1,001 matches
-
mecanismul funcționarii sociale al acestor clase. Conform proiectului conceput, majoritatea personajelor lui Zola sunt expuse unor forțe care le depășesc, fie ele externe (fatalitatea mediului și momentului) sau interne (ereditatea, temperamentul) [Roy-Reverzy, 1998, p.98]. Astfel, aristocrata pariziana Renée Saccard, protagonista românului La Curée, este victima mai multor factori: a unei eredități (moartea prematură amintește de cea a mamei sale), a unei educații (lipsa afecțiunii parentale și mănăstirea, care nu pregătește fetele pentru realitățile vieții), a unei istorii (un viol, o
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
roluri de-a lungul existenței 181. Capacitatea Parizienei de a juca mai multe roluri este inegalabila. Pariziana este capabilă să pună la cale și să inventeze în mod constant scenarii 182, mai ales de felul acelora în care ea este protagonista. Gândirea ei imaginativa se manifestă plenar în scenariile și politica organizării spectacolului. Teatralitatea ordonează funcțiile personajelor în sisteme articulate. Dezvoltând diferite abordări textuale și dramaturgice, Pariziana joacă, de regulă, rolul de vedetă (Michèle de Burne, Clorinde Balbi, Nana) sau, uneori
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
de mes mercredis" [Zola, Une page d'amour, p. 264]. Asumându-și rolul de regizor, ea da indicații 183 de interpretare, având obiecții în acest sens. În românul Nana, conceptul viața că teatru se resimte mai pregnant prin faptul ca protagonistă este actrița. Că o artistă consacrată, ea continuă să joace și în afara teatrului marea comedie a dragostei, pe alte două scene. În apartamentul ei, doar două camere sunt terminate (acelea unde se desfasoara comedia dormitorul și camera de baie). Celelalte
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
aceleași caracteristici și dimensiuni. În relația ei cu timpul, se constată că Pariziana nu este personajul tradițional feminin, atașat sentimental de trecut. Ea trăiește în timpul prezent al modernității imperfecte, dându-i un contur mai variat. Intrigile în care Parizienele sunt protagoniste prezintă o ființă dornică de a manipula prezentul pentru a-și asigura viitorul. În felul acesta, femininul francez schițează unele scenografii originale și noi ale modernității. Contradictorie că identitate modernă, Pariziana este coerentă ca personaj literar, având consistentă, unitate relativ
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
crestează acum ramul (Verdele fals și cel adevărat, trad. MB). O undă sonoră străbate frunze și cuvinte deopotrivă, de aceea uneori urlă copaci (Pământului meu). Ambele sunt ușoare, evanescente, precum sunetul sau precum lumină. Ambele sunt obiecte ale dorinței și protagoniste ale visării: vântul apoi aduse frunze (Cantul lui Apòllion).276 Acest mod de a privi versurile lui Quasimodo dezvăluie componentă dinamică a paginii sale contra fixității termenilor separați, izolați. Cititorul este invitat să identifice traseele semantice din culisele textului, bazate
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
évité pendant quelques jours de rencontrer l'objet qui m'avais charmé dans un songe délicieux. Je savais que ce charme aurait été détruit en s'approchant de la réalité. Încercând să mențină neatinsă fascinația, poetul încearcă să păstreze distanță de protagonista visării pentru că imaginea diafana, înșelătoare a acesteia să nu se frângă la contactul cu realitatea: imaginea ei dragă / mi-ar fi de-ajuns, de viață mi te neagă. (Iubitei, vv. 43-44). În ciuda diferențelor firești dintre personajele feminine leopardiene și cele
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
topoi suferă modificări; frecvență altora se intensifică sau se reduce. Astfel, în prima parte a creației motivul păsărilor marchează de obicei trecerea de la un anotimp la altul. Uneori păsările sunt profeții morții și dezolării, iar imaginile ce le au că protagoniste lasă să transpară dorința eului de a se elibera de sentimentul apăsător de întemnițare. Datorită relației cu operele grecești și latinești, incepand cu volumul Poezii noi simbolistică păsărilor se schimbă, ele începând să fie asociate cu amintirile din copilărie (Pe
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
ea provenea cu siguranță și din distanță temporală ce ii separă, care sporea misterul, ambiguitatea și frumusețea textelor din vechime. Ultimul cânt conține fragmente scrise la persoana întâi, semn că eul liric se identifică, în cele mai intense versuri, cu protagonista pe baza nefericirii fundamentale a omului respins de natură mama, simțământ proiectat asupra personajului feminin.496 Printre celelalte circumstanțe ce explică apropierea eu poetic Safo se numeră tinerețea, urâțenia și fragilitatea, trăsături care o transformă pe această în imaginea durerii
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
în sfera afectelor, autorul ermetic a înțeles să le subordoneze eului liric. Uneori desacralizarea morții duce la multiplicarea imaginii ei și la folosirea metonimica a termenului cu înțelesul de dispariție. În scrierile leopardiene în care dragostea și moartea sunt adevărate protagoniste, impetuozitatea poetului romantic atinge apogeul. Aceasta nu se regăsește însă la Quasimodo, temperat de experiență literară a poeților crepusculari și decadenți cunoscuți de el. Tema antică a dragostei și stingerii, ajunsă în creația quasimodiană de sine stătătoare după ce a trecut
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
și soră), bizari, enigmatici, o vor atrage pe tînăra derutată în aventura vieții ei. Conform percepțiilor naratoarei, Miles și Flora comunică subliminal cu un oarecare Peter Quint și o oarecare domnișoară Jessel, doi foști servitori (Miss Jessel este chiar predecesoarea protagonistei!) decedați cu ceva vreme înainte. Guvernanta începe, ca atare, o adevărată cruciadă de ceea ce ea numește slavare a copiiilor (a căror inocență a fost, prezumtiv, "coruptă" de către maleficii mesageri). Lupta eroinei (niciodată vizibilă sau măcar inteligibilă celorlalți din jurul ei) amestecă
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
pildă, eroina să-l descrie perfect pe Peter Quint individ pe care nu l-a cunoscut niciodată dacă nu-i vede fantoma cu adevărat?), răspunsul nu poate fi decît primul. James scrie un text "straniu" (cu explicație "științifică" în nebunia protagonistei), întrucît vrea să-și autovalideze vechea ipoteză critică, după care orice narator pornește din "real" doar pentru a sfîrși în "ficționalul" cel mai pur. În plus, în timp, comentatorii au găsit rațiuni la dilema "descrierii" lui Peter Quint. Singura care
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
cu educația/ îngrijirea celor doi copii). Ea s-ar simiți marginalizată de venirea noii guvernante pe domeniu (cu atît mai mult cu cît nu are o familie proprie și deplînge absența maternității). În consecință, doamna Grose speculează instabilitatea emoțională a protagonistei, inducîndu-i o nevroză devastatoare. Exegezele au vorbit, totodată, despre pre-freudia-nism, ezoterism sau sexualitate pervertită (se manifestă, după unii, un comportament erotizat al guvernantei față de Miles care, astfel, ar putea fi de fapt Douglas corupt sexual în copilărie; moartea lui Miles
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
creația lui Emily și cea a lui Charlotte. Aceste diferențe apar mai ales în raport cu Jane Eyre, cartea scrisă măcar prezumtiv în același interval de timp cu tulburătoarea poveste a lui Heathcliff. Dacă vom urmări, pas cu pas, conturarea psihologică a protagonistelor din Jane Eyre și La răscruce de vînturi (în condițiile în care personajul feminin este, atît pentru Charlotte, cît și pentru Emily Brontë, adevărata miză estetică scrisului!), în speță Jane Eyre însăși și contradictoria Catherine Earnshaw, vom descoperi două profiluri
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
cu fervoare) sau căsătoria convențională cu St. John (de care nu se simte atrasă), ajungînd, în consecință, o ființă periferică, Jane rămîne onestă naturii sale și nu prejudecăților societății în care a fost obligată să trăiască. Prin contrast, Catherine Earnshaw, protagonista din La răscruce de vînturi, are o problemă de identitate încă din debutul romanului. Acolo, Lockwood (unul dintre naratori) descoperă micul ei jurnal (redactat pe paginile unei Biblii străvechi), jurnal unde se semnează în trei feluri distincte: Catherine Earneshaw, Catherine
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
Cathy nu oscilează propriu-zis între două iubiri la fel de puternice, cît între două personalități, între doi poli tipologici pe care nu și-i poate asuma integral nici în teorie. Identitatea ei se disipează în acest perpetuu "balans" psihologic (moartea timpurie a protagonistei nu constituie un accident, ci o necesitate epică!), ajungînd irelevantă (nu întîmplător, unii critici îl consideră eronat pe Heathcliff adevăratul protagonist, pierzîndu-se hermeneutic în "capriciile" comportamentale ale lui Cathy). Jocul "numelor" de la începutul romanului sugerează de aceea o întreagă construcție
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
ei (a femeii) în raport cu el (bărbatul). Poți crea genuin numai în libertate, iar femeia tradițională nu a ajuns să trăiască nici măcar starea de "autonomie" primară, de "egalitate" cu sine însăși, "libertatea" sa ilustrîndu-se, prin urmare, în varianta unei profunde nefamiliarități. Protagonista aleasă de Orwell în O fată de preot, Dorothy Hare, este prototipul feminității arhaice europene. Fiică a parohului din Knype Hill (orășel din Estul Angliei, creionat după regulile realiste ale "culorii locale", fenomen ce trebuie legat de intervalul trăit de
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
un fiu (Henric al VII-lea). Edmund moare în captivitate (în Războiul Rozelor), iar Margaret se va însoți cu Henry Stafford, Duce de Buckingham (care dispare, la rîndul lui, după numai zece ani de conviețuire, lăsînd-o, din nou, văduvă). Finalmente, protagonista se recăsătorește (de conveniență, se pare, de data aceasta) cu lordul Thomas Stanley (în 1499 însă, cu acordul soțului, Margaret face un jurămînt religios de castitate, trăind apoi într-un soi de recluziune monahală). Romanul Regina roșie încearcă să creioneze
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
asume o iden titate luptătoare. Va reuși, printr-o inteligență politică nativă, să-și aducă fiul pe tronul Angliei (eliminîndu-l pe Richard "Uzurpatorul"). Romanul lui Gregory nu merge pînă în 1509, cînd, după moartea lui Henric (Tudor) al VII-lea, protagonista devine pentru scurt timp într-adevăr (numai două luni), datorită morții regentă pentru nepotul Henric al VIII-lea. Epicul se oprește în 1845 tocmai pentru a subli nia apogeul acestei inițiatoare de veritabil "matriarhat" politic în Albion (continuat, cum spuneam
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
într-un volum autonom. În anii nouăzeci, a reluat proza în unele antologii cu bucăți ficționale de sine stătătoare, ceea ce implică bănuiala că și pentru Bellow fragmentele de acest tip aveau un statut incert, situîndu-se undeva între nuvelă și roman. Protagonista din A Theft, Clara Velde, jurnalistă de modă, de mare succes, în New York (în ciuda faptului că, la origine, este o intelectuală serioasă, cu excelente cunoș tințe de literatură clasică și greacă veche, dobîndite la Bloomington), pierde un inel prețios (în
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
insistent, despre o acutizare a crizei domestice la Lisboni. Într-un tîrziu, fetele (știindu-se urmărite) intră în contact cu băieții-naratori, prin semnale luminoase, și, aparent, le cer ajutorul. Aceștia nu întîrzie să intervină și sînt gata să le dea protagonistelor posibilitatea de a evada din marasmul familial. Însă surorile îi folosesc doar, pentru a-și duce la bun sfîrșit planul sinuciderii colective. Ademenindu-i în casă, sub pretextul evadării, cele patru fiice ale Lisbonilor își pun capăt vieților, într-un
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
tragic, enunțînd învățături cu caracter generic, desprinse din drama familiei Lisbon. În vocea narativă a romanului, scriitorul include, subtil, ideea neputinței cognitive, idee legată, în fond, de capacitățile noastre fatalmente limitative de percepție în univers. Mai mult decît ne transmit protagonistele suicidale singure, prin dispariția lor (criptică) din viață, naratorii nu ne pot transmite. Ei numai unesc piese dintr-un puzzle, ce le depășește abilitățile hermeneutice, și vorbesc ermetic, asemenea surorilor Lisbon (definite de gestica lor încifrată și tenebroasă), despre o
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
a feminității, acolo unde iden titatea genuină scapă de compromisurile viețuirii false, "de afară". Anna Wulf rămîne, într-adevăr, eroina cea mai complexă construită de Doris Lessing, dar mesajul ei psihologic se pierde cumva în semnificația socio-culturală. "Proiectul social" al protagonistei contează în primul rînd, iar el nu diferă de cel propus de alte personaje creionate, de-a lungul vremii, de autoare, precum Mary din The Grass Is Singing/ Iarba cîntă (1950), care, prin căsătorie, renunță la "spațiul interior", devenind o
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
gratuite pentru cine stă bine cu formația literar-filosofică și poate astfel purcede la varii lecturi intertextuale ; de la celebrul Prétextat Tach (căpcăunul intelectual din primul roman, care a impus-o rapid pe piața literară), la sonorități grațioase sau neliniștitoare, precum Saturnine (protagonista din Barbe Bleue, 2012), pînă la bizarele Zoïle, Astrolabe sau Albumine. Evident, nu există interviu sau discuție cu Amélie Nothomb care să nu abordeze chestiunea prenumelor personajelor. De fiecare dată, scriitoarea se apără afirmînd că, deși sunt alese cu grijă
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
tot ce ține de curățare, dezinfecție, inclusiv purificare etnică. Bestseller deja în țările nordice înainte de a cuceri restul Europei, romanul e o poțiune magică ce arde pereții interni pe măsură ce coboară în tine. De la dezgust silențios la mîntuire furioasă, cele două protagoniste pe care nimic nu părea să le apropie, Zara și Aliide, sfîrșesc prin se îmblînzi reciproc și a-și împărtăși violențele cărora le-au fost victime și care le-au condus la o rușine dureroasă de propriul corp. Ne aflăm
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
scăpată de jugul comunist și de limba de lemn obligatorie, se desfată în libertatea regăsită a cuvîntului, dar cu decența și delicatețea scriitorului care știe ce responsabilitate majoră îi incumbă atunci cînd atacă asemenea subiecte. Personajul bătrînei Ioana, de exemplu, protagonista nuvelei Coji de portocală, biată ființă uitată de lume și regimuri în străfundurile unei temnițe comuniste, cu o soartă demnă de o povestire urmu ziană, în care absurdul îi dispută tragicului întîietatea, este o figură pe care nu o poți
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]