KorAP: Find »[drukola/base=năvălire & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...25 26 27 ...32 >

782 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

o vreme, apoi l-a repus în scaun. Aici existau mai multe basilici creștine. După martirizarea Sf. Sava Gotul, în nordul Dunării, în 372, Sf. Vasile, arhiepiscopul Caesareii (Capadocia), a cerut osemintele acestuia lui Iunius Soranus, "dux Scythiae". Dar în urma năvălirii hunilor (375), vizigoții și-au căutat refugiul în sudul Dunării și s-au stabilit în Tracia. Dar aici, ei s-au revoltat și s-au dedat la atrocități, iar Valens i-a înfruntat la Adrianopol, în 378, dar a fost

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
invadat teritoriul din sudul fluviului, iar pustiirile lor s-au dovedit devastatoare. Sub Tiberiu II (578-582), s-a încheiat o pace între cele două părți, bizantinii plătind subsidii ridicate, iar avarii promiteau să apere linia Dunării. Curând a urmat însă năvălirea slavilor în sudul Dunării, mai ales după bătălia de la Sirmium, din 579-580. Istoricul Menander spune că "...neamul blestemat al slavilor a năvălit în Imperiu, în Grecia și Tracia, a pustiit, a ars, a jefuit, a cucerit țara și s-a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
numit Justiniana Prima. Concret, prin Novela XI din 14 aprilie 535, împăratul a decis să înființeze o Arhiepiscopie autocefală în noul oraș, unde a fost stabilită reședința prefecturii Illyricum. Anterior, reședința se aflase la Thesalonic, mutată aici de la Sirmium, în urma năvălirii hunilor. Justiniana Prima era situată pe locul actualului Tsaricin Grad, aflat la 40 km de Naissus (Niș-Serbia). Deducem că noul oraș era mult mai aproape de Dunăre decăt se credea până atunci. În ceea ce privește jurisdicția noii arhiepiscopii, așa cum rezultă din însuși textul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
590-604), din anii 592 și 594. În aceeași perioadă este amintit un mitropolit din Dacia Mediterranea, Felix din Sardica (Sofia), căruia îi scria același papă, cerându-i să recunoască drepturile arhiepiscopului de Justiniana Prima, dar fără succes. După 602, în urma năvălirii slavilor, se pierd urmele arhiepiscopiei de Justiniana Prima și ale mitropoliilor și episcopiilor supuse ei. În cele din urmă, în 731, împăratul Leon III Isaurul o desființează oficial, eparhiile ei sufragane fiind trecute sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol. Se cuvine

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
graniței dunărene a Imperiului (614) până la creștinarea bulgarilor (864) și revenirea bizantinilor (970), este dificil de surprins istoric, lipsesc informațiile (scrise), iar cele arheologice sunt extrem de puține. Cauzele sunt multiple: încetarea organizării bisericești și a rețelei urbane din regiune, interpunerea (năvălirea) păgânilor, slavi și bulgari, între Dunăre și Haemus, reducerea teritorială a Imperiului și întreruperea legăturilor cu centrele bisericești din Bizanț, constituirea khaganatului (statului) avar în Panonia și încetarea legăturilor cu comunitățile creștine din Europa centrală și Italia, criza iconoclastă la

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-și aibă propria lor ierarhie superioară..., iar românii, creștinați cu șase-șapte secole înainte, să nu fi avut proprii lor ierarhi". Aceste susțineri denotă aceeași neînțelegere a faptului că, între 602-864, la Dunăre și Pont, nu mai existau scaune episcopale, din cauza năvălirii slavo-bulgare păgâne. Nici un fel de argumente și nici o invocare a logicii istorice nu poate schimba o realitate dată. Cu toate acestea, autorul afirmă că înființarea de episcopii slave în sudul Dunării, mai ales la Vidin (Bononia) și Dârstor (Durostorum), "ne

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și în Dobrogea, intervalul 602-1000, a marcat o evoluție sinuoasă, de la regres la ascensiune. Profunzimea credinței creștine, implantată în secolele IV-VI, a constituit principala pârghie a rezistenței etnice și spirituale (religioase) a populației autohtone, după spargerea romanității răsăritene și năvălirea slavilor. Acesta era tabloul religios al spațiului românesc în pragul mileniului II, după o evoluție îndelungată, el era pregătit să intre în etapa creștinismului statal. NOTE 1. Istoria Românilor (Tratat), vol. II, București, Editura Enciclopedică, 2001, p. 587-589. C. Daicoviciu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
unde ostrogoții n-au lăsat urme în limba italiană. Acest aspect l-a subliniat F. Lot, care afirma că "de la ostrogoți n-a rămas nimic, nici în instituții, nici în limbă și foarte puțin în sângele italienilor". Nici în vremea năvălirii hunilor în Europa (375-454) nu se constată un contact între aceștia și populația autohtonă din Dacia și regiunea Dunării de Jos. Năvălirile nomazilor din stepele asiatice prin sudul Rusiei spre pusta ungară erau un fenomen periodic. Așezările nomazilor (alogenilor) evitau

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a rămas nimic, nici în instituții, nici în limbă și foarte puțin în sângele italienilor". Nici în vremea năvălirii hunilor în Europa (375-454) nu se constată un contact între aceștia și populația autohtonă din Dacia și regiunea Dunării de Jos. Năvălirile nomazilor din stepele asiatice prin sudul Rusiei spre pusta ungară erau un fenomen periodic. Așezările nomazilor (alogenilor) evitau regiunile muntoase și pădurile, dar preferau stepele pentru a putea desfășura uriașele herghelii de cai. Între 375, înfrângerea goților pe Siret (Întorsura

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
traiul în liniște și fiecare se bucură de tot ce are (inclusiv de pământ), nesupărat și neasuprit ". Iordanes, istoricul goților, spune și el: "Attila este bun cu cei ce se supun", un nou indiciu al faptului că vechea concepție despre "năvălirile barbarilor" trebuie revizuită. Hunii trăiau de pe urma produselor muncii autohtonilor, dar cine erau ei? În satul stăpânit de huni trăia o populație ce vorbea limba hunică, gotică și "ausonică" (latina populară), adică limba autohtonilor. În ceea ce privește relațiile hunilor cu populația autohtonă, din

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
perturbări în viața social-economică și politică din întregul sud-est european. Situația politică a fost extrem de instabilă în această perioadă. O stabilitate mai mare și o durată mai îndelungată a așezărilor autohtone, orașe și sate, se remarcă până la venirea hunilor (275-375). Năvălirea hunilor în Europa, în 375, a provocat dislocarea și amestecul de populații, cumplite prădăciuni, distrugeri. În acel moment s-a rupt firul continuității pe aceleași locuri a numeroase așezări autohtone din Dacia. Multă populație rurală și din vechile orașe romane

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a comunităților umane cunoștea o evoluție deosebită. Constituirea marilor domenii funciare villae, instituția colonatului, instituția patronatului a unor principes locorum, dezvoltarea meșteșugurilor, a organizațiilor profesionale (corporații-colegii), dezvoltarea schimbului de mărfuri, economia bănească, adâncirea diferențierii sociale anunțau trăsăturile societății medievale. Dar năvălirile barbare de la sfârșitul secolului al VI-lea (avari și slavi) și cele din secolul al VII-lea (bulgari) au întrerupt această evoluție deschisă spre feudalism și a dus la abandonarea Dobrogei invaziei slave și bulgare, Imperiul a păstrat doar litoralul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
că prin Novela XI din 14 aprilie 535, împăratul Justinian a înființat Arhiepiscopia Justiniana Prima, ca instituție bisericească autocefală, având reședința în sudul Dunării. Jurisdicția acesteia cuprindea, pe lângă teritoriile din sud, și regiuni și cetăți din nordul Dunării. Ulterior, în urma năvălirii slavilor, arhiepiscopia respectivă și-a încetat activitatea. O întrebare dramatică ce se pune: ce s-a întâmplat cu biserica (comunitățile creștine) din nordul Dunării, după năvălirea slavilor, în prima jumătate a secolului al VII-lea? Această migrațiune, urmată de aceea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cuprindea, pe lângă teritoriile din sud, și regiuni și cetăți din nordul Dunării. Ulterior, în urma năvălirii slavilor, arhiepiscopia respectivă și-a încetat activitatea. O întrebare dramatică ce se pune: ce s-a întâmplat cu biserica (comunitățile creștine) din nordul Dunării, după năvălirea slavilor, în prima jumătate a secolului al VII-lea? Această migrațiune, urmată de aceea a bulgarilor (679-680), a provocat mari dislocări de populație și a avut consecințe de durată asupra teritoriilor din această zonă. În primul rând, episcopatele creștine de la

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
generalul Belizarie, în prima parte a domniei lui Justinian. La începutul pătrunderii lor, Imperiul încearcă să alcătuiască din slavi o gardă protectoare la Dunăre împotriva "hunilor" (avarilor). Dar Procopius, așa cum am văzut mai sus, pune numai de pe la 527 înainte începutul năvălirilor săvârșite de "huni (avari), slavini și anți". El prezintă luptele duse împotriva slavilor, încă sub Justinian, de Germanus, general înrudit cu familia imperială, dar "geții" năvălitori despre care vorbește Procopius, la 517 și 530, erau de fapt slavi, dacă nu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
suferit influența civilizației și culturii germane și latine. Deși sunt istorici (inclusiv români), care susțin că slavii au ajuns la Dunăre aduși de avari și alte populații nomade asiatice, este evident că ei s-au instalat în nordul Dunării, înainte de năvălirea avarilor (anul 567). Aceștia s-au instalat la apus de Dacia, în Panonia, între Tisa și Dunăre, fiind vecini cu slavii care ocupaseră anterior regiunea. Dar între cele două seminții izbucnește un conflict-războiul între slavi și avari, declanșat în 578

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cutezanța arătată. Deducem din expunerea acestor evenimente că raporturile avari-slavi au fost încordate o bună vreme. Dar, paradoxal, la un moment dat, complexitatea împrejurărilor face ca avarii, aliați ai Imperiului, să elibereze pe "romanii" luați în robie de sclavini.15 Năvălirile avare par să fie acelea care au împuținat elementul romanic, pe care-l putem numi, la sfârșitul secolului al VI-lea, românesc, pe malul drept (sudic) dunărean. Teofan, istoric bizantin, arată că, în 579, "chaganul avar, rupând învoielile cu Imperiul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
luptele este Câmpia munteană, Ialomița cu afluenții ei, Prahova și Ilfovul, Neajlovul și Glavaciocul.16 Dar revanșa urmărită de romani este față de avari, singurul factor politic și militar, chaganul apare în numele supușilor de care se servește (slavii) și ale căror năvăliri le hotărăște. Romanii nu consideră barbari pe slavi, dovadă, simbioza lor cu elementul romanic de la nordul Dunării, ca și refuzul Imperiului de a considera pierdut malul nordic dunărean fortificat de ei. Slavii, avangarda avarilor, sunt conduși de Ardagast, Musokios, apoi

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Dunării, la începutul secolului al VII-lea, numărul lor se va reduce simțitor în nordul ei (Dacia), ei sfârșind prin a fi asimilați de români. Romanitatea orientală s-a păstrat în nordul Peninsulei Balcanice, între Dunăre și Haemus, în momentul năvălirii slavilor, după cum o dovedesc denumirile latine ale satelor și castrelor din sudul Dunării, în vremea lui Justin II. Când slavii au trecut Dunărea, în anul 602, ei au găsit aici un substrat de populație romanică-numele traco-latine de orașe și râuri

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Dunărea, în anul 602, ei au găsit aici un substrat de populație romanică-numele traco-latine de orașe și râuri păstrate în limba bulgară până azi o dovedește o dată în plus. Dovezi directe de limbă romanică între Haemus și Dunăre, în vremea năvălirii slavilor, avem în cronicile bizantine, la Theofilact Simocattes și Theophanes, precum episodul "torna, torna fratre", amintit și de Iorga (vezi mai sus). În armata romană a împăratului Mauriciu, comenzile se dădeau în limba latină deoarece armata de la Dunăre era recrutată

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Anterior, înaintea slavilor, și neamurile germanice din Dacia și Moesia-goți, taifali, gepizi-au fost strângători ai dijmelor în cereale și vite de la daco-romani. În privința raporturilor autohtoni-migratori, istoriografia mai veche românească considera că românii s-au retras în munți (subcarpați) în fața năvălirii barbarilor, coborându-se la câmpie mai târziu, după retragerea lor (A.D. Xenopol ș.a.). Dar, în acest fel, nici germanii, nici slavii sau hunii n-ar fi putut trăi (supraviețui) pe pământurile ocupate fără acei producători care munceau pentru ei. Astăzi

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
la munte, în Carpați limita înălțimilor locuite este joasă-așezările omenești cele mai numeroase sunt pe văi. În munții noștri, regiunile înalte sunt lipsite de așezări-limita joasă a așezărilor arată că autohtonii au rămas în văi și au cooperat cu alogenii. Năvălirile barbare au provocat "bejenii" și momente de panică, dar nu s-a produs un transfer de populație de la câmpie la munte. În anumite zone românești de la începutul evului mediu existau "cetățile" Cetățuia (84 cu acest nume), Grădiștea (80), locuri de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a lungul râurilor din sudul Dunării. Bulgarii, instalați aici și apoi recunoscuți prin tratat, nu erau decât succesorii ostrogoților lui Teodoric. Unitatea străveche a elementului latin (romanic) în sud-estul Europei s-a rupt, la începutul secolului al VII-lea, prin năvălirea masei slave în sudul Dunării, punând capăt poporului străromân, pur romanic, care s-a închegat aici între 275-602.27 Dintre toate neamurile care au năvălit în Dacia, după retragerea romană, nici unul nu are atâta însemnătate în istoria românilor ca slavii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
poporului român, alături de cel autohton, dacic și cel roman. Sub raportul limbii, romanistul Ovid Densușianu afirma că "influența slavă a fost mult mai intensă și mai variată decât aceea germanică asupra limbii italiene sau franceze" (vezi cap. VII).28 În privința năvălirii lor, este posibil ca, în grupuri mici, prin infiltrări, constituind insule sau enclave etnice, slavii să fi pătruns și înainte de secolul al VI-lea, însă, în grupuri mari, organizate, ei pătrund abia în acest secol, în vremea lui Justin I

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
oștilor bizantine, Asparuch și-a extins stăpânirea, în est, până la Varna (bizantină), în sud, până la Munții Haemus și, în apus, până la râul Ogost. Cele șapte triburi slave, învinse de bulgari, se supun acestora, după cum notează un scriitor bisericesc: "Prin această năvălire, poporul cel vechi s-a risipit, locuitorii de la munte au fost mutați la câmpie și cei de la câmpie la munte, slavii supuși s-au răsculat de mai multe ori, unii au fost împinși în Țara Avarilor (nordul Dunării), alții în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]