1,390 matches
-
conștiinței la unitatea sa originară nediferențiată. Plotin numea cele două mișcări eflux și reflux, iar mai recent, Ken Wilber folosea termenii de descendență și ascendență, pentru a descrie practic același lucru. În epoca modernă a predominat mișcarea hylotropică, impunînd o materialitate tot mai grosieră și o devoluție spirituală marcantă. Așa s-a ajuns și la forma aceasta de economie, bazată pe egoism, mercantilism și interese lacome foarte pecuniare, o economie intens finan ciarizată, și la dominația ei (econocrație) asupra celorlalte discipline
[Corola-publishinghouse/Science/1563_a_2861]
-
agitației și a virtualului, Superman apare ca un erou fără corp. „Senzația de mai bine” și corpul senzațiilortc " „Senzația de mai bine” și corpul senzațiilor" E greu de negat că un întreg ansamblu de fenomene contemporane semnalează o diminuare a materialității corpului, un recul al percepției corporale a existenței. Dar care sunt dimensiunile reale ale acestei logici? Este ea pe cale să îngroape valorile senzualiste? Totul arată că nu aceasta e calea pe care s-a angajat hiperconsumatorul. Se știe că, în
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
Saskia" (1996) numește „noua geografie a puterii”. Faptul că activitățile economice s-au globalizat și că statul național a fost nevoit să-și reconfigureze aria instituțională indică în mod clar că cercetarea feministă trebuie să-și îndrepte atenția spre noua materialitate instituțională dependentă de gen a acestor rețele. Modul în care rețelele reconfigurează ordinile de gen și relațiile de putere din cadrul societății este o provocare și teoretică, dar și politică cu care se confruntă azi feministele. În același timp, globalizarea nu
Gen, globalizare şi democratizare by Rita Mae Kelly (ed.), Jane H. Bayes (ed.), Mary E. Hawkesworth (ed.), Brigitte Young (ed.) [Corola-publishinghouse/Science/1989_a_3314]
-
ci, așa cum o spune textul „Actorul și Supramarioneta”, de ordinul unei realități care ne îndreaptă pașii spre tărâmurile morții. Spre acele spații unde corpul viu cedează locul unei figuri ce îmbină, în alcătuirea ei, mișcarea și inerția și a cărei materialitate este traversată de jocul forțelor invizibile, aidoma idolilor antichității, statui animate de puteri sacre, statui străbătute de energii venite de la zei ori de la moarte, oricum dintr-un loc de dincolo de viață. În jurul acestui discurs al lui Craig, bază a cercetării
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
își mărturisește fascinația pentru o formă dramatică în care vede, de la bun început, un teatru al apariției fantomelor, un teatru „al halucinației și al spaimei”, unde gesturile actorului-dansator par „dictate de altundeva”. Iar Artaud observă că, în mod paradoxal, tocmai materialitatea corpurilor, a costumelor, a culorilor, a mișcărilor și a sunetelor este ceea ce face din teatrul balinez un teatru al Manifestării invizibilului prin vizibil. Corpurile se plasează aici la granița dintre concretețea cărnii și abstracție, sunt corpuri-semn, hieroglife însuflețite, situate în
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
cu moartea văzută ca un teritoriu de altundeva, de dincolo de real, o realitate mereu înscrisă într-o rețea de tensiuni între viață și moarte, vizibil și invizibil, material și imaterial, incarnat și dezincarnat. În fond, este vorba despre raportul dintre materialitatea teatrală și elementul fantomatic. Indisociabilă de aceste luări de poziție în privința statutului realității în teatru, se redeschide și problema actorului. Un actor plasat și el în zona unei duble determinări: animat și inanimat, corp viu și manechin sau marionetă. Un
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
la acest mod de gândire relaționist. Ele sunt obiecte făcute din piatră sau din alte materiale inerte, obiecte încărcate însă de energie, de forță, căci se pot oricând însufleți pentru a da, spune Augé, „un semn de viață”. Pe alianța materialității vizibile cu puterea invizibilă se întemeiază posibilitatea trecerii de la aici la altundeva, a schimbului dintre viață și moarte. Cadavrul ca dublu și statuiletc "Cadavrul ca dublu și statuile" Cum se concretizează acest tip de gândire bazat pe relație în unele
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
intuiției lui Craig, una ce stă la baza studiului nostru: prin figura fantomei sunt aduse în discuție atât definiția teatrului ca zonă interstițială între vizibil și invizibil, între piatră și psyche, cât și definiția actorului ca intermediar între statuie și materialitatea trupului viu. Un teatru văzut ca veritabil loc al aparițiilor, unde se instaurează, în ambivalența prezență/absență, aici și altundeva, un straniu dialog cu morții și unde, în centrul spațiului, se înscrie indeterminabilul unei realități de frontieră. În această explorare
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
evocată de trei ori: mai întâi de către fantoma lui Polidoros, apoi de către Hecuba (unde este pomenită tot în legătură cu visul ei premonitoriu) și, în sfârșit, de către corul roabelor troiene, acestea din urmă fiind, de altfel, singurele care vor descrie fantoma în materialitatea ei, purtând o strălucitoare armură de aur și venind să ceară cumplitul tribut datorat mormântului său. Astfel, prezente în spusele celor vii sub formă de imagine visată sau de orbitoare apariție efectivă, umbra rătăcitoare și atotștiutoare a lui Polidoros se
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
se ivește brusc în interiorul unei colibe a cărei pânză de la intrare fusese dată în lături. Există un puternic contrast între figura impunătoare a lui shite, îmbrăcat ca un războinic („în armură strălucitoare”, spune waki), prezent așadar în toată splendoarea unei materialități sclipitoare, și cuvintele rostite de el despre detașarea „sufletului care și-a pierdut învelișul trecător” pentru a se risipi în vânt. Ca și cum corpul actorului și textul și-ar fi împărțit rolurile pentru a exprima ambivalența vizibil/invizibil, materialitate/imaterialitate. Într-
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
splendoarea unei materialități sclipitoare, și cuvintele rostite de el despre detașarea „sufletului care și-a pierdut învelișul trecător” pentru a se risipi în vânt. Ca și cum corpul actorului și textul și-ar fi împărțit rolurile pentru a exprima ambivalența vizibil/invizibil, materialitate/imaterialitate. Într-adevăr, războinicul „în armură strălucitoare” nu e altul decât „spectrul lui Atsumori intrat în casă”. Spectrul căruia Emma, stăpân peste regatul morților, îi îngăduise, la porunca zeului din Kamo, să evadeze pentru câteva clipe. Fiul se va apropia
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
al unei apariții reale nu schimbă cu nimic realitatea dialogului cu morții. Ce s-ar putea spune mai mult despre forța acestei piese, în care se esențializează, ca să spunem așa, câteva dintre tensiunile sau ambivalențele întregului teatru no? Tensiunea între materialitatea corpului dansator, costumat și mascat, și un text care îl conduce spre imaterialitatea unei voci și a unei melodii. Ambivalența invizibilității și a vizibilității acestui spectru care: La rîndul său se apropie ș...ț și în pâlpâirile făcliilor, nevăzut de
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
în el toate energiile dansului, iar acesta e atât amintire a propriului sfârșit, cât și a sfârșitului unui întreg neam. Imaginea atinge apogeul strălucirii ei cu o clipă înainte să dispară, iar această strălucire, prin forța însăși a orbitoarei sale materialități, este menită să sugereze întruparea unui invizibil, prezența aici și acum a unui altundeva și a unui altădată. Actorul teatrului no nu este, în ultimă instanță, un avatar al colossos-ului? Ca și colossos-ul, un mort-dublu sau dublul unui mort, alianță
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
menită să sugereze întruparea unui invizibil, prezența aici și acum a unui altundeva și a unui altădată. Actorul teatrului no nu este, în ultimă instanță, un avatar al colossos-ului? Ca și colossos-ul, un mort-dublu sau dublul unui mort, alianță a materialității celei mai palpabile cu imaterialul psyche... Actorul-dansator, avatar al colossos-ului: o estetică a privirii și a vociitc "Actorul‑dansator, avatar al colossos‑ului\: o estetică a privirii și a vocii" Dacă ne raportăm la tratatul lui Zeami, Tradiția secretă a
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
dovedește capabil nu numai să readucă morții printre cei vii, dar și să dea viață statuilor. Ca și tragedia greacă ori teatrul no, el rămâne fidel unei estetici a apariției care, pentru a face prezent invizibilul, se sprijină tocmai pe materialitatea cea mai vizibilă, cea mai palpabilă cu putință. Magicianul shakespearian nu se slujește doar de „spirite” cărora încearcă să le dea un corp, ci și de statui pe care știe cum să le anime ori de trupuri neînsuflețite zăcând în
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
lui Macbeth, lovituri pe care teroarea de care paznicul este cuprins le face să răsune cu o forță înzecită. O teroare iscată de ceva ce nu are propriu-zis o formă, un trup, un chip. O teroare lipsită de concretețe, de materialitate. Când, la sfârșitul celui de-al treilea act din Prințesa Maleine, fereastra se deschide, toată lumea fuge țipând îngrozită, deși nu se întâmplase nimic neobișnuit. Straniile cuvinte din finalul acestei scene au încă de pe acum o tonalitate beckettiană: „Se deschide o
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
de o forță poetică? Personajul de teatru, fantomă și statuie Cu Șase personaje în căutarea unui autor, personajul de teatru devine el însuși o figură a pendulării între real și imaginar, a rătăcirii - prin spațiul dintre viață și non-viață, dintre materialitate și umbră - în căutarea unei forme, a unui corp. Dacă discursul Tatălui începe prin a fi o simplă și banală conversație despre „cum se dă viață pe scenă unor personaje închipuite”, personajele în cauză - ficțiuni, creații ale imaginației, desigur, dar
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
lui Genet, cel ce îi va cere actorului să poarte „veșminte bizare”, cu totul ieșite din comun și fără nici o legătură cu cotidianul? În ceea ce-l privește pe Pirandello, acesta se concentrează asupra personajului: personajul este cel căruia îi acordă materialitatea cea mai compactă, mai densă, masivitatea impunătoare a statuii. Și, după cum s-a văzut, i-o acordă nu numai personajului imaginar, dar deja statornicit într-un text, ci și aceluia care, înfiripat în sânul aceluiași imaginar, continuă să rătăcească în
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
loc într-o piesă, a unui actor care l-ar aduce, în cele din urmă, pe scenă. În discursul său cu rol de prolog, Doctorul Hinkfuss, regizorul spectacolului Astă-seară se improvizează, reia tema paradoxului unei arte alimentate de tensiunea dintre materialitatea masivă, osificată a formelor și necontenita lor schimbare, datorată fluxului invizibil, insesizabil al vieții. Opera fixată o dată pentru totdeauna într-o formă, opera socotită de autor ca definitiv încheiată în momentul scrierii ultimului cuvânt și devenită, în consecință, imuabilă, nu
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
nu va scăpa de prezența, acum de-a dreptul înfricoșătoare, a Personajelor: apărute mai întâi ca niște umbre proiectate în lumina verde a unui reflector pe peretele din fundal, aidoma unor fantome sau unor imagini onirice, ele vor căpăta deodată materialitatea unor trupuri reale, se vor pune în mișcare și vor înainta lent spre centrul scenei. Hohotul de râs, strident și aproape isteric, al Fetei Vitrege, care va continua să răsune chiar și după ieșirea ei din sală, va menține până la
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
căci aici se întâlnesc și se reiau toate întrebările lui referitoare la statutul realității în teatru, în raport atât cu indecizia: „apariție fantomatică efectivă sau truc menit să înșele privirea?”, cât și cu tensiunea dintre evanescența imaginii din vis și materialitatea solidă, densă a statuii. „Camera aparițiilor” din actul al treilea devine un spațiu al tuturor ambivalențelor, în primul rând al ambivalenței mască imobilă/aparență umană, având în centru figura manechinului ca o chintesență a sentimentului de „stranietate” iscat de prezența
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
soi de popice ciudate, al căror vârf are înfățișarea unui chip omenesc. Înrudite cu reprezentările de odinioară ale lui Hermes și cu anticii colossos, ele par să aibă rolul de a aminti importanța pentru teatru a străvechilor pietre funerare, puterea materialității lor impunătoare, capabilă să figureze invizibilul și, totodată, să se lase pătrunsă și stăpânită de el. Cât privește manechinele, aflăm de la bun început că vor fi folosite de trupa de actori (găzduită de Cotrone în misterioasa lui vilă) pentru spectacolul
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
se regăsesc laolaltă actori, magicieni, manechine care prind viață, îngeri și fantome sau duhuri venite din străfundul pământului. Ca acel spațiu-răspântie unde, aidoma unor drumuri ce se întretaie, se întâlnesc umanul cu non-umanul, vizibilul cu invizibilul, văzduhul cu adâncurile subpământene, materialitatea cu sufletul, corpul viu cu manechinul inert, tăcerea cu larma... Un spațiu hărăzit să asigure accesul la o altă lume, un spațiu în care piesa se poate juca la fel de bine pentru morți ca și pentru zei. Vtc "V" Teatrul între
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
de elemente supranaturale, dând astfel expresie unei altfel de realități. Așa cum s-a mai spus, el ține de domeniul apariției, și nu de acela al aparenței. Această apariție a unei realități de ordinul invizibilului, al spiritualului se sprijină pe o materialitate vizibilă. Colossos-ul - piatră funerară ori statuie - nu este un simplu semn figurativ, ci un dublu, în sensul de figurare vizibilă a unui invizibil. Este, afirmă Vernant, una dintre formele materializate pe care le poate îmbrăca psyche-ul (termenul desemnează fantoma ca
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
care nu are nevoie de cuvinte nu ne trimite oare cu gândul la statuile tăcute, la fantomele mute, dar atotștiutoare? Pentru un asemenea teatru care nu acceptă să fie prizonierul unui text, prizonierul unor vorbe, Craig imaginează, în schimb, o materialitate la fel de masivă ca aceea a piramidelor, a palatelor, dar mult mai rafinată în privința materialelor folosite decât cea a edificiilor florentine sau venețiene. Această materialitate masivă și totodată prețioasă, rară urmează să se regăsească atât în elementele de decor, cât și
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]