KorAP: Find »[drukola/base=păgân & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...25 26 27 ...73 >

1,817 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

și germani) s-a suprapus peste straturi etnice mai vechi (sarmați, vizigoți). În concluzie, succesiunea de aluviuni spirituale (religioase) barbare și interferența cu valorile locale, a reprezentat una din importantele căi ale genezei creștinismului popular al românilor. La tabloul religios păgân al epocii hunice (375-454), trebuie adăugată și contribuția credințelor vechi dacice și romane, prezente mai ales în mediile rustice.45 Aportul autohton a intrat în patrimoniul spiritual al locuitorilor din nordul Dunării, odată cu generalizarea modului de viață rural și începutul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
epoca în care romanus-barbarus era valorizat ca romanus christianus, iar barbarus paganus, romanitatea și creștinismul unei părți a populației nord-dunărene au constituit elemente de individualizare și personalizare în raport cu neamurile alogene, în secolele IV-V, de aici creștin era opus lui păgân (necreștin, necredincios). Destrămarea conglomeratului hunic (după 454), schimbarea echilibrului politic și militar în favoarea Imperiului, la Dunărea mijlocie și de Jos, a dus la instalarea unei perioade de liniște, a deschis o etapă nouă în istoria spațiului nord-dunărean, pe plan istoric

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
etnie. Paradoxal, migrațiile barbare s-au soldat cu triumful romanității creștine. Într-o vreme când misionarismul imperial cunoștea sub Justinian mari reușite, epocă de reafirmare a superiorității romane prin valorile creștinismului, latinofonii creștini nord-dunăreni au fost adevărați "apostoli" anonimi printre păgânii alături de care conviețuiau. Pierderea specifității obiceiurilor funerare getice (dacice) în fosta provincie și a celor sarmatice în nord -vestul Daciei, în cursul secolului V, se explică prin creștinarea acestor populații de către romanici, aceeași realitate a stat și la baza asimilării

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Noțiunile de temelie ale creștinismului sunt redate, în limba română, prin cuvinte de origine latină. Acești termeni fundamentali sunt (îi reluăm parțial): Dumnezeu (dominus deus), creștin (christianus), cruce (crux), lege-credință (lex), biserică (basilica), a boteza (baptisare), înger (angelus), sânt (sanctus), păgân (paganus), a cumineca (comunicare), rugăciune (rogatio), sărbătoare (dies servatoria), mormânt (monumentum), Crăciun (creatio, calatione), Paști (Paschae). Cel mai însemnat cuvânt al terminologiei creștine latine este numele Paștilor, sărbătoarea fundamentală a noii credințe. Acest cuvânt derivat din forma latină este dovada

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
oficial și ecouri heterodoxe (R. Theodorescu, Bizanț, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale românești). Ritul funerar, în Dobrogea, în secolele VII-X: se constată o realitate discutabilă, și anume, coexistența înhumației cu incinerația. Mormintele de incinerație au fost puse pe seama slavilor, păgâni, sau bulgarilor, dar mulți arheologi români consideră că ele aparțin populației autohtone romanizate, care fie rămăsese păgână, fie era creștină dar se incinera după obiceiul antic, fie abandonase credința strămoșilor sub impactul slav. Dar susținerea aceasta pare puțin plauzibilă. Istoricul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
dunărene a Imperiului (614) până la creștinarea bulgarilor (864) și revenirea bizantinilor (970), este dificil de surprins istoric, lipsesc informațiile (scrise), iar cele arheologice sunt extrem de puține. Cauzele sunt multiple: încetarea organizării bisericești și a rețelei urbane din regiune, interpunerea (năvălirea) păgânilor, slavi și bulgari, între Dunăre și Haemus, reducerea teritorială a Imperiului și întreruperea legăturilor cu centrele bisericești din Bizanț, constituirea khaganatului (statului) avar în Panonia și încetarea legăturilor cu comunitățile creștine din Europa centrală și Italia, criza iconoclastă la Bizanț

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
că mormintele de incinerație aparțin populației romanizate, cum susține Eugenia Zaharia, este falsă. Dar menținerea unor adepți ai ritului ancestral până în secolele VII-VIII este plauzibilă, iar în anumite regiuni se poate să fi fost resturi de cenușă ale unor romanici păgâni, harta răspândirii creștinismului în spațiul românesc cuprinde puncte albe pe lungi perioade istorice! Dar mormintele de incinerație și sacrificiile umane sunt clar atribuite slavilor. Prin urmare, folosirea incinerației de către populația românească creștină este cu desăvârșire exclusă. Ceremoniile funerare sunt asociate

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
după sistemul bizantin. Silit de împrejurări, Imperiul încheie cu bulgarii un "pact" (tratat) în anul 681, considerându-i utili pentru consolidarea unei regiuni de viitoare restaurare. Dar cronicarii bizantini din secolul al VIII-lea, sub impresia prădăciunilor dese ale acestor "păgâni" (bulgari), au formulat o judecată severă pentru această "rușine" (tratatul din 681)-cedarea din partea Împărăției universale față de acest "popor barbar și venetic", față de "această pacoste" (Iorga). Care era realitatea social-politică în sudul Dunării, după 679-681 ? Triburile slave sub dominație bulgară

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
scris în fața patriarhului Isidor I și a sinodului că nu-și va părăsi turma duhovnicească încredințată și nici reședința decât în caz de "mare trebuință". Referirea are în vedere faptul că Vicina era stăpânită pe atunci "de o mână de păgâni nelegiuiți". Ulterior, în mai 1341 și în aprilie 1343, Macarie lua parte la dezbaterile sinodului patriarhal din Constantinopol. Nu știm când a încetat păstorirea sa, dar, în februarie 1347, este amintit un nou mitropolit la Vicina, Chiril. Se pare că

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
i-a învins la o trecătoare"; de fapt, este vorba despre țarul de la Târnovo, conducătorul statului vlaho-bulgar. Prin urmare, conchide Panaitescu, românii au fost cei care au apărat ca obscuri luptători pe cărările munților granița civilizației europene creștine împotriva năvălitorilor păgâni. Ca statut, aflate sub dominația mongolă, teritoriile extra-carpatice locuite de români, Muntenia și Moldova, erau tributare, dar și-au păstrat propria organizare. În ceea ce privește statutul teritoriilor românești stăpânite de tătari, locuitorii din regiunile împădurite și muntoase de la sud și est de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
roman asupra sud-estului controlat de bizantini a fost constantă. În ciuda restaurației politice ulterioare (1261), vulnerabilitatea sa structurală s-a menținut până la sfârșit. Ca o consecință a cuceririi din 1204, extinderea cruciatei în partea Europei răsăritene împotriva "schismaticilor" (ortodocșii) și a păgânilor, pruși, lituanieni, cumani ș.a., încercarea permanentă a papalității de a obține, prin constrângere, prin expediții militare (cruciate) acceptarea supremației sale, a dus la o înfruntare politică și ideologică (spirituală) de mari proporții, care a implicat ansamblul creștinătății răsăritene. Roma urmărea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pact încheiat în Orient de regele Andrei II-cruciat, mergând până în Egipt, el a văzut la Locurile Sfinte pe călugării ostași germani (teutoni) și a crezut că în țara sa, străvechi teritoriu de cruciată, ei pot duce mai bine lupta contra păgânilor (cumanilor) decât în orient. Aduși aici în 1211, teutonii aveau rol de avangardă a cruciatei, nu apărători de hotar-în acest fel, Transilvania de sud-est ajunge în mâna teutonilor. Lor li se datorește colonizarea intensă a Secuimii, unde cultul Sfintei Marii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
precedată de convertirea unei însemnate căpetenii cumane, Boricius, în textele latine, de fapt Bortz Membrok, care trecuse cu toți supușii săi (15.000, după izvoare), în Transilvania. Acțiunile predicatorilor catolici au înregistrat succese în rândul cumanilor-este vorba, subliniază Iorga, de păgânii hoardei nu alții, pe care această convertire ar fi putut să-i apropie de românii schismatici și, dacă n-ar fi intervenit năvălirea tătarilor la 1241, să facă din această Cumanie de simplă hegemonie turanică o adevărată țară consolidată și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ar fi intervenit năvălirea tătarilor la 1241, să facă din această Cumanie de simplă hegemonie turanică o adevărată țară consolidată și durabilă, ca Ungaria însăși. De-aici se deduce și sensul pe care regalitatea ungurească încerca să-l imprime convertirii păgânilor, în timp ce cumanii sunt ca un neam rătăcitor și nestatornic. În urma convertirii, se construiesc cetăți și târguri, biserici, au loc colonizări de locuitori privilegiați, ocrotiți de Scaunul roman.Un statut al cumanilor fusese elaborat de rege și fiul său, a urmat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
aflux spre botez cu principi și nobili ce se produse în 1231, urmată de situația reflectată în scrisoarea din 1234 deja menționată. Odată cu pătrunderea până la Câmpulung a trupelor regești, dominicanii, miliție disciplinată a Sf. Scaun, au început opera misionară între păgâni (cumani)-probabil vor fi cunoscut noua credință prin contactele cu vechii locuitori. Regele, așa cum am văzut, proiecta constituirea unui nou episcopat, al Milcoviei, fiind în același gând cu papa, pentru "provincia sa ", Cumania. În urma reușitei, viitorul rege Bela IV, învestit

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
așezarea cavalerilor teutoni în Țara Bârsei, la chemarea regelui Andrei II (vezi mai sus). Avem astăzi destule dovezi din care rezultă că acești luptători pentru cruce au fost aduși aici, pentru că sud-estul regatului era considerat teritoriu (pământ) de cruciată împotriva păgânilor (cumanilor). Oaspeții teutoni, așa cum am văzut, își iau misiunea de cruciați în serios și reușesc prin lupte neobosite să diminueze puterea cumană din regiune.28 Concomitent cu pătrunderea lor la sud-est de Carpați (zona de curbură), o altă pătrundere ungurească

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
bisericească proprie. În privința contribuției cavalerilor la istoria acestor locuri, "nu trebuie să subestimăm opera acestor cruciați" (Panaitescu), deși au stat puțin timp la Severinpeste tot unde au ajuns cavalerii cruciați, ei au apărat civilizația. Misiunea lor era să lupte împotriva păgânilor (tătari) și bulgarilor (schismatici). Numărul lor era mic, poate o sută, crede Panaitescu, o parte a cavalerilor rămâne la Severin să-și facă datoria de cruciați. În 1254, regele Bela IV spunea, în corespondența sa, că doar cavalerii de Ierusalim

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Numărul lor era mic, poate o sută, crede Panaitescu, o parte a cavalerilor rămâne la Severin să-și facă datoria de cruciați. În 1254, regele Bela IV spunea, în corespondența sa, că doar cavalerii de Ierusalim au luat armele împotriva "păgânilor" și "schismaticilor", pentru apărarea țării (regatului) și a creștinătății într-un loc primejdios (Severin). În concluzie, cavalerii ioaniți au rămas efectiv la Severin (regele spera că se vor extinde pe Dunăre până la mare, construind cetăți de apărare față de mongoli), ei

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-lea, în zona Severinului (sudul Banatului și vestul Olteniei), a fost chemat Ordinul ospitalierilor-cavalerii Sf. Ioan în vederea luptei împotriva tătarilor. Acestea erau ordine militar-religioase, înființate în Țara Sfântă, care aduceau cruciata pe pământ românesc, cu obiectivul de a lupta împotriva păgânilor ce dominau regiunea de la sud și est de Carpați. Putem concluziona că ținuturile românești au fost teritorii de cruciată, iar prezența ordinelor militare străine reprezintă un capitol de istorie universală medievală. Românii n-au rămas pasivi la încleștările dintre cruciați

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
dominau regiunea de la sud și est de Carpați. Putem concluziona că ținuturile românești au fost teritorii de cruciată, iar prezența ordinelor militare străine reprezintă un capitol de istorie universală medievală. Românii n-au rămas pasivi la încleștările dintre cruciați și păgâni, de pildă, românii din Maramureș au fost în fruntea cruciatelor inițiate de regii Ungariei împotriva tătarilor. Urmările cruciatelor au fost însemnate pentru istoria românilor: în urma acestora, Marea Neagră a devenit o mare italienească-Genova și Veneția și-au implantat aici coloniile lor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
concluzie, întreaga arie carpato-dunăreană și nord-balcanică se afla sub hegemonie mongolă. Care era situația regatului arpadian în această perioadă ? După 1204, cum subliniam mai sus, angajat în politica de cruciată în răsărit și sud-est, regatul ungar urmărise asimilarea confesională față de păgâni, schismatici și eretici, în spațiul intracarpatic, dar și în cel extracarpatic. Însă marea invazie mongolă din 1241 a surprins Ungaria în plină înfruntare nobilime-regalitate. Trebuie să spunem că, în secolul al XIII-lea, ultimii cinci regi arpadieni, începând cu Andrei

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Însă destrămarea regatului arpadian a avut pe lângă componenta politică și una confesională: șocul invaziei mongole din 1241 a redus considerabil influența papalității, care impulsionase politica confesională anterioară a regatului și a blocat, practic, prozelitismul catolic. Toleranța față de schismatici (români) și păgâni (cumani) a luat proporții sub Bela IV și Ladislau Cumanul. Relaxarea presiunii confesionale a fost o caracteristică a politicii regalității ungare, după 1241 și până la moartea ultimului rege arpadian, în 1301.6 Să vedem care era situația teritoriilor de la sud

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Istoricii români interbelici au subliniat legăturile cu tătarii, altfel reale, la sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul celui de-al XIV-lea, dar, la un moment dat, împotriva lor s-a dat o luptă mare pentru dezrobirea țării de păgâni (tătari). Să fim înțeleși: tătarii n-au plecat de bunăvoie din țara pe care o stăpâniseră până atunci (mai ales Bărăganul). Astfel, dacă tradiția populară despre întemeiere are o parte de adevăr, aceasta trebuie căutată în versiunea din jurul scaunelor domnești

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
din 1324 aflăm că "atunci am venit în Ardeal, pentru apărarea țării împotriva tătarilor". Rezultă că regele Ungariei, aflat în Transilvania, luase măsuri împotriva primejdiei tătare și, în același timp, trimisese solii la Basarab și o armată peste munți împotriva păgânilor, "cei mai de seamă dușmani ai noștri". Atunci (1324) s-a dat o nouă luptă cu tătarii, iar în urma victoriei creștinilor, regele dăruiește papei doi prinși. Reiese limpede că Basarab, domnul transalpin, ajutat de regele ungur, suzeranul său, angajase o

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sediului apostolic al Romei..., ești ca un stâlp neclintit ce susține credința adevărată, turn al puterii, apărător al evlaviei...Ne bucurăm când ne gândim la faptele tale cele pline de laudă (...) pentru nimicirea neamurilor păgâne" (DRH D, I, p. 39-40). Păgânii erau, în acest context, tătarii și despre învingerea lor de către Basarab a mers vestea până la curtea papală. Învingător în lupta cu tătarii, în relații bune cu suzeranul său, Basarab de la Argeș era cel mai bogat și mai puternic voievod din

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]