îndată. Afară, lângă foc, se rezemă de trunchiul neted al unui arbore de cauciuc și lăsă ca fumul să-l împresoare, îndepărtând țânțarii. Privi spre cer, stelele ivindu-se sfios printre coroanele copacilor din micuțul luminiș, și se întrebă ce făcea el acolo, atât de departe de tot. Departe de lumea lui, departe de Chicago, departe chiar și de grosolana lui colibă care devenise căminul lui din selvă. Dacă l-ar părăsi Kano, poate că nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
șosea, care înaintase vreo doisprezece kilometri în adâncul selvei. De la răsăritul celei de a treia zile, auziră zgomotul asurzitor al mașinilor mișcând pământul și doborând copacii și, pe măsură ce se apropiau, zgomotul creștea până la a deveni insuportabil. Când ajunseră să vadă luminișul în care evolua primul buldozer ce împingea trunchiul enorm al unui arbore de capoc, indianul yubani rămase încremenit, privind înspăimântat puternicul monstru galben ce dobora tot ce întâlnea în cale. — Nu te teme, îl liniști el. Nu-ți poate face

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
privind înspăimântat puternicul monstru galben ce dobora tot ce întâlnea în cale. — Nu te teme, îl liniști el. Nu-ți poate face rău. Selva te apără. — Doboară selva... Luă macabrul pachet învelit în frunze de bananier și porni, scârbit, către luminiș. Când ajunse în fața tractorului, mecanicul tresări speriat, puse marșarierul și începu să dea îndărăt cu graba pe care i-o permiteau copacii. Merse în urma lui până ajunse la primul tronson al șoselei, ceva mai mult decât un luminiș deschis în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
scârbit, către luminiș. Când ajunse în fața tractorului, mecanicul tresări speriat, puse marșarierul și începu să dea îndărăt cu graba pe care i-o permiteau copacii. Merse în urma lui până ajunse la primul tronson al șoselei, ceva mai mult decât un luminiș deschis în desișul pădurii; pământul cărămiziu contrasta cu verdele hățișurilor, un verde ce apărea acum murdar de praf, opac și fără viață. Vreo douăzeci de oameni îi ieșiră în întâmpinare. Unii trebuie că erau soldați, deși nu purtau uniforme, doar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
sfârșitul, pentru că nu se mișca nici măcar o frunză în dimineața liniștită, fără vânt, în tăcuta pădure, fără viață, peste mașinile adormite, fără oameni. Din umbră, apăru figura neliniștită a lui Kano, care înaintă domol, cu teamă, în pofida tăcerii, dând înconjur luminișului ca să evite apropierea de monștrii de fier, ținând sarbacana strânsă cu putere, mai dispus la fugă decât la ofensivă. Îi făcu un semn să se apropie, îi arătă solul din fața lui și destupă o sticlă de bere. — Vino! Nu e

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
deasă de fum se înălță la cer și după câteva clipe urmă o explozie ce zgudui mașina de la un capăt la celălalt. — Se va auzi până în tabără... Îl căută cu privirea pe indian, care se refugiase în capătul opus al luminișului: Vino aici! îi ceru el. Distruge-le și pe celelalte. Indianul se apropie pas cu pas, cu o nesfârșită neîncredere, până se convinse că nu mai era nimic rău de așteptat de la grămada de fiare fumegânde. Luă un nou bidon

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
curând, între ei fetița cu brațul mutilat. Restul se plânseră când fură mutați din colibele lor, iar femeile, când își părăsiră căminele, dar José Correcaminos se arătă neînduplecat, iar Xudura, vraciul, îl ajută în strădania lui. Se strânseră într-un luminiș apărat de arbori înalți de capoc și rămaseră acolo nemișcați, pe vine și tăcuți, cu urechea atentă la cel mai mic zvon adus de vânt. Erau ca o turmă de animale speriate, care nu reușiseră încă să înțeleagă cât de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
prin hățișuri. În tabără, piloții se îndreptară spre o colibă, cei trei se îndepărtară spre râu, iar Planchart intră din nou în cort, în vreme ce căpitanul înainta să inspecteze mitralierele. Părăsiră postul de observație și se strânseră cu toții într-un mic luminiș. Yubani-i - cincizeci de războinici în pielea goală - se așezară pe vine în cerc și îi priveau tăcuți pe Kano și pe José Correcaminos, care păreau să se fi înălțat la rangul de conducători pe durata bătăliei. — Bine, zise el. Ce

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
Kano să răspundă cu convingere. — Când? — În zori, răspunse indianul. Asta așteaptă și ei, spuse el. Să atacăm în zori, așa cum fac yubani-i de când lumea și pământul. Dar dacă o facem, nici unul dintre războinicii tăi nu va ajunge nici la mijlocul luminișului... Iar sarbacanele tale nu bat până acolo. Sau bat? Nu bat, admise José Correcaminos. E prea departe... — În acest caz, nu trebuie să atacăm ziua și din față, ci noaptea și pe la spate. — Yubani-i nu atacă noaptea, protestă José Correcaminos

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
José Correcaminos. O porniră la drum, deschizându-și calea prin desișuri și întuneric, zgâriindu-și mâinile în spini și în ramuri, împiedicându-se de rădăcini și de trunchiuri, mormăind înjurături în șoaptă. O jumătate de oră mai târziu ajunseră în luminiș și fură uimiți să constate că nu era lumină în tabără. Nici un zgomot, nici o umbră care să se miște, nici o țigară prost ascunsă. Încercă să și-i imagineze și aproape că îi putu vedea ghemuiți în spatele mitralierelor și al puștilor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
Două... Trei... Și simți că îi e frig. — Trebuie să fie teama. Urină și avu impresia că zgomotul frunzelor, atunci când se udau, trezea întreaga lume. Când termină, era deja ziuă. Acum distingea contururile lucrurilor, diametrul copacilor, silueta frunzelor mari, întinderea luminișului, formele construcțiilor din tabără. Ceva se mișcă în fața lui, în dreapta. Putu zări un cur gol și niște picioare ce se mișcau târându-se lipite de pământ. Câțiva metri mai încolo înainta alt cur... și un al treilea... Yubani-i, credincioși tradiției

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
au pe toți, că ne ciuruiesc cu gloanțe, ca să nu scape nici unul, ca să sfârșească treaba dintr-un foc...“ Încă un metru, și doi, și încă douăzeci... „Trageți acum, pui de cățea! Trageți, odată, pentru numele lui Dumnezeu.“ Își ridică privirea. Luminișul se vedea înțesat de yubani. Cel mai îndrăzneț era deja la cincisprezece metri de mitraliere și putu observa cum își ridica încet sarbacana, pregătit să tragă împotriva primei umbre care s-ar fi mișcat. Or fi dormind...? Dumnezeule sfânt...! Vei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891

alerge în cerc mai întîi, pufăind. Apoi din ce în ce mai iute, din răsputeri, până când sculele din mâinile lor începeau, cumva, să dea impresia că s-ar uni. Ochii lui Mandravela, întredeschiși, căpătau senzația că înaintea lor, se desfășurau, în viteză, codri imenși, luminișuri și, din nou, codri imenși. Și însuși Mandravela era invadat de convingerea că, da, bineînțeles, iată, nimerise în același dezgustător compartiment de accelerat, care-l purta, când și când, până spre domiciliul său din comuna Zlătiță, unde, ca un făcut

Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
țiuia și, la o infimă rotire spre stânga, împroșca un șuvoi disproporționat pe pantaloni. - Și atunci, eu l-am conjurat, povestea madam Nicolici, de dincolo de ușă, fără să-l audă. Să se oprească. Să încremenească. Și să-mi mărturisească, în numele luminișurilor de adevăr, ce ne pândește din spatele regiunilor necunoscute. De ce arată atât de nemulțumit?! Dar Răposatul îi mormăise ceva ce ea nu izbutise să descifreze și nu se oprise, după cum ea îl implorase. Dimpotrivă, dânsul se vârâse și scotocise prin magazioarele

Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905

românii iubesc romanele lui Dostoievski numai pentru dezmățul din ele. Într-adevăr, capriciul exterior și complexitatea de suprafață, atât de specifice sufletului românesc, sânt furate numai de teatrul dramei rusești, numai de aparențele tragediei interioare. Românii au desigur mai puține luminișuri decât francezii, dar ascunzișurile lor sânt departe de a-i apropia de firea turmentată a rușilor. Dezmățul este climatul natural al României. Inima noastră ia contur prin linii frânte. N-avem continuitatea pulsației și, neavând o linie, ce soartă am

Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
Corola-publishinghouse/Science/1078_a_2586

domnul părinte. ERNA: Wottila e un om foarte sever tocmai pentru că locuiește singur. I-am spus că nu pot să-l gonesc pe copilul născut din pântecele meu. Dar trebuie să ne gândim că Wottila a avut odată, într-un luminiș, o viziune adevărată, în mijlocul beznei din pădure. Tocmai voia să-și aprindă o țigară și să tragă un gât de bitter, că numai ce-i apare deodată-n față, Fecioara Maria. El a vrut să se ridice și-a căzut

by Werner Schwab [Corola-publishinghouse/Science/1078_a_2586]
pahar de vin ar putea să ducă sentimentele la prăpastie. Și, în plus, acum Wottila a luat mâna cea muncită a Ernei în mâna lui și se uită gânditor la degetele bătătorite. Fecioara Măria care îi apăruse lui Wottila în luminișul pădurii semăna foarte bine cu Erna, și tot așa trebuie să fi arătat și maică-sa, numai că Fecioara Maria era îmbrăcată cu mai multă pompă și avea înjur o instalație de iluminat ceva de te doare capul. Și când

by Werner Schwab [Corola-publishinghouse/Science/1078_a_2586]
lume au o ieșire prin mațul gros. Mașina mea tânjește după o țeavă de eșapament care să eșapeze cu adevărat. Țărâna e piedica dintre lucrurile care ar putea deveni plăcute. Între muieri e țărână, între bodegi e țărână, între toate luminișurile mari stă o mare de țărână. Totul merge cel mai iute în afara lumii de țărână. Timpul meu e la el acasă ca o țeavă mare și solidă de eșapament. (iese) SEPP BOTDEJIGODIE: Grohăitul care se prelinge prin gâtlejul de carne

by Werner Schwab [Corola-publishinghouse/Science/1078_a_2586]
își spuneau prieteni împotriva altor împăduriri Toți se bucurau și credeau că pădurea e una în care păsările se sfiesc Nevasta mea era destul de tânără Și destul de poticnită la pântece Un brad aplecat Un vârf pentru cei dornici de un luminiș Și nici o singură creangă Muștele nu mai știau încotro La ciotul de la picior sau la cadavrul femeii O grămadă de muște cărnoase Și mereu țâncu născut mort Până la copilul mort Totul au lins bucuroase muștele La latrină Și ce rămâne

by Werner Schwab [Corola-publishinghouse/Science/1078_a_2586]
de supă... cu farfuriile de carne. Un drum așa de lung... de la iarbă... de la pământ până înlăuntrul oamenilor. Și animalele cu țepi dușmănesc totul. Așa de ușor se sting luminițele aprinse. Și deodată sunteți d-voastră acolo, țapul întărâtat din luminiș. Trebuie să fi știut exact. Trebuie să existe o împărțeală pentru sine. (Se pune în fața compozitorului și își ridică rochia în sus) Nivelul cuprinzătoarei alegeri nu înseamnă nimic. Fructele foarte fructifere nu au nici o valoare. Nici un nivel... numai muntele, singurul

by Werner Schwab [Corola-publishinghouse/Science/1078_a_2586]
Corola-publishinghouse/Science/1655_a_3098

frumusețe. Securea a dat jos podoaba codrilor, care înfrumusețau și apărau, tot odată, țara, care‐i dădeau răcoare și ploaie, care se luptau cu aprigele călduri ale verilor de stepă și stăteau ca o perdea de ocrotire pentru semănăturile puținelor luminișuri. Acum toți taie!” * Făt-Frumos Apare la tipografia Cațafany de la l octombrie 1904-15 februarie 1905 (nr.13-19) iar cele de început la tipografiile „Unirea" și „Română", iar în cele din urmă la tipografia Lupașcu, scriu Gr. Crețu și I. Antonovici în

Mari personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene 1870 – 2008 by Ion N. Oprea (2008) [Corola-publishinghouse/Science/1655_a_3098]