1,583 matches
-
de ani, precum și reîntâlnirea la USR, pe 30 decembrie 1989, cu Dumitru Țepeneag, părintele onirismului (alături de Dimov, Daniel Turcea, Emil Brumaru, Virgil Mazilescu, Sorin Titel) despre care Dimisianu scrisese cel dintâi. Din acest curent al legiferării visului se vor nutri optzeciștii până la Corin Braga (n. 1961). Spre a nu fi bănuiți de apologie, nu ne putem reprima două observații: 1) omisiunea din propria biografie a perioadei 1964 - 1965, când aflăm de pe Internet criticul a lucrat la cotidianul "Scânteia"; 2) onestul critic
Fără menajamente : critici, istorici literari şi eseişti români by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1441_a_2683]
-
recompuse în spiritul caracteristic al fiecăreia dintre epocile „reactualizate”. În maniera lui Radu Theodoru, Paul Anghel, V. Știrbu, Eugen Uricaru, autorul mânuiește dezinvolt instrumentarul naratologic al realismului tradițional. Realizează astfel un „mozaic de romane, înlesnite și de tezele naționalismului ceaușist optzecist”, înglobând, în ceea ce s-ar fi vrut un tot unitar, dacii, Reforma, Renașterea, „barocul” ardelean, vremea lui Brâncoveanu, romantismul prepașoptist, epoca Unirii, chiar dacă îi lipsește totuși acestui conglomerat un factor literar „incitator” (Marian Popa). O lucrare serioasă și bine documentată
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286745_a_288074]
-
Iulia Iarca Volumul de poezie al lui Marius Oprea, America! America! respiră, în ciuda renumelui când optzecist, când nouăzecist al poetului, o sensibilitate cu desăvârșire douămiistă. Aerul de confesiune organico-lirică, pe care tinerii poeți douămiiști și l-au însușit cu discreție, pătrunde și în poezia lui Marius Oprea. Atenția încordată până la halucinație asupra propriului trup și a
America nu crede în lacrimi by Iulia Iarca () [Corola-journal/Journalistic/7089_a_8414]
-
Mai beau, paharul se golește încetișor / cu mișcări răcoroase dragostea face semne din urmă, / tolănită / pe fânul cosit. Poate e oboseala / vocea înecată care îmi apleacă fruntea - mă poate / frânge?" Tot din perspectiva timpului este privit și Alexandru Mușina, poetul optzecist care a sprijinit mișcarea brașoveană "mașcriistă" (din care a făcut parte și Marius Oprea). Lui îi dedică un poem unde are, asemenea altor scriitori, ciudata bănuială că Mușina deține secretul veșniciei: "Sângele tău se îngroașă, prietenii mor sau dispar în
America nu crede în lacrimi by Iulia Iarca () [Corola-journal/Journalistic/7089_a_8414]
-
că, în vreme ce - pentru ea - timpul s-a comprimat și momentele care înainte păreau o veșnicie s-au transformat acum în clipe care trec infinit mai repede, pentru Mușina, clipele și veșnicia au rămas aceleași dintotdeauna. Oare să fi aflat poetul optzecist puterea de a opri timpul? Poezia lui Marius Oprea are muzicalitatea visării și a curgerii apelor. În America! America! întâlnim adeseori imagini cu o sonoritate palpabilă, care se repetă simbolic. Un asemenea refren este "clipa ce vine va fi rază
America nu crede în lacrimi by Iulia Iarca () [Corola-journal/Journalistic/7089_a_8414]
-
a felului în care autorul îl apreciază. De citit dacă vă înarmați cu umor. Evocarea, nu tocmai pioasa, a regretatului Coști Stan de către Cristian Teodorescu, în „Observator cultural” (nr. 330). Ceea ce-l preocupă pe autorul articolului este faptul ca prozatorul optzecist n-a avut o consacrare pe masura talentului, din cauza faptului că a fost ignorat de „criticii grupați în jurul României literare”. Ce folos a tras Cristian Teodorescu că a fost nu numai remarcat de „trupa lui Manolescu”, dar și că a
Ochiul magic by Cronicar () [Corola-journal/Journalistic/5311_a_6636]
-
Cosmin Ciotloș Cu prima sa carte de critică literară, Mihail Vakulovski face un gest necesar: discută extrem de serios poezia generației precedente. Despre optzeciști au scris până acum mai cu seamă optzeciștii. Radu G. Țeposu, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei sunt cei dintâi. Le-au urmat Andrei Bodiu (și el lunedist) și Radu Andriescu (care, deși ieșean și membru al Clubului
Scriitorii români de ieri by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/5884_a_7209]
-
Cosmin Ciotloș Cu prima sa carte de critică literară, Mihail Vakulovski face un gest necesar: discută extrem de serios poezia generației precedente. Despre optzeciști au scris până acum mai cu seamă optzeciștii. Radu G. Țeposu, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei sunt cei dintâi. Le-au urmat Andrei Bodiu (și el lunedist) și Radu Andriescu (care, deși ieșean și membru al Clubului 8, nu e departe de simpatiile anglo-saxone ale
Scriitorii români de ieri by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/5884_a_7209]
-
susținută) până astăzi, Portret de grup cu generația 80 e, așadar, primul demers analitic care nu poate fi bănuit de partizanat. (La noi suspiciunea fiind aproape o metodă de interpretare.) Sigur, se vede de la o poștă că lui Vakulovski poezia optzeciștilor îi place. Altminteri, n-ar fi citit-o așa, de la titluri până la virgule. Nimic n-a iertat. Impresia e că manuscrisul acestei cărți a fost redactat pe hârtie milimetrică. Să comparăm selecția lui Mihail Vakulovski cu aceea, tradițională deja, a
Scriitorii români de ieri by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/5884_a_7209]
-
imagine proprie, coerentă însă, a optzecismului generic. Cu girul discret al acesteia se desfășoară întreaga investigație. De aici ceea ce aș numi, în Portret de grup cu generația 80, empatie stilistică. Ca să-i poată comenta cum trebuie, Mihail Vakulovski le învață, optzeciștilor, codurile. Despre acest curs practic de limbi străine depun mărturie titlurile secțiunilor din care e alcătuită cartea. Cazul Alexandru Mușina sau despre intertextul cu viitorul sau, la Mircea Cărtărescu, poezia rock baroc sunt doar două exemple. Memorabile. Mai mult ca
Scriitorii români de ieri by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/5884_a_7209]
-
astfel de sintagme ar fi făcut vogă la Cenaclul de Luni, cu treizeci de ani în urmă. Dar nu-i timpul pierdut nici acum. Interesant și original e, de asemenea, decupajul. Pentru Mihail Vakulovski, trei sunt fronturile principale ale poeziei optzeciste: realul, textul și psihoza. (În Flashback 1985, Ion Bogdan Lefter identifica tot trei tipuri de poeți, prozaizanți, conceptualizanți și, în fine, orgolioși moraliști.) Pe undeva, cele două clasificări se aseamănă. Cu deosebirea că între criteriile tânărului critic de azi, spre deosebire de
Scriitorii români de ieri by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/5884_a_7209]
-
toată nădejdea. Oricum, atenția pe care acest Portret de grup o acordă unor autori ca Padina sau Daniel Pișcu e lăudabilă. Așa marginali cum sunt, importanța lor, deopotrivă estetică și tipologică, e categoric mai mare decât a atâtor și-atâtor „optzeciști” retroactivi și, de ce să n-o spun, inflaționiști. Îl avertizez pe Mihail Vakulovski că în primul rând cu aceștia din urmă va avea de furcă în lunile ce vor veni. Ei se vor supăra cel mai rău. Nu Mircea Cărtărescu
Scriitorii români de ieri by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/5884_a_7209]
-
colaterale, s-a vorbit mult, în siajul opiniilor lui Paul Cernat, despre mizele mari și mizele mici în literatura noastră "tânără". Prozatorii recenți, ai anilor 2000, n-ar avea memorie istorică și culturală, fiind niște bricoleuri postmoderni, cu toate deficiențele "optzeciștilor", dar fără meritele acestora. Lipsite de teme majore și de o elaborație pe măsură, cărțuliile lor, fără viziune și chiar fără suflu epic, apar ca niște produse de unică folosință. E suficient să parcurgem O pasăre pe sârmă, pentru ca diagnosticul
O telenovelă by Daniel Cristea-Enache () [Corola-journal/Journalistic/7383_a_8708]
-
nimic rău: Nicolae Mecu scrie cât se poate de prietenește sau de colegial despre DCM. Dar cu Mircea Mihăieș cum se poartă dicționarul lui Simion? - mă întreabă un coleg. Răspund: cât se poate de academic!, pentru că scrie tocmai Tania Radu, optzecistă onestă și echilibrată în judecăți, actuala lui colegă de vicepreședinție la Institutul Cultural Român (evident că funcția și colegialitatea de acum nu au nici o legătură cu dicționarul!). Închei acest dosar de acuze, deschis de alții, afirmând categoric că nu se
Dicționarul-tezaur al literaturii române by Ion Simuț () [Corola-journal/Journalistic/10824_a_12149]
-
aceea, cel puțin teoretic, ele ar trebui analizate în corelație cu experiența literară a tinerilor scriitori lansați de Ovid S. Crohmălniceanu în deja istorica antologie Desant ’83. De altfel, prozele lui Pavel Șușară respectă multe dintre ingredientele postmoderne ale literaturii optzeciste: realismul social (e drept, la Șușară tulburat adesea de o alunecare în fantastic după model Kafka, Borges sau Mircea Eliade), aluziile și citatele livrești, spiritul parodic și intertextualitatea, autoreferențialitatea. În cele mai multe dintre cazuri scriitorul prezintă un cadru de viață banal
Viață-literatură și retur by Tudorel Urian () [Corola-journal/Journalistic/13486_a_14811]
-
română a anilor ‘60, drum care a însemnat „nici cu unii, nici cu alții”, ci pur și simplu „ca mine”, a fost Leonid Dimov. După el, au urmat Mircea Ivănescu, Brumaru și toți ceilalți onirici; așa arăta terenul pe care optzeciștii l-au găsit pregătit în momentul în care au intrat în viața literară. Emil Brumaru avusese această intuiție chiar la momentul respectiv. Îi scria lui Dimov în 1968: „tu, Dimov, faci ceva uluitor, aș spune că schimbi macazul unei întregi
Posteritatea lui Leonid Dimov by Luminița Corneanu () [Corola-journal/Journalistic/2603_a_3928]
-
Brumaru avusese această intuiție chiar la momentul respectiv. Îi scria lui Dimov în 1968: „tu, Dimov, faci ceva uluitor, aș spune că schimbi macazul unei întregi literaturi”.6 E greu să ne imaginăm cum ar fi arătat poezia lor, a optzeciștilor, în absența acestei generații, e greu de imaginat ce bătălii ar fi avut ei de dat pentru a-și vedea textele publicate. Chiar dacă „războiul” nu se încheiase în anii ‘80 și pe alocuri devenise mai complicat, cu o cenzură mult
Posteritatea lui Leonid Dimov by Luminița Corneanu () [Corola-journal/Journalistic/2603_a_3928]
-
maestrul. Prin urmare, ca să revenim la subiect, nu doar „notația cotidianului în registru prozaic și bufon, histrionismul, patosul sarcastic, beligeranța ludică și arlechiniada”, nu doar „ironia, fantezismul și libertatea asociației” (despre care vorbea Radu G. Țeposu) stau mărturie pentru relația optzeciștilor cu Dimov, ci chiar elementele concrete ale alcătuirii poetice, identificabile unul câte unul. Moștenirea lui Dimov în literatura română contemporană nu se oprește însă la poezia din anii ‘80 a lui Mircea Cărtărescu. Chiar dacă nu putem vorbi de-o pleiadă
Posteritatea lui Leonid Dimov by Luminița Corneanu () [Corola-journal/Journalistic/2603_a_3928]
-
de perspectiva strict literară din care este ea interpretată. Atunci cînd concede autoficțiunii dreptul la existență, criticul român o instrumentează exclusiv ca gen literar, cu toate că practica autoficțiunii nu relevă atît de istoria literară, cît de cea a mentalităților. Astfel, autobiografismul optzecist ar fi, de pildă, autoficțiune, iar Simona Popescu ar fi o autoficționară. Or, aici, ca și la Cezar Paul Bădescu, de pildă, avem de-a face cu exuvii, cu bildung. Apoi, eul expus în Exuvii sau în Tinerețile lui Daniel
Autoficționarii by Alexandru Matei () [Corola-journal/Journalistic/10604_a_11929]
-
anumite predominanțe a caracterului subiectiv și memorialistic, trăsături apărute de la începuturi și persistînd în dezvoltarea prozei românești. Capitolul final e poate cel mai bogat în sugestii și deschideri: urmărind structura și funcția descriptivului în proza contemporană, în primul rînd la optzeciști (pentru care, totuși, eticheta de postmoderni, introdusă cu toate explicațiile de rigoare, rămîne discutabilă), autoarea pune în evidență tehnici de supralicitare a descrierii, de deconstrucție a narațiunii, de accentuare a subiectivității, de manifestare a intertextualității, ironiei și parodiei (e semnalat
Tablouri în mișcare by Rodica Zafiu () [Corola-journal/Journalistic/11234_a_12559]
-
Paul Cernat Ion Simuț, Vămile posterității. Secvențe de istorie literară, Editura Academiei Române, București, 2012, 478 p. Ion Simuț a fost considerat, nu o dată, un „șaizecist între optzeciști”; eu însumi am formulat, cîndva, asemenea considerații, pe baza priorității canonice pe care criticul de la Familia o acordă literaturii „șaizeciste” în raport cu postmodernii. Nu e însă chiar așa, întrucît criticii „șaizeciști” au evitat, de regulă - ca reacție la politizarea din anii
Istoricul literar, canonul și politicul by Paul Cernat () [Corola-journal/Journalistic/3786_a_5111]
-
a istoriei literare - contextul operei în favoarea eseisticii imanentiste. Or, critica practicată de acest simpatizant al „criticii complecte” la care visa G. Ibrăileanu, pare situată mai degrabă în descendența lovinescianismului interbelic. Pe de altă parte, Simuț e unul dintre puținii critici optzeciști centrați pe istoria literară tradițională, deschisă eventual spre psihocritică, dar fără idiosincrazii ideologice sau veleități teoretizante. Cel mai recent volum al său, Vămile posterității, se înfățișează ca un șantier deschis al unui istoric literar combativ și explorator, dublat de un
Istoricul literar, canonul și politicul by Paul Cernat () [Corola-journal/Journalistic/3786_a_5111]
-
mimetic. Să mă ierte colegii mei postmoderni, dar Simuț are perfectă dreptate să vadă în interbelicii C. Fântâneru și H. Bonciu niște „marginali interesanți”, dar minori, departe de statutul canonic pe care se grăbesc să li-l revendice unii entuziaști optzeciști. Așa cum are dreptate să vadă în Sadoveanu, dincolo de toate acuzele de „vetustețe”, nu doar un „continent ascuns” al prozei românești, ci și un întîi-stătător al ei. E, în același timp, reconfortant să-i parcurgi reconsiderările (oportune, convingătoare) ale prozei de
Istoricul literar, canonul și politicul by Paul Cernat () [Corola-journal/Journalistic/3786_a_5111]
-
și de paginile febrile ale unui game junkie, un om serios căzut, aproape un an, în patima jocurilor pe computer. Întâmplător sau nu, Eminescu și pixelii se întâlnesc în titlul acestui volum, atât de reprezentativ pentru structura oximoronică a scriitorului "optzecist". Mircea Cărtărescu este un spirit fundamental romantic, obligat la ajustări și travestiuri de epoca postmodernă pe care tinde a o exprima. Imaginația puternică, parcă nesecată, deschide poezia și proza sa către toate azimuturile, copleșindu-l pe cititor cu lumi ireale
Ușa stacojie by Daniel Cristea-Enache () [Corola-journal/Journalistic/11697_a_13022]
-
teoretică e substanțial mai solidă. În toate direcțiile, de la aceea ideologică sau istorică la aceea literară, el pare să se simtă ca peștele în apă. În plus, experiența lui în materie de asemenea formule inovatoare de școală, la urma urmelor, optzecistă e mai accentuată. Dobrescu știe să construiască proiecte și de la cald (ca participant la gherila canonică imediat postrevoluționară), și de la rece (ca universitar atent la tot ce mișcă în spațiul occidental al ideilor). Dacă Oda liberei întreprinderi va rămâne prea
Ritmuri pentru antifonările necesare by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/6640_a_7965]