1,151 matches
-
îndoit cât orișicare din noi, numai că pe când ceilalți cădeau în toate lăturile și nu știau ce vorbesc, chiuiau și se sărutau ca și când ar fi amanți - el singur sta în mijlocul lor senin, surâzând, și singurul semn că beuse era că paloarea sa obicinuită se colora c-un gingaș roza - ca acel al ofticei. Eu de felul meu nu puteam bea, dar într-adevăr că trebuia să mă mir de acel copil, acel înger cu păr negru * și lung, cu ochii de-
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
Într-o friguroasă miazănoapte de iarnă - eu citeam, ceilalți colegi dormeau horăind care-ncotro - bate cineva la ușă. - Intră! strig. Într-o mantă ce părea [a] nu mai putea susține lupta cu vântul, intră tânărul și palidul meu amic, dar paloarea sa era mai adâncă, era vânătă, buzele seci și strânse, râsul amar și peste măsură silit, ochii turburi, părul său negru într-o dezordine cum plită. - Ioane, strig eu, ce ai? I-apuc mâna și mă uit fix în ocliii
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
cu el gardul și traversai cu el câmpia cea ninsă, asemenea unui fur de morți. Aproape de oraș îl pusei jos la pământ, am început să-l frec cu zăpadă și să suflu cu suflarea mea înghețată asupra feței de-o paloare ce în lumina lunei părea de argint. Fața sa trasă îmi păru că se mișcă. - - Ioane! zic, scoală, hai acasă. El își întoarse, culcat fiind, ochii spre casa unde fusesem. Lumina era stinsă. - N-am fost noi acolo? zise el
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
mama ascunde testamentul tatălui în sânul ei, de frica fiilor ei, ce, aproape cu cadavrul nenmormîntat încă, caută cu ochiri umede, însă de șarpe, testamentul răposatului. Am văzut asemenea scene, unde soția leșină numai pentru că letargia și libertatea ce dă paloarei sale îi șade bine. E infam tot ce e om... Nu cred în această bestie răutăcioasă care se trage din măimuțe și care și-a adus toate obiceiele rele ale străbunilor ei. - Taci, zic eu! Sofia ta n-a fost
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
mortului venea o trăsură, și-n ea, în rochie lungă de matase neagră, o față palidă încadrată de păr de aur, față cunoscută mie, puteam să n-o recunosc?... Era ea... Poesis!... Cu toate astea nu putea să fie ea. Paloarea mortală ca aceea a păretelui, părul cel blond, fața era a ei... dar ea în acea pompă?... Ea, așa de săracă?... Dar în trăsura a doua? Cine era! Doi dandy din cei mai corupți ai orașului, cari râdeau în convoiul
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
Ne urmăresc! Feciorii mai se-mpotrivesc cât s-or împotrivi... dar în urmă trebuie s-o ia la fugă și ei. {EminescuOpVII 217} Îngenunche și el lângă Ioan, care acum, sub influința focului ce palălăia mare și care-i roșea paloarea, începuse a da semne de viață. - Ce să facem? Nu-l mai putem duce înainte - să-l lăsam iar nu putem. - Căpitane, acuși-s aicea! strigă alergând un fecior care venea dinspre împușcături. Feciorii abia se mai țin! Ne scularăm
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
astfel, frumoasă peste măsură. Haina abia o încingea, gâtul era gol și alb și din piept se vedea partea cea nemijlocit sub gât, pe când sânii, bourei, manifestau vergina lor esistență prin două mici ridicături a pieptarului. Fața era de-o paloare umedă, voluptoasă. Mânuțele ei erau reci, iar ochii înotau într-o lumină neobicinuită lor. - Ce fac? zise ea, surâzând și uitîndu-se la încheieturele degetelor și la vârfurile unghiilor ei de roză... Ce să fac? Nimica. Ochii, deși păreau că privesc
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
-i sărută fruntea: - Ai să-mi plătești tu asta, copilul meu, ai să mi-o plătești! Apoi ieși din cabinet. A doua zi Lilla îmbla cam pe lângă păreți și nu i se uita nimărui în față... Angelo era de-o paloare umedă, ochii-i erau turburi și moi în cap și pierduse din demonica lor strălucire. Ea se-mbrăcase și-i ajută și lui, îi îmbumbă cămeșa la gât, îi făcu fiongul de la legătoare... Era blândă ca un miel... - Așa-i
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
Ceea ce i se părea ciudat din cale-afară e că stâlpii de cafenele îi luau jurnalele din mână fără ca să-l mai întrebe, mulți din ei nici păreau a-l vedea, numai unii, și anume aceia cari se deosebeau prin fineța palorii lor sau prin ochii prea adânciți în cap, se uitau la dânsul și suspinau. De ce acești oameni îi erau cu deosebire simpatici nu știa nici el. {EminescuOpVII 289} La apropierea miezului nopții el simți o ușoară neliniște. Plecând din cafenea
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
văzuse. Fețele păreau dezorientate, fără îndoială, dar găsi că aceasta le făcea mai picante. Răsfoindu-le cu repeziciune, fără milă, era atent să nu se oprească la nicio imagine sau să-și trădeze alt interes decât cel profesional. și totuși paloarea luminaosă a cărnii, prospețimea întunecată a genitaliilor expuse și uneori imature îi furau privirea și îi accelerau pulsul. O recunoscu, printre celelalte fete care se perindau nemișcate prin fața sa, pe tânăra prostituată care fuses adusă la secție și acuzată de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2228_a_3553]
-
ușa lui Limașin pe care tocmai intra un bărbat înalt. Ceva legat de spatele acestui personaj i se păru familiar. Văzu cum bărbatul aruncă o privire fugară peste umăr înainte de a intra, iar acea privire îi confirmă lui Porfiri bănuiala. Paloarea feței bărbatului era de neconfundat, alături de buzele sale subțiri și strânse și de ochii săi gri și reci. ă Porfiri Petrovici! Porfiri se încruntă auzindu-și numele strigat. Locotenentul Salitov fugea spre el. Strigătul său atrase atenția mai multor trecători
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2228_a_3553]
-
ori pe an. Se pregătea să se retragă la pensie Într‑o vilă de pe Coasta Dalmată. Corpul lui avea o față solidă, Îngrijită - capul și burta asortându‑se cu o față impresionantă, lătăreață, cu un nas scurt, și de o paloare de parcă‑și ținea respirația. Își pieptăna părul lins, spre spate. Purta o redingotă. Îl făcea pe Ravelstein să simtă, cu plăcere, că are de‑a face cu un om civilizat. Mă Întreba uneori: - Ce impresie Îți face ție Kurbanski? - Știu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2144_a_3469]
-
inima bolnavă din pieptul lui Herbst. Și Herbst Îmi povestea că această inimă nouă aducea În viața lui impulsuri și senzații care‑i erau străine. L‑am Întrebat ce vrea să spună. Așezat și circumspect, cu mâinile pe genunchi, cu paloarea dispărută o dată cu inima defectuoasă care urmărea să‑l omoare, cu părul alb cârlionțat În jurul feței rumene, mi‑a afirmat că se simte ca un Moș Crăciun dintr‑un mare magazin, care‑i Întreabă pe copilași ce daruri să le aducă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2144_a_3469]
-
șeful lui cu toată acea „chestiune umanitară”... Îi veni să arunce mapa aceea cu niște hârtii care se dovedeau a fi cu totul inutile și să alerge spre vale undeva cât mai departe de toate acestea. Tofan nu-i văzuse paloarea care-l cuprinsese și mergea înainte cu pași calculați parcă, sau poate chiar le știa numărul după atâtea drumuri făcute din deal în vale și înapoi. Zise fără să se întoarcă. - Dumneata ai lăsa ceva lăsat de la tatăl dumitale care
Parasca by Mititelu Ioan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91853_a_92383]
-
un bărbat pe care hainele puțeau. Tivul de jos al tunicii avea o crustă groasă de jeg, și hlamida lui nu mai fusese băgată în leșie de ani buni. Chiar și felul cum arată era respingător. Pielea feței, de o paloare cenușie, era numai cute. Țeasta craniului, despuiată de tonsură, era plină de pete maronii. Unghiile degetelor de la mâini erau negre și despicate precum ghearele unui bătrân șoricar. Uitătura îi era răutăcioasă, poate din pricina pleoapelor căzute, roșii și urduroase. Purtările nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
preotul. M-am uitat mai bine la el. Nu se schimbase prea mult de când luase parte la pregătirea mea pentru primirea botezului. Era tot bărbatul osos, cu barba și cu părul numai cârlionți, de odinioară și nu prea îmbătrânit, numai paloarea și mâhnirea din ochi erau la el o noutate. Molipsit de amărăciune, l-am însoțit pe Rotari la mine acasă. Toată noaptea a plouat cu înverșunare, și cerul dimineții nu făgăduia o zi mai frumoasă. Am pornit la prima oră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
vadă în starea aceea de umilire. Am dus-o pe regină până dincolo de curtea exterioară a mănăstirii și, la ușa odăilor sale, am salutat-o. Nici măcar gerul iernii nu putuse să-i înroșească pomeții, pe atât de mortală îi era paloarea. - Cu ce-am păcătuit eu în fața Celui de Sus ca să am parte de acest pântece uscat precum gura unui muribund? Astea i-au fost vorbele la care eu n-am avut răspuns. - Stiliano, a continuat ea, ți-am văzut disprețul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
sau chiar mai puțin. Peste tunica albă purta un stihar maroniu-deschis și un patrafir alb; pe cap n-avea nimic, nici coroana și nici altceva. Craniul îi era complet ras, fața netedă, nasul mic teșit și maxilarul pătrat de o paloare care scotea în relief doi ochi rotunzi și negri. Am îngenuncheat ca să-i sărut picioarele, și el mi-a spus, cu glas șoptit și răgușit: - La fel ar fi făcut și marele rege Rotari? Mi-am ridicat privirea și i-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
gânduri, am încercat cu toată furia să mă arunc asupra lui. Mai iute ca mine, un soldat mi-a blocat brațul. Andras s-a ridicat și a venit spre mine, arătându-se în sfârșit, în lumina lămpilor. Neschimbat atât în privința palorii, cât și a hainelor. - Stiliano, drumurile noastre se încrucișează adesea, mi-a spus. - Așa cum adesea călcăm pe urmele Adversarului, i-am întors-o eu plin de mânie. - Ei hai, prietene, te stimez prea mult ca să iau în serios ceea ce spui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
Este singurul fiu al lui Teodoro Calliopa. Dacă tot i-ați învins tatăl, la ce vă mai e de folos și viața fiului? Iar tu, cu siguranță, n-o să vrei să-l omori numai ca să-mi faci mie în ciudă. Paloarea lui Andras se răsfrângea în culoarea cenușii și asupra tichiei negre, sudoarea îi lipise baierele de față și de gât. - Trebuie să vorbim, Stiliano, eu îți dau ceva, iar tu îl lași pe băiat să se îmbarce. Cu mine faci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2044_a_3369]
-
Kiyosu părea nespus de mic. Unul dintre samurai era fratele mai mic al lui Oda Nobunaga, Yosaburo. Se așeză pe un scăunel, privind cerul, Înconjurat de șase vasali. Oamenii Începură să Își panseze rănile de la brațe și de la picioare. După paloarea fețelor, se vedea clar să suferiseră o mare Înfrângere. Pentru copii, aceasta nu conta. Când vedeau sânge, deveneau ei Înșiși eroi scăldați În sânge; când vedeau luciul sulițelor și al lăncilor, erau convinși că dușmanul fusese ucis, iar mândria și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]
-
și stăpânul meu sunt rude, a reușit să adune doisprezece samurai care locuiesc prin apropiere și toți au venit În timpul serii, travestiți În oaspeți. Te pândesc din casă chiar În clipa asta și să știi că nu te mint. După paloarea feței lui Tenzo, Hiyoshi Își dădu seama că banditul Îl credea. — Chiar așa? Întrebă el. Și unde-s? Ce fac? — Stăteau așezați În cerc, bând sake și așteptând. Apoi, au hotărât că probabil nu veți mai ataca atât de târziu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]
-
și nervos, iar soția lui, de obicei, veselă, nu se vedea nicăieri. Ofuku intră Încet În camera mamei lui și se așeză. Femeia nu-și revenise complet din coșmarul de noaptea trecută și zăcea În pat, cu fața de o paloare bolnăvicioasă. — Mamă, tocmai am stat de vorbă cu Tata. O să fie bine. — Zău? Ce-a spus? — La Început, a fost sceptic, dar, când i-am povestit despre purtarea lui Hiyoshi și despre felul cum m-a Înșfăcat În spatele casei și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]
-
cui cap? — Al tău. În clipa când Sanpei Își scoase sabia cea lungă, Watanabe Tenzo scoase bastonul. Între cei doi era o oarecare distanță. În timp ce continuau să se privească Încruntați, respirația li se acceleră și pe fețe li se așternu paloarea oamenilor aflați În pragul morții. Apoi, lui Sanpei Îi trecu pesemne ceva prin minte, căci vârî sabia la loc În teacă. — Tenzo, lasă bastonul jos. — De ce? Ți-e frică? — Nu, nu mi-e frică, dar nu-i așa că amândoi avem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]
-
Îl câștigați de partea dumneavoastră fie pe Ukon, fie pe Sebei, n-ar fi atât de dificil să-i Înlăturați de lângă Murashige. La un moment dat, Hanbei păruse să uite de boală și discuta fel de fel de lucruri, până când paloarea aproape Îi dispăruse. — Cum să-l conving pe Ukon? Întrebă nerăbdător Hideyoshi, iar Hanbei nu-l dezamăgi: — Takayama Ukon e un discipol entuziast al creștinismului. Dacă-i oferiți condiții care să-i permită propagarea credinței sale, nu Încape nici o Îndoială
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]