826 matches
-
de judecare pe care o întâlnim sub numele de filosofia artei. Arta tradițională prezintă mai multe forme de proprietate. Proprietatea trebuie înțeleasă ca formă de posesiune a artei. Astfel, în arta tradițională putem vorbi de proprietatea reprezentațională cu implicațiile ei mimetice, proprietatea expresivă cu implicațiile ei simbolice și proprietatea formală. Toate aceste proprietăți oferă o caracteristică și o interpretare a artei, dar nu oferă o definiție satisfăcătoare deoarece nu avem diferența dintre opera de artă și artefact 27. Proprietățile tradiționale ale
Ontologia operei de artă by Bogdan Nita () [Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
realiza în afara implicației subiectului. Caracteristicile lor sunt de natură epistemologică și ontologică întrucât, prin intermediul lor se pot cunoaște și pot exista. Nu există ideea de autonomie absolută în cadrul artei. După cum deja am văzut, Platon consideră că artele sunt reprezentaționale și mimetice. Obiectele de artă sunt dependente ontologic și inferioare obiectelor naturale care, în schimb, sunt ontologic dependente și inferioare față de forma imaterială. Opera de artă, văzută astfel, este aparența unei aparențe a ceea ce este real. Prin urmare, experiența artistică nu poate
Ontologia operei de artă by Bogdan Nita () [Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
tip de obiect real sau abstract. Arta necesită un anumit tip de obiect în funcție de procedeele artistice de care dispune. Structura artei pleacă de la natura obiectului de care dispune. În acest sens, pentru Platon obiectul de artă este de trei tipuri: mimetic, productiv și executiv (Republica 490b). Obiectele de artă consideră aceeași realitate, dar au moduri specifice de manifestare ce survin în funcție de tipul de obiect: obiectul mimetic este reprezentațional, obiectul productiv simbolizează opera, iar obiectul executiv, ideea. Natura tridimensională a obiectului de
Ontologia operei de artă by Bogdan Nita () [Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
de care dispune. În acest sens, pentru Platon obiectul de artă este de trei tipuri: mimetic, productiv și executiv (Republica 490b). Obiectele de artă consideră aceeași realitate, dar au moduri specifice de manifestare ce survin în funcție de tipul de obiect: obiectul mimetic este reprezentațional, obiectul productiv simbolizează opera, iar obiectul executiv, ideea. Natura tridimensională a obiectului de artă lasă în afară anumite tipuri de artă ce înglobează, prin starea lor existențială, două sau mai multe tipuri de manifestare. Modul de manifestare sau
Ontologia operei de artă by Bogdan Nita () [Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
ca produs final al creației și imaginației este definită de mit și praxis. Pentru Aristotel, mimesis este definit de timp și acțiune întrucât desemnează o ființă în acțiune: mimesis-ul este activ și creativ. Însă Platon identifică o dualitate între artă (mimetică și narativă) și etică. Operele de artă pot influența negativ omul sau pot fenta adevărul. Modul de reprezentare (impersonation) a artelor pot duce la pierderea sau la transformarea identității devenind o problemă de distrugere morală. Mimesis-ul poate fi înțeles ca
Ontologia operei de artă by Bogdan Nita () [Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
amenințărilor prezentului, dar ale cărei acțiuni sunt limitate drastic de evidența - enunțată de Manase Hamburda - că „mulțimile au nevoie să afle adevărul, dar nu sunt pregătite să-l audă”. Și, oricum, intriga „realistă” a romanului trece progresiv în plan secund, mimeticul fiind subminat atât din direcția supranaturalului (temeliile orașului erau înfipte în carnea unui imens animal), cât și din direcția autoreferențialității (autorul apare în final ca un deus otiosus care și-a lăsat de izbeliște lumea ficțională). De altfel, asemănătoare sunt
VISNIEC. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290587_a_291916]
-
limbii creole („bogăția noastră bilingvă refuzată”), care stă la baza acestei identități și care, prin urmare, constituie soclul viziunii interioare indispensabile oricărei creații autentice. Astfel, creolitatea se definește ca o contracultură fundamentată pe autoritatea criticilor la adresa discursului asimilaționist ca discurs mimetic, și a negritudinii ca discurs reducționist În ceea ce privește identitatea antileză. Principiile de bază Din criticile deja expuse decurg un anumit număr de principii. Mai Întâi, creolitatea Își are rădăcinile În limbă și În oralitate.Cultura făurită În cadrul sistemului de plantații centrat
Dicționarul alterității și al relațiilor interculturale by Gilles Ferreol () [Corola-publishinghouse/Science/1934_a_3259]
-
Herbert Simon, pune accentul pe limitele mecanismelor de formare a prețurilor activelor, acestea rezultând dintr-un vast proces interactiv În cascadă, În cadrul căruia fiecare protagonist se străduiește să prevadă comportamentul celorlalți (Kindleberger, 1978; Aglietta și Orléan, 1982). Noțiunea de „reacție mimetică” se referă la strategiile de imitare care pot duce la validarea oricărei anticipări, fiecare presupunând În mod greșit că ceilalți sunt mai informați Într-un context general de incertitudine (Orléan, 1986). O altă explicație se bazează pe profețiile care Își
Dicționarul alterității și al relațiilor interculturale by Gilles Ferreol () [Corola-publishinghouse/Science/1934_a_3259]
-
din sacrificiu, văzut ca ucidere a victimelor, un mecanism fondator al ordinii sociale. În opinia lui, omul este o ființă a dorinței, dorință al cărei obiect este desemnat Întotdeauna de un terț. În străfundurile naturii umane este Înscrisă această dorință mimetică, Înțeleasă ca o forță de imitare care ne Împinge să ne dorim ceea ce alții Își doresc deja. De unde o violență originară pentru Însușirea a ceea ce este rar și a celuilalt În ființa și În bunurile sale. Violența reciprocă pentru satisfacerea
Dicționarul alterității și al relațiilor interculturale by Gilles Ferreol () [Corola-publishinghouse/Science/1934_a_3259]
-
parțial etimologică, și, din acest motiv, chiar în limbile cu scriere fonetică, nu poate exista o totală corespondență dintre foneme și grafeme. În cazul sistemelor de scriere cu ideograme, una dintre problemele principale este conversiunea simbolurilor (care atestă un raport mimetic între reprezentarea grafică și referent) în semn (care este lipsit de raport mimetic.). Praxematica, avînd în obiectiv materialitatea textuală semnificantă, observă fenomenele care apar în relația dintre grafem și fonem, dintre grafem și referent, dintre grafem și vorbire etc. Totuși
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
poate exista o totală corespondență dintre foneme și grafeme. În cazul sistemelor de scriere cu ideograme, una dintre problemele principale este conversiunea simbolurilor (care atestă un raport mimetic între reprezentarea grafică și referent) în semn (care este lipsit de raport mimetic.). Praxematica, avînd în obiectiv materialitatea textuală semnificantă, observă fenomenele care apar în relația dintre grafem și fonem, dintre grafem și referent, dintre grafem și vorbire etc. Totuși, pentru a n a l i z a d i s c u
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
parcurs al narațiunii incluse într-un roman și spuse de un personaj; pe de altă parte, există o narațiune spusă de un spectator aparent detașat, din exterior și omniscient. Acesta este nivelul la care poate fi analizată prezentarea vorbirii (efectele mimetice ale dialogului pur, ambiguitățile deliberate ale discursului indirect liber). Această distincție între ceea ce numim text și narație provine în principal de la Bal. Se ajunge astfel la încercarea de a separa un strat la care agentul narativ relatează textul (un nivel
Naraţiunea Introducere lingvistică by Michael Toolan () [Corola-publishinghouse/Science/91885_a_92305]
-
vorbirea directă, se produce ceva semnificativ. Tindem să nu evaluăm ritmul unei scene în relație cu standardele contextuale, ci mai degrabă în relație cu standardele lumii reale. Înțelegem acum de ce acceptăm necondiționat dialogul fictiv ca fiind cea mai completă și mimetică reprezentare a dialogului real. Tindem să presupunem că a citi dialogul în vorbirea directă „ajunge să fie același lucru” cu a fi martor la interacțiunea vorbită efectiv, astfel că a vorbi despre „ritmul” unor astfel de scene scrise - ca și
Naraţiunea Introducere lingvistică by Michael Toolan () [Corola-publishinghouse/Science/91885_a_92305]
-
a textelor de non- ficțiune ca aparținînd aceluiași ordin ca alcătuirea semiotică a romanelor, atunci e posibil să găsim o cale de mijloc. Din această perspectivă, arta nu este un supliment al vieții, și deci nu poate fi o reprezentare mimetică slabă: în general, atît arta cît și viața sînt înțelese ca fiind reprezentaționale. 4.2. Modelul actanțial greimasian Un mod în care analiza personajului a evoluat, atît din punct de vedere informal, cît și prin mijloace mai formale și mai
Naraţiunea Introducere lingvistică by Michael Toolan () [Corola-publishinghouse/Science/91885_a_92305]
-
va avea mai multe manipulări ale ordinii temporale, ale duratei și frecvenței, și o etajare mai evidentă a prezentării evenimentelor. 5.6. DIL: funcții și efecte În termenii neoplatonici menționați mai devreme (mimesis și diegesis), DIL ajunge la o diegeză mimetică (o relatare care arată sau prezintă aspecte ale „propriilor” cuvinte sau gînduri ale personajului). Dar de fapt există numeroase modalități de a caracteriza DIL: ca narație substitutivă; ca discurs combinat; ca o contaminare, o pătare sau o colorare a narațiunii
Naraţiunea Introducere lingvistică by Michael Toolan () [Corola-publishinghouse/Science/91885_a_92305]
-
adaptare” la acele „perioade” psiho-fizice ale tinereții sau copilăriei, pubertate și adolescență. Când au sclipit, au „performat”, uimind, uneori chiar stupefiindu-i pe adulții din preajmă, părinți, educatori, dar și pe alții, gazetari de exemplu, În goana după „senzațional”. Forme mimetice de care se Îndrăgostesc unii pedagogi, maimuțăreala, uneori extrem de iscusită, abilă, inventivă, a valorilor lumii adulte, a problemelor ei, a creației chiar. (Nu vorbim aici, bineînțeles, de acele zone În care precocitatea este „la ea acasă”, cum este matematica, talentul
(Memorii III). In: Sensul vieții by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]
-
în evoluția ei firească prin câteva personalități reprezentative: Grigore Vieru, Anatol Codru, Andrei Țurcanu, Leo Butnaru sau Nicolae Rusu. Peste toate însă autorul nu uită să se răfuiască cu postmoderniștii de pe ambele maluri ale Prutului. Primul este calificat ca "miticist", mimetic și vidat de sacralitate, pe când postmodernismul de la Chișinău, o copie de gradul al doilea, nu poate produce decât, cel mult, Cărtărești și Stratani, ignorând, evitând sau persiflând problematica gravă a neamului românesc. Postmodernismul afirmă răspicat Theodor Codreanu duce la disoluția
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
pentru unii, următorul val vine o dată cu postmodernismul. Dar postmodernismul românesc "a apărut doar ca paradox pur estetic, fără suportul postmodernității, care presupune o societate intrată în al treilea val civilizațional. De aceea, până la un punct, postmodernismul autohton este un fenomen mimetic, iar cel basarabean o umbră a umbrei, dat fiind că se dorește o "sincronizare" cu optzecismul din țară". Basarabia sau drama sfâșierii stă sub semnul lui Eminescu. Însuși Cioran, ignorându-și apartenența la un spațiu anume, recunoaște în Eminescu unul
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
de analiză psihologică ca la Dostoievski. Și la Caragiale eroii nu-și trăiesc propria existență, ci pe aceea a eroilor din cărțile citite. Zița este "diagnosticată" de Jupân Dumitrache "fată romanțioasă", Catindatul, Leonida, Cațavencu nu fac altceva decât un act mimetic de o savuroasă esență comică "tributară unor modele" (p. 125). Un rol important în existența eroilor lui Caragiale îl joacă presa, ba chiar trăiesc conform presei. Revoluția din 1989 are ceva caragialesc în ea, afirmă autorul eseului, și are dreptate
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
bine scrisoarea la păstrare, pe când Cațavencu o poartă în căptușeala pălăriei. Detectivul angajat de prefectul poliției aplică o metodă mai puțin cunoscută în vederea descoperirii documentului, că scrisoarea "e păstrată la vedere", precum un copil care câștigă la un joc iscodind mimetic adversarul, ceea ce nu reușise prefectul poliției pentru că acesta îl reducea pe adversar "la învățăturile lui de polițist". Metoda e complicată, desigur, și presupune un joc psihologic neobișnuit. Ar fi foarte simplu, dacă procedând așa, am descoperi toate tâlhăriile, adică "o
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
polițist". Metoda e complicată, desigur, și presupune un joc psihologic neobișnuit. Ar fi foarte simplu, dacă procedând așa, am descoperi toate tâlhăriile, adică "o identificare a intelectului celui care gândește cu al potrivnicului său". Autorul eseului numește această metodă "geniul mimetic" al lui Caragiale care se transpune în ființa precupeților sau a jucătorilor de pariuri la cursele de cai... "ținta geniului său" (p. 161). Explicația acestei identificări este dată de E.A. Poe: "Incapacitatea de a găsi locul inconștientului, al puterii în
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
în seamă. Postmodernismul ar reprezenta în opinia sa, mai mult o modă decât o paradigmă veritabilă a culturii umane. Se cuvine să facem distincție între manieră și stil, consideră Th. Codreanu, să ne detașăm de o transcendență goală, de reacții mimetice la nivel de epidermă. Nu întâmplător ne reamintește el însuși J.F. Lyotard, care a dat consistență termenului, a renunțat la el, creatorul termenului a renunțat la el, pronunțându-se pentru "rescrierea modernității". Postmodernismul consideră că ființa ca "Dasein" nu mai
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
loc întâlnirea cu poezia lui George Bacovia, moment esențial, când se plămădește, de fapt, viitoarea carte de succes, Complexul Bacovia: "Abia acum îl descopăr cu adevărat pe Bacovia. Posedă o uimitoare putere, tristețea lui are densitatea melancoliei eminesciene fără nimic mimetic. Semnul artei mari: tristețea devine la Bacovia chemare sfâșietoare a vieții, o sete enormă de fericire care îndreaptă spre acel farmec depărtat și așteptat toată viața" (1783). Numere în labirint reprezintă, pentru cititorul contemporan, o lectură din multe puncte de
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
prădătorilor", regimul cleptocratic, fără a se iluziona că "botezul magic" (prin aderarea la U.E.) schimbă radical, peste noapte, datele problemei. În fond, ca țară a formelor fără fond (cum sună un vechi diagnostic), România probează, paradoxal, că sarabanda formelor (preluate mimetic) se însoțește cu rezistența fondului. "Schimbările la față", câte au fost, dovedesc, de fapt, neschimbarea noastră. Soarta "formelor goale" este, vai, chiar soarta noastră. Încât, propunând această situație-problemă, iscând firesc comentarii, ne întoarcem, de fapt, la întrebarea Dvs. de final
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Țîca! află că nu e Podu Iloaiei, e Budăi, deci nu a fost Lețcani, ci Podu Iloaiei, dar cu atîta noapte și cu atîta secundă grafică, mai iute decît a trenului pe roți!... singurul angajament ferm din dreapta, recurgi la varianta mimetică, scrii, răspunsul posibil, te încredințez din context, geamul de vizavi clasica oglindă a scriitorilor, căutînd ochii cît înțelegi, dar ochii plecați, răspuns scris-cititul pe circuit alternativ, completez o integramă, adică respectă regula, nu căuta cu ei, răspunsul n-o să-l
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1465_a_2763]