799 matches
-
XIV-lea. Cele două grupuri susțineau Statul papal, respectiv pe împăratul german. Denumirea de ghibelin provine, după toate probabilitățile, de la numele castelului Waiblingen, aparținând regelui Conrad al III-lea de Hohenstaufen, în timpul disputei sale cu ducele de Bavaria, susținut de papalitate. Pronunțat ca "Wibellingen", numele castelului a devenit în limba italiană "Ghibellino". Cele două denumiri, guelfi și ghibelini, au apărut în Italia în vremea împăratului Frederic I "Barbarossa".
Ghibelini () [Corola-website/Science/315001_a_316330]
-
sa poată pretinde la tronul Navarei, dar planurile sunt dejucate de moartea copilului comun. În timpul Războaielor Italiei Ferdinand cere sprijinul navarez împotriva Franței iar când acesta este refuzat, Ferdinand cere excomunicarea lui Ioan pentru a justifica o invadare a Navarei. Papalitatea refuză excomunicarea, dar în 1512 Ferdinand invadează Navara iar parlamentul navarez este obligat să accepte suveranitatea aragoneză, în condițiile păstrării autonomiei și identității proprii. Ioan și Ecaterina se refugiează în nordul Pirineilor, Ioan încercând de două ori, în 1512 și
Regatul Navarrei () [Corola-website/Science/315108_a_316437]
-
State Papale, situat în centrul Italiei și condus direct de către Papa de la Roma. După Unificarea Italiei din secolul al XIX-lea, Statele Papale au devenit formal parte din Regatul Italiei, dar Vaticanul a disputat aceste cereri a autorității geografice, iar Papalitatea a continuat să-și exercite controlul politic asupra unei suprafețe ce înconjoară Basilica Sfântul Petru din Roma. Vaticanul a fost stabilit ca stat suveran de Tratatul Lateran din 1929 dintre Papă și Guvernul Italian, în care Papa a recunoscut statul
Microstate europene () [Corola-website/Science/315249_a_316578]
-
Lotharingia încă din anul 950. Bunicul său matern era Godefroy cel Bărbos, Duce de Lotharingia Superioară care, revoltat mai întâi împotriva suveranului Henric al III-lea al Sfântului Imperiu Roman, devine apoi timp de 10 ani un hotărât susținător al papalității, ca marchiz de Toscana, fratele său fiind Papa Ștefan al IX-lea. În 1065 Godefroy cel Bărbos se împacă cu suveranul romano-german, revenind ca Duce de Lotharingia Inferioară. Godfroy era al doilea fiu al Contelui Eustațiu al II-lea de
Godefroy de Bouillon () [Corola-website/Science/315253_a_316582]
-
naștere și educație mai mult italian decât german și împărat creștin, era preocupat de problema italiană, de soarta Regatului celor două Sicilii, unde ducea o politică de centralizare, de afirmare a autorității de stat, de emancipare a ei de sub tutela papalității, avea un întreg program de reforme de înfăptuit în Italia, de limpezit unele problema în imperiu. Blândul și binevoitorul Honorius al III-lea s-a mulțumit, ca totdeauna când cruciada era amânată, să facă reproșuri protejatului său, arătându-i în
Cruciada a șasea () [Corola-website/Science/318575_a_319904]
-
II-lea, conform avertismentului dat de Grigore al IX-lea în ultima scrisoare, a fost excomunicat. Încercarea împăratului dăduse greș, papa mersese prea departe, iar mândrul Frederic simțindu-se puternic în Italia, unde posesiunile sale din nord și sud strângeau papalitatea ca într-un clește, a hotărât să-i dea lui Grigore al IX-lea o lecție la el acasă. În tot cursul toamnei din anul 1227 și în iarna lui 1228, Frederic al II-lea, cu șiretenia cunoscută a intrigat
Cruciada a șasea () [Corola-website/Science/318575_a_319904]
-
icoanelor. După o perioadă de tranziție și instabilitate, între anii 802-820, care a urmat loviturii de palat a lui Nikephoros contra împărătesei Irina, dinastia amoriană (820-867) a consolidat cuceririle precedente, a condamnat din nou icoanele și a rupt relațiile cu papalitatea (schisma lui Photios, anul 858). Curând ortodoxia a fost restabilită, iar înțelegerea cu papalitatea de la Roma s-a reînnoit. Dinastia macedoneană (867-1057), fondată de un țăran grosier, dar energic și inteligent, Vasile I-ul (867-886), a purtat imperiul spre apogeu
Istoria Istanbulului () [Corola-website/Science/318583_a_319912]
-
loviturii de palat a lui Nikephoros contra împărătesei Irina, dinastia amoriană (820-867) a consolidat cuceririle precedente, a condamnat din nou icoanele și a rupt relațiile cu papalitatea (schisma lui Photios, anul 858). Curând ortodoxia a fost restabilită, iar înțelegerea cu papalitatea de la Roma s-a reînnoit. Dinastia macedoneană (867-1057), fondată de un țăran grosier, dar energic și inteligent, Vasile I-ul (867-886), a purtat imperiul spre apogeu. Leon al IV-lea și Constantin al IX-lea Porfirogenetul, au fost mari legiuitori
Istoria Istanbulului () [Corola-website/Science/318583_a_319912]
-
vedere al istoricilor moderni este că unul dintre efectele cele mai importante a fost modul cum a evoluat relația dintre Roma și Bizanț. În timp ce lupta pentru supraviețuire împotriva arabilor, Imperiul Bizantin nu a mai fost în măsură să furnizeze protecție papalității și, mai rău, potrivit lui Thomas Woods, împărații „"permanent interveneau în viața Bisericii în probleme situate în mod clar dincolo de competența statului"”. Politica iconoclastă din secolele al VIII-lea și al IX-lea poate fi considerată un factor-cheie care a dus
Războaiele Bizantino-Arabe () [Corola-website/Science/320205_a_321534]
-
a executat, faptă descrisă ca fiind "înșelăciunea minunată" de Paolo Giovio Deși a fost un general și un om politic extrem de capabil, Cesare avea probleme cu menținerea domeniului său, fără patronajul papal. Niccolò Machiavelli citează dependența lui Cesare de bunăvoința papalității, aflată sub controlul tatălui său, urmând să fie slăbiciunea principală a domniei sale, susținând că, dacă Cesare ar fi putut să câștige favoarea noului papă, el ar fi fost un domnitor de mare succes. Vestea morții tatălui său (1503) a ajuns
Cesare Borgia () [Corola-website/Science/321728_a_323057]
-
Crucii Roșii Internaționale. a fost o ciocnire decisivă în al Doilea Război Italian de Independență, pas crucial în cadrul Risorgimento. Contextul geopolitic al războiului a fost lupta naționaliștilor italieni pentru unificarea Italiei, țara împărțită de multă vreme între Franța, Austria, Spania, papalitate și numeroase mici principate italiene. Bătălia a avut loc lângă satele Solferino și Sân Martino, din Italia actuala, aflate la sud de Lacul Gardă între Milano și Verona. Confruntarea s-a dat între austrieci pe de o parte, și forțele
Bătălia de la Solferino () [Corola-website/Science/322463_a_323792]
-
la Provence, Alfonso a redus ușor rezistența rămasa și și-a făcut intrarea triumfală în Napoli, pe 26 februarie 1443, ca monarh al unui regat pacificat. În 1446, el a cucerit Sardinia. Alfonso, prin depunerea în mod oficial a domniei sale papalității, a obținut acordul de la Papa Eugen al IV-lea cum că Regatul Napoli trebuie să mergă la fiul său nelegitim, Ferdinand. El a murit în Castel dell'Ovo, în 1458, în timp ce planifica cucerirea Genovei. La momentul respectiv, Alfonso a fost
Alfonso al V-lea al Aragonului () [Corola-website/Science/325401_a_326730]
-
Paviei. Formațiunea statală a fost în cele din urmă încorporată Sfântului Imperiu Roman în 962. Regatul constituit de către longobarzi s-a dovedit a fi mai stabil decât cel al ostrogoților, predecesorul său în Italia, însă în 774, sub pretextul apărării papalității, francii conduși de Carol cel Mare au cucerit regatul longobard. Francii au menținut teritoriul italo-longobard separat de al lor propriu, însă acesta a participat la toate separările, divizările, războaiele civile și crizele de succesiune din Imperiul Carolingian, din care a
Regatul Italiei medievale () [Corola-website/Science/324870_a_326199]
-
extinse teritorii în Toscana, Lombardia și the Emilia-Romagna, dar care s-a stins din cauza lipsei de moștenitori direcți a Matildei de Canossa în 1115. Aceasta a condus la un vid de putere care a fost în mod progresiv acoperit de către papalitate și tot mai bogatele orașe, care treptat vor ajunge să domine teritoriile înconjurătoare. Puterea crescândă a orașelor a fost demonstrată prima dată în timpul domniei împăratului Frederic I "Barbarossa" din dinastia Hohenstaufen (1152-1190), a cărui încercare de restaurare a autorității imperiale
Regatul Italiei medievale () [Corola-website/Science/324870_a_326199]
-
și-a avut ca bază Italia — a încercat să reia acțiunea tatălui său de restaurare a autorității imperiale în Regatul Italiei de nord, ceea ce a condus la puternică opoziție nu numai din partea restauratei Ligi Lombarde, dar și din cea a papalității, suveranii pontifi fiind tot mai hotărâți în a-și apăra și extinde teritoriile din Italia centrală (teoretic, parte a Imperiului), opunându-se ambițiilor universale ale împăraților Hohenstaufeni. Eforturile lui Frederic al II-lea de a aduce întreaga Italie sub controlul
Regatul Italiei medievale () [Corola-website/Science/324870_a_326199]
-
întreaga Italie sub controlul său s-au dovedit la fel de inutile ca și ale bunicului său, iar moartea sa în 1250 a marcat sfârșitul efectiv al Regatului Italiei ca unitate politică. Au continuat conflictele dintre susținătorii Imperiului (ghibelini) și cei ai Papalității (guelfi) în toate orașele din Italia, însă aceste dispute aveau tot mai puțină legătură cu originile celor două tabere. Cu toate acestea, ideea de Regat al Italiei nu era cu totul lipsită de sens. Împărații care s-au succedat în
Regatul Italiei medievale () [Corola-website/Science/324870_a_326199]
-
deja semnificativ limitat ca urmare a cuceririlor operate începând din secolul al XV-lea de Republica Veneția, care se considera independentă față de Imperiu, în "Terraferma" smulseseră de sub jurisdicția imperială cea mai mare parte din nord-estul Italiei, ca și a pretențiilor papalității de suveranitate deplină în Italia centrală. Cu toate acestea, împăratul Carol al V-lea (1520-1556), mai degrabă din perspectiva moștenirilor sale din Spania și Regatul Neapolelui decît din cea de împărat romano-german, a putut să își stabilească dominația asupra Italiei
Regatul Italiei medievale () [Corola-website/Science/324870_a_326199]
-
876. De asemenea, noul împărat la numit pe fratele mai tânăr al lui Lambert, Guy camarkgraf de Camerino, lăsându-i ca sarcină apărarea papei. În 16 iulie, la Ponthion, Carol a confirmat donația unei largi părți din teritoriul spoletan către papalitate, însă Lambert rămânea cel mai puternic senior din Italia centrală și practic principe independent. În 877, Carol "cel Pleșuv" a murit, iar Lambert a acordat sprijinul lui Carloman de Bavaria împotriva moștenitorului lui Carol, Ludovic "cel Bâlbâit", pentru luarea titlului
Lambert I de Spoleto () [Corola-website/Science/324878_a_326207]
-
a-i nu permite prezenta sarazinilor în comitat. După moartea împăratului Ludovic al II-lea din 875, Landulf s-a aliat cu sarazinii din Apulia, însă în 877, papa Ioan al VIII-lea l-a convins să se alieze cu papalitatea împotriva musulmanilor. El a petrecut anii următori apărând coasta amalfitană. La moartea să din 879 o nouă criză de succesiune a izbucnit, între nepoții săi de frate Lando al II-lea (fiul lui Lando), Pandenulf (fiul lui Pândo) și Lando
Landulf al II-lea de Capua () [Corola-website/Science/324882_a_326211]
-
și Lille, reprezentând încheierea unei multitudini de conflicte care au devastat Europa de Vest pentru o lungă perioadă de timp. Împăratul Otto al IV-lea al Sfanțului Imperiu Român a fost încoronat de către Papă și speră ca prin înfrângerea protectorului principal al papalității, Filip al II-lea al Franței, să fie capabil să se bucure de superioritatea asupra adversarilor săi. El a atras un mare număr de aliați, printre care Ferrand, contele de Flandra, si regele Ioan al Angliei. Flandra, care fusese susținută
Bătălia de la Bouvines () [Corola-website/Science/324883_a_326212]
-
în secolul al IX-lea. Familia Guideștilor descindea din Guy de Nantes, provenind din Austrasia. Este vorba de o familie cu tendințe agresive, care și-a extins baza de putere în detrimentul Statului papal, fiind mereu loiali Imperiului Carolingian și niciodată Papalității. Familia era înrudită cu carolingienii pe linie feminină. Primul membru al familiei care s-a făcut remarcat a fost fiul Lambert, Guy I, care, ca și tatăl său, a devenit duce de Spoleto sub numele de Vito di Spoleto, fiind
Familia Guideschi () [Corola-website/Science/324880_a_326209]
-
încredințată regenta minorului Ioan al V-lea. Cei doi și-au disputat regenta și au cosemnat actele oficiale până în ianuarie 1025, atunci când Leon apare pentru ultima dată în "Codex Caietanus". Politica română a Emiliei a fost puternic înclinată către susținerea papalității și a longobarzilor împotriva Bizanțului și a posesiunilor acestuia în Italia de sud. În 1012, Emilia a permis lui Dattus, un rebel longobard anti-bizantin din Bari, să fortifice un turn din Garigliano, în teritoriul găetan, beneficiind de trupe papale trimise
Emilia de Gaeta () [Corola-website/Science/324889_a_326218]
-
scrie o istorie a vremurilor sale (ulteriorul "Antapodosis", care a fost dedicat lui Recemund). Lui Liutprand i s-au încredințat adesea misiuni diplomatice importante, iar în 963 a fost trimis pe lângă papa Ioan al XII-lea, la începutul disputei dintre Papalitate și Imperiu, ca urmare a supunerii fiului lui Berengar, Adalbert față de papă. Liutprand a participat la conclavul episcopilor care l-au depus pe papa Ioan al XII-lea la 6 noiembrie 963 și a redactat singura descriere narativă a acelor
Liutprand de Cremona () [Corola-website/Science/324907_a_326236]
-
a fost duce de Spoleto în două rânduri, de la 1223 la 1230 și de la 1251 la 1276. Rainald era fiul lui Conrad de Urslingen. El a fost numit inițial de către papalitate că oponent al fostului duce spoletan, Dipold conte de Acerra. În 1228 i s-au acordat puteri sporite, de care nu a ezitat să profite. Astfel, în același an el a invadat Marca de Anconă, din poziția de legat apostolic
Rainald de Urslingen () [Corola-website/Science/324962_a_326291]
-
cărui principal protagonist, Guntram, regele merovingian al Burgundiei, murise în 592. În lipsa lui Guntram, francii au intrat într-un război civil care a împiedicat un atac unit al francilor asupra Lombardiei pe tot parcursul domniei lui Agilulf. Un armistițiu cu papalitatea negociat în 598 a pus capăt pentru moment celor 30 de ani de teroare longobardă asupra "Ducatus Romanus". Ca urmare, Agilulf și-a canalizat cea mai mare parte a energiei sale războinice împotriva amenințării bizantine. În acel an, el a
Agilulf al longobarzilor () [Corola-website/Science/324973_a_326302]