749 matches
-
Schimbări numeroase s-au produs în limba latină tîrzie și în sectorul determinanților substantivului, între care și aceea de a specializa o marcă pentru a indica faptul că obiectul denumit este cunoscut sau determinat în cadrul clasei lui, prin specializarea unor morfeme cu funcție de articol. Se admite, în general, că, începînd cu secolul al IV-lea, demonstrativele ille și ipse au început a fi folosite cu valoare de articol hotărît, atunci cînd determinau un substantiv și aveau valoare adjectivală. Ca atare, în
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
fiind la prezent cu desinența -s, iar, în al doilea, la participiu trecut și precedat de auxiliar. Persoana verbală este marcată prin pronu-mele personal, forma verbului rămînînd neschimbată. Timpurile verbale sînt marcate, uneori, ca în toate limbile germanice, de schimbarea morfemelor interioare, vocalice sau consonantice (ablaut). Cele mai vechi texte în suedeză sînt inscripții runice din secolul al IX-lea și al X-lea, iar scrierile cu alfabet latin încep în secolul al XIV-lea, în veacul următor dezvoltîndu-se o literatură
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
prezenței coloniștilor buri. Pe continentul american, se întrebuințează în Surinam și în Antilele Olandeze, iar, pe cel asiatic, în Indonezia. Neerlandeza este apropiată în morfologie de limba engleză și, ca atare, are un număr redus de forme flexionare la substantiv (chiar morfemul de genitiv, -s, fiind rar folosit) și la verb, dar în fonetică și în sintaxă este mai aproape de limba germană. Persoana verbală se marchează prin pronumele personale antepuse, dar și prin desinențe, care însă sînt reduse la trei. Diateza pasivă
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
rezultat" ori verb cu semnificațiile "a răspunde, a replica", "a reuși", "a corespunde, a satisface"48. Nu există clase ale declinărilor sau mărci de gen la substantive, manifestîndu-se o singură formă cazuală, la animate, atunci cînd se folosește la genitiv morfemul 's, deși există și posibilitatea folosirii unei construcții prepoziționale cu aceeași valoare. Articolul hotărît și adjectivul sînt invariabile din punctul de vedere al genului și al numărului. La indicativ prezent toate persoanele au aceeași formă, cu excepția persoanei a treia singular
Comunicare culturală şi comunicare lingvistică în spaţiul european by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/920_a_2428]
-
că, simultan cu analiza și reproducerea sonoră a sunetelor pronunțate corect, precum și cu recunoașterea literelor corespunzătoare, are loc și însușirea scrierii, relativ cursive, a fiecărei litere. Urmează apoi faza analitico- sintetică în care copilul reușește să unifice componentele grafice ale morfemelor și grupurile de silabe în cuvinte. În final, elevul din clasa I va ajunge în faza sintetică în care scrierea devine un obiect de redare grafică, de exprimare a ideilor, a cunoștințelor. Însușirea scris- cititului nu se efectuează în același
Elemente specifice comunic?rii la elevii cu dificult??i de ?nv??are din ciclul primar by Gabriela Raus () [Corola-publishinghouse/Science/84053_a_85378]
-
în registrul colocvial, ancheta fiind relevantă pentru registrul scris și limba literară. Într-o etapă ulterioară, ar trebui completată ancheta cu o statistică pe corpusuri de română vorbită, în care să fie înregistrat limbajul familiar, colocvial. 1 Vezi M. Drăganu, Morfemele românești ale complementului în acuzativ și vechimea lor, București, [Monitorul Oficial], 1943; L. Onu, 1959, L'origine de l'accusatif roumain avec P(R)E, în Recueil des études romanes, IXème Congrès International de Linguistique Romane à Lisbonne, Bucarest, Editura
[Corola-publishinghouse/Science/85009_a_85795]
-
origini pot fi urmărite până în Antichitate. Cu toate acestea, termenul de textem ca atare este o creație metalingvistică relativ recentă, care s-a impus în cercetarea filologică internațională începând cu deceniul al șaptelea, prin analogie cu mai cunoscutele concepte fonem, morfem, semantem etc. De atunci încoace, termenul a fost utilizat în trei accepțiuni principale. 1.2.1. Prima dintre aceste accepțiuni se asociază cu studiile incipiente ale așa-zisei "lingvistici a textului"1 germane, în special cu cercetările lui Walter A
[Corola-publishinghouse/Science/84995_a_85780]
-
1 germane, în special cu cercetările lui Walter A. Koch, care, inspirat de structuralism și de gramatica generativ-transformațională, a încercat să construiască, la sfârșitul anilor '60, un model de "gramatică a textului"2. În concepția lui Koch, textemele desemnează, asemenea morfemelor în cadrul cuvântului, unitățile lingvistice minimale care intră în alcătuirea unui text, indiciile elementare care asigură configurarea textualității (trăsăturile ce marchează apartenența textului la un anumit gen literar, de pildă). În mod previzibil, proiectul lingvistului german (ca și celelalte tentative similare
[Corola-publishinghouse/Science/84995_a_85780]
-
dintre libertate și fixare "idiomatică") fuseseră, însă, rezolvate într-unul dintre primele articole de "semantică structurală" ale lui Eugeniu Coșeriu 9. Aici, savantul de la Tübingen începea prin a distinge între "tehnica discursului", care cuprinde "unitățile lexicale și gramaticale (lexeme, categoreme, morfeme) și regulile pentru modificarea și combinarea lor în frază, mai exact, "cuvintele" și instrumentele și procedeele lexicale și gramaticale", pe de o parte, și "discursul repetat", care include "tot ceea ce este fixat în mod tradițional ca "expresie", "frază" sau "locuțiune
[Corola-publishinghouse/Science/84995_a_85780]
-
inovațiile integralismului. Cu toate acestea, premisa studiului lui Rastier, care echivalează fără rest gramatica cu "sistemul" și lexicul - inclusiv "discursul repetat" - cu "norma" limbii (în sens coșerian), nu poate fi acceptată ca atare: "dacă se poate admite că inventarul de morfeme aparține sistemului funcțional al limbii, inventarul de lexii (cuvinte și locuțiuni) și fixarea referinței lor se revendică de la norme"29. După cum a arătat Coșeriu însuși (în Sprachkompetenz, 1988) și după cum vom detalia în capitolul IV al lucrării noastre, opoziția gramatică
[Corola-publishinghouse/Science/84995_a_85780]
-
și care se manifestă prin categorii precum "substantiv", "adjectiv", "verb" etc.; de exemplu, în seriile riche - pauvre, richesse - pauvreté, respectiv enrichir - appauvrir, termenii au același semnificat categorial, indiferent de semnificatele lor lexicale; c) semnificatul instrumental, care reprezintă "semnificatul instrumentelor gramaticale ("morfeme"), adică al instrumentelor utilizate în construcțiile gramaticale, fie că e vorba despre forme legate, despre "modificări" sau despre "cuvinte""; de exemplu, e din germ. Tische are semnificatul instrumental "pluralizator", în timp ce la din la table este un "actualizator"; d) semnificatul sintactic
[Corola-publishinghouse/Science/84995_a_85780]
-
despre "modificări" sau despre "cuvinte""; de exemplu, e din germ. Tische are semnificatul instrumental "pluralizator", în timp ce la din la table este un "actualizator"; d) semnificatul sintactic, care denumește "semnificatul construcțiilor gramaticale, adică al combinațiilor de lexeme sau de categoreme cu "morfeme""; de exemplu, germ. Tisch-e, privit ca o construcție, are semnificatul sintactic "plural" (categorie din care mai fac parte semnificate precum "singular", "activ"/"pasiv", "prezent"/"preterit", "actual"/"non-actual" ș.a.); e) semnificatul ontic, adică "valoarea existențială atribuită în mod intențional stării de
[Corola-publishinghouse/Science/84995_a_85780]
-
sintactic, semantic și pragmatic (Morris, 1939). La nivel sintactic, semnele se combină după un set de reguli specifice fiecărei limbi: reguli de combinare a sunetelor (reguli fonetice: c+a+s+ă, nu ă+c+s+a), reguli de combinare a morfemelor (adică a unor părți ale cuvântului, reguli morfologice: cas+e+le, nu le+e+cas), reguli de combinare a cuvintelor (reguli sintactice: Și-a cumpărat o casă nouă, nu Nouă o a și casă cumpărat). La nivel semantic, fonia casă
[Corola-publishinghouse/Science/1922_a_3247]
-
locuționară, componenta ilocuționară și componenta perlocuționară. Componenta locuționară este rezultatul producerii unor secvențe lingvistice conforme cu regulile fonetice, gramaticale și semantice ale unei limbi date: În clădire sunt doi oameni este o structură care respectă regulile de combinare a fonemelor, morfemelor, cuvintelor în limba română și se asociază cu o interpretare semantică. Când regulile de bună formare sunt încălcate, atunci enunțul nu este gramatical/acceptabil. Orice enunț însă este mai mult decât o structură fonetică-gramaticală-semantică; vorbitorul produce acel enunț cu o
[Corola-publishinghouse/Science/1922_a_3247]
-
lingvistice codate, acesta adaugă: "Cu fraza, depășim o limită, intrăm într-un domeniu nou" (2000: 121) [...] "Ea se distinge net de celelalte unități lingvistice" (2000: 123) Considerînd propoziția ca pe o unitate de ultim rang integrator (trăsături distinctive > foneme > silabe > morfeme > lexeme > propoziție), Benveniste fixează o limită lingvisticii sistemului ("semiotic"). El consideră fraza ca pe o unitate de alt ordin: Fraza aparține, fără îndoială, discursului. Chiar așa putem s-o și definim: fraza este unitatea discursului. [...] Fraza este o unitate, în măsura în care
by JEANMICHEL ADAM [Corola-publishinghouse/Science/981_a_2489]
-
între două unități semantice pentru a crea o structură p CONEX q (Nølke 2002: 186). Ceea ce-i diferențiază este faptul că ei adaugă sau nu la această funcție de conectare indicația de asumare enunțiativă (PdV) și/sau orientare argumentativă (ORarg). Aceste morfeme care contribuie la liniarizarea discursului controlează o porțiune mai lungă sau mai scurtă de text. Este ceea ce numim incidență: incidență la stînga (<) și/sau incidență la dreapta (>). Astfel se întîmplă în acest fragment dintr-un poem de Guillaume Apollinaire (Poeme
by JEANMICHEL ADAM [Corola-publishinghouse/Science/981_a_2489]
-
q la q', și organizatorul temporal PE URMĂ, a cărui funcție este mai mult aditivă decît argumentativă. Utilizările și frecvența conectorilor variază în funcție de genurile discursului. Textele juridice, de exemplu, integrează foarte puțini conectori, comparativ cu genurile argumentației (Sabatini 1990). Funcționarea morfemelor de conectare variază și în funcție de tipurile de punere în text: Într-un text narativ, în care succesiunea cronologică este relativ simplă, succesiunea enunțurilor este adesea suficientă pentru a figura desfășurarea cronologică, fără să fie necesară utilizarea masivă a conectorilor temporali
by JEANMICHEL ADAM [Corola-publishinghouse/Science/981_a_2489]
-
textuale [...]. (Harald Weinrich 1973: 13) Harald Weinrich a fost unul dintre primii care au examinat rolul textual al timpurilor verbale (1964). În perspectiva a ceea ce el numea deja "lingvistica textuală", reflecția sa teoretică nu se mulțumea cu cadrul realizărilor lexicale (morfem temporal asociat cu un lexem) și frastice ale formelor verbo-temporale. Subliniind,1 împreună cu Carl Vetters, că "o descriere satisfăcătoare a întrebuințării timpurilor verbale nu se poate limita la un singur nivel de analiză, fie el frastic sau textual", ci trebuie
by JEANMICHEL ADAM [Corola-publishinghouse/Science/981_a_2489]
-
de lingvistică textuală. A2 Lingvistică textuală!/ Ah da!/Ia te uită!/Foarte bine!/Ptiu drace! Avem astfel triada: intervenție inițiativă (A1) + intervenție reactivă (B1) + intervenție "evaluativă" (A2). Variantele celei de-a treia intervenții pleacă de la simpla reluare în ecou până la morfemele care au valori, într-o mai mare sau mai mică măsură, emotive sau apreciative. Așa cum subliniază C. Kerbart-Orecchini: "Termenul de "evaluare" nu poate fi interpretat aici cu sensul obișnuit: el desemnează a treia etapă a schimbului, prin care [A] încheie
by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
pentru intratextualitate, ca pentru toate raporturile stabilite în text, unitatea de bază va fi oferită de lexem (cuvânt, adică; unitate lexicală), chiar semantem. Ne referim la repetarea intratextuală. În ceea ce privește diferirea, cel se va dovedi relevant în procesul semnificării va fi morfemul. Dintre nivelurile constituirii textului, cel lexical va ocupa un loc privilegiat, însă, este evident, intratextualitatea nu se articulează niciodată la un singur nivel textual. Motorul mecanismului intratextual se ascunde în dialectica repetare-diferire, motiv pentru care, dacă un prim nivel ne
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
de trei-patru fraze. Această dimensionare i s-a părut utilă Cristinei Hăulică pentru sistemul de ecuații în care a încadrat textul-fragment. În termenii semanticii diferențiale, François Rastier propune o cu totul altă accepțiune asupra lexiei, înțeleasă ca "grupare stabilă de morfeme care constituie o unitate funcțională"37. Plecăm de la premisa că intratextul ideatic deține poziția superioară în tabloul taxinomic al entităților intratextuale. Altfel spus, este cel mai extins intratext. Ideea comună care determină conexiunea hipertext/hipotext poate să se sprijine pe
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
nivelul recepției. Dacă copilul surdo-mut este deficient sensorial, prin imposibilitatea perceperii acustice a modelului verbal, copilul cu despicătură congenitală velo-palatină este un deficient prin imposibilitatea ajustării la „modelul” verbal, exceptând de la respectarea regulilor privind utilizarea corectă a sunetelor, fonemelor și morfemelor „care aparțin unor repertorii bine precizate în limbă” (74; p.262). Surditatea întrerupe procesul comunicării la nivelul receptorului și prin aceasta utilizarea limbajului. Defectul anatomic congenital al elementelor de articulare stingherește realizarea corectă a instrumentalității verbale, deși auzul este normal
RHINOLALIA ŞI TERAPIA EI STUDII ŞI CERCETĂRI by Margareta Tomescu () [Corola-publishinghouse/Science/91625_a_93000]
-
nivelul funcției de realizare fonologică, dar și unii și ceilalți comunică într-un fel, deoarece limbajul articulat este un mijloc, însă nu singurul. Pentru surd, mimica pronunției sunetelor, gesturilor, desenele servesc comunicarea ca și limbajul. Pentru copilul malformat, fonemele și morfemele deși neadecvate pentru interlocutor din perspectiva fonologică a limbii servesc totuși comunicarea într-o formă mai mult sau mai puțin inteligibilă. Limbajul face parte dintr-un complex de conduite indestructibil legate de dezvoltarea intelectuală și afectivă; el nu apare „ex
RHINOLALIA ŞI TERAPIA EI STUDII ŞI CERCETĂRI by Margareta Tomescu () [Corola-publishinghouse/Science/91625_a_93000]
-
cuvântul „bob” este pronunțat „mom” ș.a.m.d., mesajul devenind inteligibil numai în context și în mediul care este obișnuit să descifreze codul adoptat de subiectul în cauză. Tatiana Slama Cazacu (1959) în „Limbaj și context” arată că „fonemele sau morfemele, în cuvinte, sunt dispuse în așa fel încât să rezulte un înțeles”; „în limbă nu se poate face abstracție de componenta fonetică, de părțile reale ale limbii plasate într-o poziție, sau mai bine zis într-o anumită ordine, coordonare
RHINOLALIA ŞI TERAPIA EI STUDII ŞI CERCETĂRI by Margareta Tomescu () [Corola-publishinghouse/Science/91625_a_93000]
-
vorbirii copilului prin înregistrarea frecvenței fiecărui fonem. Sistemul fonologic al limbii copilului malformat se abate de la organizarea lingvistică în practica vorbirii, dând în intenția de comunicare, impresia unei „expresii fără semnificație, o simplă succesiune amorfă de sunete” ori „fonemele sau morfemele în cuvinte, cuvintele în frază sunt dispuse în așa fel încât să rezulte un înțeles” (173; p.160). Părțile reale ale limbii reprezintă prin dispunerea lor, însuși modul de organizare al unui ansamblu. La baza organizării stă plasarea diferitelor componente
RHINOLALIA ŞI TERAPIA EI STUDII ŞI CERCETĂRI by Margareta Tomescu () [Corola-publishinghouse/Science/91625_a_93000]