KorAP: Find »[drukola/base=pădurar & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...25 26 27 ...65 >

1,620 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

și când am aprins, belciug s-a făcut pe omăt!... Și când a sărit al doilea peste istalalt, l-am luat și pe-acela la ochi, și când am slobozit l-am răsturnat curmeziș peste cel dintăi. Cu altă înjurătură, pădurarul se opri, privi în urmă la câni, după aceea își cercetă oțelele puștii. Da’ ceilalți? zise cuconu Grigoriță. —Ceilalți s-au dus la mama dracului. Ce erau să mai aștepte?... Boierul zâmbea mulțămit. Scoase, mergând, tutunul; dădu de o țigară

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
se opri, privi în urmă la câni, după aceea își cercetă oțelele puștii. Da’ ceilalți? zise cuconu Grigoriță. —Ceilalți s-au dus la mama dracului. Ce erau să mai aștepte?... Boierul zâmbea mulțămit. Scoase, mergând, tutunul; dădu de o țigară pădurarului, își răsuci și el una; Vasile scăpără; aprinseră; și acuma mergeau tăcuți prin răcoarea pădurii, pe subt arcurile ramurilor, prin scăpătări de raze pe ici pe colo. O veveriță se cățără pe trunchiul unui copac în calea lor. Îi privi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Vasile zicea încet: Ia, o biată dihanie mititică... Așa merseră o vreme, într-o liniște deplină, prin mirosul umed al pădurii. Ciocănitori tocau în scoarța arborilor, strigăte melancolice veneau de departe și se stângeau între frunzișurile neclintite. Într-un târziu, pădurarul se opri. Iaca, pe ici, cucoane Grigoriță, zise el. S-o luăm așa, la dreapta, pe vălcica asta. Să te ferești de crengi, că-i des al dracului! În vale-i jilăveală mare; nu-i departe pârăul; acolo sunt urmele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
plecă asupra hleiului jilav. — Iaca, se cunoaște, urmă proaspătă... Cuconu Grigoriță se plecă și el, privind cu luare-aminte. Își așeză după aceea torba în stânga, cuțitul de vânătoare în dreapta, își îndesă pălăria în cap și-și pregăti pușca. Hai, Osman! vorbi pădurarul cătră câni. Puneți botul... Hai și tu, Frișcă!... Ce? nu simți putoarea caprei?... Copoii, eliberați, dintrodată porniră în lungul costișei și dispărură în tufe. Vasile zise: —De-acuma să ieșim în luminiș și să așteptăm... trebuie să le gonească... Capauca

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
buza puștii... Boierul tânăr era cam neliniștit. Răsuflă adânc de două ori și se luă după Vasile, cu pușca pregătită. În curgerea lină a văii, o poieniță se deschidea, dormind parcă într-o pulbere de lumină, într-o neclintită singurătate. Pădurarul îndreptă capul. Boierul tresări. Un chefnit de câne sunase de două ori în adâncimi, ca sub niște bolți nemărginite. Cei doi oameni așteptară. Nu se auzea nici o chemare de pasere; nici zbor de gâze măcar nu străbătea lumina. Bătaia copoilor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
două ori în adâncimi, ca sub niște bolți nemărginite. Cei doi oameni așteptară. Nu se auzea nici o chemare de pasere; nici zbor de gâze măcar nu străbătea lumina. Bătaia copoilor începu iar, acum mai deasă, mai depărtată, la răstimpuri regulate. Pădurarul puse cornul la gură și chemă de două ori, iar pădurea tresări până în depărtări, hăuind. Dintrodată, când nici nu se așteptau, când stăteau numai cu urechile ațintite la bătaia răsunătoare a cânilor, scurt, din tufe dese, cu foșnet iute, răsări

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
nu se așteptau, când stăteau numai cu urechile ațintite la bătaia răsunătoare a cânilor, scurt, din tufe dese, cu foșnet iute, răsări o căprioară cenușie, pe picioarele-i subțiri și sprintene. Ca o săgeată trecu pe lângă boier, la cinci pași. Pădurarul tresări. Cuconu Grigoriță se smuci în sus ca trezit cu spaimă într-o visare; puse pușca la ochi cu repeziciune, și slobozi două focuri unul după altul. Prin fumul risipit văzu căprioara în fuga-i de vânt în lungul poienii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
focuri unul după altul. Prin fumul risipit văzu căprioara în fuga-i de vânt în lungul poienii. Înghiți de două ori, frânse pușca cu mânile tremurătoare, și o încărcă iar. Dar prin fumul care se trăgea lin la o parte, pădurarul sta cu arma la ochi. —Trage! strigă cuconu Grigoriță. Pușca lui Vasile bubui. Clocotul ei ajunse bubuiturile celor dintăi două împușcături. Sălbătăciunea, printre copaci, făcu o săritură, o zăriră amândoi după aceea ca o nălucă printre trunchiurile cafenii și o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
la ochi. —Trage! strigă cuconu Grigoriță. Pușca lui Vasile bubui. Clocotul ei ajunse bubuiturile celor dintăi două împușcături. Sălbătăciunea, printre copaci, făcu o săritură, o zăriră amândoi după aceea ca o nălucă printre trunchiurile cafenii și o pierdură din vedere. Pădurarul începu să-și încarce pușca. Zise cu liniște: —A fost prea departe... Boierul era ațâțat și mânios. Cum dracu de a venit așa? vorbi el pripit. Nici nu m-așteptam... Eu ascultam cânii... Am tras prea repede... m-am grăbit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Eu ascultam cânii... Am tras prea repede... m-am grăbit... —A fost fără știre... zise încet Vasile. Da’ nu-i nimica... Trebuie să mâie cânii într-acoace alta... Aici e hățașul lor... Deodată tăcură, cu urechea ațintită. Cânii veneau chefnind. Pădurarul puse iar cornul la gură. —Cum dracu? șopti cu ciudă boierul și-și privi de aproape pușca. Tăcerea se întinsese. Bătaia cânilor un răstimp lung nu se mai auzi. Iar printre tufe dese, prin luminișuri scurte, căprioara fugea alungată de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
pădurea Petrișorului a apărut prima dată în Semănătorul, nr. 17-18 din 20 aprilie 1907. În perioada în care a scris povestirea, Sadoveanu obișnuia să meargă la vânătoare în Valea Râștei, însoțit de setter-ul său, Nero. Profira Sadoveanu spune că Pădurarul era, de fapt, un cunoscut pușcaș de la Dolhasca. „Câteva din cele mai frumoase pagini de natură din întreaga literatură a lui Sadoveanu sunt aici, o nuvelă fină, construită cu o mână de bijutier.“ (N. Manolescu) Folclorul oral susține că tânărul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
totuși ceva în suflet, și parcă răsună în mine, în singurătatea ce mă împresură, din când în când, glas domol- și se deșteaptă fantome. Ș-așa - îmi spunea parcă bunicul Manole - am cunoscut eu atuncea, încolo, spre munte, pe un pădurar pe care îl chema Voinea... Codrii Antileștilor stăpâneau o întindere de cincisprezece mii de fălci, erau codri bătrâni, codri nestrăbătuți; și pădurarul Voinea avea la o margine, în Prisaca lui Ion, o căsuță; și subt un șirag de meri, în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
deșteaptă fantome. Ș-așa - îmi spunea parcă bunicul Manole - am cunoscut eu atuncea, încolo, spre munte, pe un pădurar pe care îl chema Voinea... Codrii Antileștilor stăpâneau o întindere de cincisprezece mii de fălci, erau codri bătrâni, codri nestrăbătuți; și pădurarul Voinea avea la o margine, în Prisaca lui Ion, o căsuță; și subt un șirag de meri, în vălcică, vreo zece stupi. Pe lângă șiragul de meri și pe lângă stupi, se strecura prin iarbă pârăul Cerbului. La o parte era ș-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
cu cămașă albă ca helgea, se strecura pe ușă și trecea fără zgomot prin iarbă, spre fântână. Cozile strâns împletite și le lega totdeauna în cunună. Era albă la obraz, parcă bolnavă, cu ochii triști. Odată l-am întrebat pe pădurar: — Ce are nevastă-ta, Voineo? Ia, ce să aibă? n-are nici pe dracu! Nu știi dumneata cum îi muierea? Ș-o urmărea cu ochii lui mici ca două picături de păcură. Căuta apoi să-mi întoarcă de la nevasta-sa

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
lin cu sunete felurite, unele joase și altele tot mai subțiri, o scară de sunete dulci, care picurau domol și alergau ca un cântec depărtat, șoptit încet, șoptit ușor de clopote melodioase și nevăzute. Într-un timp, pe vremea aceea, pădurarul umbla lângă mine cu ochii duși și cu fața brăzdată ca de un năcaz mare. Avea ceva de la o vreme; mie nu-mi spunea, dar băgam eu de samă. Mă lăsa uneori la câșlărie, ori în mijlocul codrului, și se întorcea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
cal și călăreț, auzii bătaia puștii, adânc răsunând, clocotind din poiană în poiană: am înțeles că a dat boierul peste ierunci; acesta era vânatul lui cel mai plăcut de-o bucată de vreme. Dar cum mă gândeam la supărarea nevestei pădurarului, îmi veni deodată în minte lămurirea lucrului. Ce căuta pe aici boierul? Iar Voinea de ce se repede așa de des pân’ acasă? Trebuie să fie ceva la mijloc. În amurg, după ce conteni picurarea depărtată a clopotelor în poieni, după ce așteptarăm

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
să fie ceva la mijloc. În amurg, după ce conteni picurarea depărtată a clopotelor în poieni, după ce așteptarăm zadarnic găinuși la poteca Hoțului, ne întorceam, eu și Voinea, cu puștile în spate. Și cum mă necăjea gândul de peste zi, întrebai pe pădurar: —Azi n-ai fost pe la câșlărie, Voineo? Nu, da’ ce-i? Te-a căutat boierul. —Care? cel tânăr? cuconu Enacache? — Da. Și zicea că nu te-a găsit. — Apoi nu, că eram încolo dus, spre Fundeni... Un timp tăcu; lumina

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
codrul, când începea să crească și să curgă valul vânturilor, fiori grei îmi răscoleau sufletul, un cântec înfricoșat pornea în mine, cântecul care prevestea și cerea iubirile tinereței. Așa, furtuna odată m-a prins la căsuța din poiană - și Voinea pădurarul nu era acasă. Parcă voiau să-și smulgă rădăcinile din pământ, așa se frământau plopii cenușii de la marginea poienii; iar fagii bătrâni se cutremurau mânioși, se aplecau prelung și iar se îndreptau, pe când printre ei, ca pe niște cărări ghețoase

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
de stropi se abătură, duruiră ușurel și la geamurile mici, se depărtară - și deodată, ca o mânie care ostenește, cu oftări de ușurare, se alinară adâncurile, și soarele străluci deodată orbitor în toată poiana. Ieșii afară, pe prispă, cu nevasta pădurarului. Împrejurimile, neclintite, râdeau în lumină; o albină fulgeră ca un fir de aur; o gaiță trecu, cu penele-i albastre lucind; o mierlă începu o frântură de cântec răsunător, apoi tăcu deodată; și liniștea se întinse ca limpezimea unei ape

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
glas depărtat începu să cheme. Abia se deslușea, venea ca un freamăt prin codrul des: Măi Orofei, măi!... Tăcu și glasul. Și într-un târziu o secure începu a bocăni undeva, în adâncuri, în bolțile mai răsunătoare după ploaie. Femeia pădurarului ieși cu cofa și se îndepărtă spre fântână. Cumpăna se coborî, apoi se înălță scârțâind. Pe când venea repede spre casă, puțin încovoiată spre stânga, cu cofa în mâna dreaptă, Măriuca își strecură spre mine privirea tristă. Mă ridicai în picioare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
când din urmă, pe drumul pe care venisem eu, se arătă și boierul Enacache pe calu-i iute, cu cânele-i mare roș care sărea în dreapta și-n stânga și străbătea toate tufișurile adulmecând. Se opri boierul, se opri și pădurarul. Ce mai este pe la câșlărie, Voineo? —Bine, cucoane Enacache... Stăpânul zâmbi, apoi, întorcând spre mine capul, rosti limpede: bună ziua!, trecu repede înainte și descălecă. Cânele se oprise și stătea neclintit, ca de piatră, cu coada întinsă, cu botul spre un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
gândea și Voinea, mă gândeam și eu. Merserăm așa în tăcere. Intrarăm în poiană pe lângă stupi, sărirăm pârăul; Măriuca sta în prag, dreaptă și ne privea și fața-i părea palidă tare în umbra neagră a ușii. Cânele ciobănesc al pădurarului ne sări înainte, zburdând. Uite, vezi dumneata, zise Voinea, dacă dă cineva în cânele ista, el se întoarce și mușcă; el are mai mare drept decât dumneata și decât mine... Omul rabdă și tace... Asta-i o pildă! adăogi el

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
cânele ista, el se întoarce și mușcă; el are mai mare drept decât dumneata și decât mine... Omul rabdă și tace... Asta-i o pildă! adăogi el râzând și privind țintă spre femeia lui. Nu vreau să povestesc despre întâmplările pădurarului și ale nevestei lui, nici despre vreo dragoste care-mi încolțea în suflet; eu despre codrul Antileștilor care-mi era așa de drag vorbesc și despre tinerețele mele. Toate au trecut: nici codrii așa nu mai sunt, și tinerețele s-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
trecea, a fătat malul... L-au găsit sub mal, cu cânele alături... știi, cânele cel roș... — Cum? a murit boierul? Eu nu știam nimica. — Da, a murit... Răspunsul era liniștit și lămurit, dar mi se părea că ochii neclintiți ai pădurarului mă ținteau prea îndărătnic. Nu știu, n-aș putea spune de ce, un fior, ca o sârmă de foc, mi se strecură prin șale. Într-o clipă, în clipa aceea, am avut o bănuială; am avut bănuiala că pădurarul Voinea a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
neclintiți ai pădurarului mă ținteau prea îndărătnic. Nu știu, n-aș putea spune de ce, un fior, ca o sârmă de foc, mi se strecură prin șale. Într-o clipă, în clipa aceea, am avut o bănuială; am avut bănuiala că pădurarul Voinea a ucis pe stăpânu-său. Nici nu mi-am dat sama cum am întrebat: —Și cum? nu s-a găsit cine l-a omorât? —Cum să se găsească? zise Voinea. A murit așa, de moarte năprasnică... Eu tăcui. Pădurea era

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]