728 matches
-
pe liberali să demisioneze din Guvern. Ion Mihalache însă, a continuat să susțină desfășurarea marșului, care ar fi strâns adeziunea unui număr mare de oameni, preconizați a participa la adunarea partidului. Maniu s-a opus, conștient fiind că lipsind motivul „Restaurației”, marșul ar avea aspectul unei lovituri de stat. În ziua de 6 mai, țărăniștii au reafirmat adeziunea PNȚ la actul Unirii, prin vocea lui Maniu. Mihalache în schimb a ținut un discurs violent la adresa „oligarhiei” de la București. Pe lângă țărăniști, socialiștii
Marșul asupra Bucureștiului () [Corola-website/Science/311114_a_312443]
-
al XVIII-lea până la granița cu Belgia, apoi se raliază Împăratului, fiind numit "Pair" al Imperiului comandant al Gărzii. Suferă însă o criză de sciatică chiar înainte de începerea campaniei și lasă comanda Gărzii secundului său, generalul Drouot. Odată cu a doua Restaurație vine și dizgrația lui Mortier, care se declarase incompetent să îl judece pe camaradul său de arme, Mareșalul Ney. Redevine "Pair" al Franței în 1819 și este numit ambasador în Rusia în 1830, apoi Președinte al Consiliului de Miniștri, funcție
Adolphe Édouard Mortier () [Corola-website/Science/312352_a_313681]
-
se distinge în mod repetat în bătălie. După ce participă la campania din Franța, se raliază Bourbonilor, după prima abdicare a lui Napoleon I. În timpul „celor 100 de zile”, se raliază Împăratului și șarjază la Quatre-Bras și Waterloo, unde este rănit. Restaurația îl reabilitează abia în 1818, când îi acordă dreptul de a purta titlul de marchiz de Valmy, după care îl numește duce și "Pair". Susține apoi revoluționarii liberali în cadrul Revoluției de la 1830, când votează pentru pedeapsa cu moartea în cadrul procesului
François Étienne Kellermann () [Corola-website/Science/312366_a_313695]
-
anul 1815. Acest conflict a opus trupele Coaliției armatelor franceze comandate de împăratul Napoleon I, iar după abdicarea acestuia pe 22 iunie 1815, de mareșalul Davout. Înfrângerea franceză decisivă de la Waterloo și apoi invazia trupelor Coaliției au adus „A doua Restaurație franceză”. După prima abdicare a împăratului (1814), Franța s-a reîntors la monarhia Bourbonilor, Napoleon fiind exilat în insula mediteraneană Elba. El a rămas în contact cu o serie de oameni politici din Franța și deci a fost mereu la
Cele o sută de zile () [Corola-website/Science/312367_a_313696]
-
Restaurația () este numele dat perioadei din Istoria Franței între 1814 și 1830. Restaurația reprezintă revenirea regimului monarhic, suveranitatea fiind exercitată de către monarh în limitele Cartei din 1814. Regimul a luat naștere în urma abdicării lui Napoleon Bonaparte la data de 6 aprilie
Restaurația franceză () [Corola-website/Science/309682_a_311011]
-
Restaurația () este numele dat perioadei din Istoria Franței între 1814 și 1830. Restaurația reprezintă revenirea regimului monarhic, suveranitatea fiind exercitată de către monarh în limitele Cartei din 1814. Regimul a luat naștere în urma abdicării lui Napoleon Bonaparte la data de 6 aprilie 1814 și durează pînă în anul 1830. Aliații coaliției antinapoleoniene consideră că
Restaurația franceză () [Corola-website/Science/309682_a_311011]
-
de 22 iunie 1815 în urma înfrângerii lui Napoleon în Bătălia de la Waterloo. Perioada cuprinsă între revenirea lui Ludovic al XVIII-lea pe tron la data de 8 iulie 1815 și Revoluția din 1830 este cunoscută sub denumirea de "a doua restaurație". Perioada este marcată de domniile lui Ludovic al XVIII-lea și după moartea acestuia la data de 16 septembrie 1824 de cea a fratelui său, Carol al X-lea. Viața parlamentară a fost foarte agitată și a fost dominată de
Restaurația franceză () [Corola-website/Science/309682_a_311011]
-
întors în Austria printr-un schimb de prizonieri, s-a căsătorit și a murit fără a avea copii în 1851. Atât corpul ei cât cel și al regelui Ludovic al XVI-lea au fost exhumate la 18 ianuarie 1815 în timpul Restaurației, când contele de Provence a devenit regele Ludovic al XVIII-lea. Înmormântarea rămășițelor regale a avut loc trei zile mai târziu, la 21 ianuarie 1815, după 22 de ani de la executarea regelui Ludovic al XVI-lea, la biserica St Denis
Maria Antoaneta, regină a Franței () [Corola-website/Science/309697_a_311026]
-
bătălia de la Waterloo, angajând fără ordin o serie de atacuri precipitate de cavalerie, necoordonate cu infanteria și artileria. Spre seară conduce apoi cu bravură atacul „Vechii Gărzi”, iar când înfrângerea devine inevitabilă, încearcă să se lase ucis. După a doua restaurație a Bourbonilor, Ney a fost judecat pentru trădare de un tribunal format din Mareșali, dar a subliniat că este "pair" al Franței și a cerut să fie judecat de un tribunal format din egalii săi. Tribunalul Mareșalilor s-a declarat
Michel Ney () [Corola-website/Science/310322_a_311651]
-
franceză, numeroasă și cu importanță în viața socială și economică, care se afla în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în capitala Moldovei. Familiie Darmet, Petit, Alexandre, Girardin, Delpech, Menille, erau ale foștilor girondini, montagnarzi și bonapartiști. alungați de Restaurație, dar și ale foștilor revoluționari de la 1830 și 1848, fugiți în fața represiunii burbone. Bunicii lui Eugen Dimitrie Petit, Alexis și Gabrielle Petit, însoțiți de fii lor Paul și Eugène, părăsiseră Franța după 1830. Încercaseră să se stabilească, mai întâi la
Eugen Petit () [Corola-website/Science/310633_a_311962]
-
din oficiu la "Revista Fundațiilor Regale". În anul 1941, abonamentul pentru instituții și întreprinderi particulare era de 2000 lei, față de 480 lei abonamentul obișnuit. De asemenea, "Fundațiile Regale" erau scutite de orice taxă poștală. La aniversarea a zece ani de la Restaurația din 8 iunie 1930, în numărul 6 din 1 iunie 1940 (Anul VII), "Revista Fundațiilor Regale", prin articolele semnate de scriitorii Tudor Arghezi, George Călinescu, Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Ionel Teodoreanu, filosofii Lucian Blaga și Constantin Rădulescu-Motru, Patriarhul Miron Cristea
Revista Fundațiilor Regale () [Corola-website/Science/310759_a_312088]
-
(în limba japoneză: 大日本帝国; pronunțat "Dai Nippon Teikoku") sau, în conformitate cu denumirea oficială, Imperiul Japoniei Mari a fost un stat guvernat de Constituția Imperiului Japonez, care cuprindea teritoriile guvernate de Japonia în perioada de la Restaurația Meiji până la capitulare din al doilea război mondial. Împărații Japoniei din această perioadă sunt cunoscuți după numele lor postume, care concid cu numele perioadelor domniilor lor: perioada Meiji - Împăratul Meiji (Mutsuhito), perioada Taishō - Împăratul Taishō (Yoshihito) și perioada Shōwa - Împăratul Shōwa
Imperiul Japonez () [Corola-website/Science/308754_a_310083]
-
americană și reconstrucția țării au continuat în deceniul al șaselea al secolului trecut. În general se folosește numele comun "", dar numele oficial al țării a fost Dai (Mare) Nippon (Japonez) Teikoku (Imperiu) - "Imperiul Japoniei Mari". Noua denumire a apărut odată cu Restaurația Meiji. Imperiul a fost proclamat pe 3 ianuarie 1868, când împăratul a fost repus în drepturi ca șef al statului și al guvernului. Deși Shogunatul Tokugawa a fost desființat pe 9 noiembrie 1867, de-abia anul următor împăratul a reușit
Imperiul Japonez () [Corola-website/Science/308754_a_310083]
-
de la încheierea celui de-al doilea război mondial, guvernul Japoniei a fost restructurat. De asemenea, a fost reviziuită și denumirea oficială a țării, care a devenit, conform Constituției din 1946, . Fondarea Imperiului Japonez ("Dai Nippon Teikoku") își găsește originile în restaurația Meiji, o mișcare politică care a restructurat din rădăcini societatea japoneză. În acele vremuri, shogunatul Tokugawa controla deplin insulele japoneze. În era Togukawa, politica externă japoneză a fost caracterizată prin izolaționism. Lipsa legăturilor cu lumea exterioară a dus la o
Imperiul Japonez () [Corola-website/Science/308754_a_310083]
-
a atras după sine o creștere a neîncrederii populației în forța națiunii nipone. Cu ajutorul gânditorilor progresiști și revoluționari precum Fukuzawa Yukichi, Japonia a pornit o mișcare de depășire a influențelor occidentale și de întărire națională. Această mișcare a dus la Restaurația Meiji, caracterizată din punt de vedere economic printr-o industrializare agresivă și uneori frenetică, dar și prin trimiterea de observatori, studenți și agenți diplomatici în țările occidentale. După consultări cu liderii europeni, în mod special cu Otto von Bismark, cancelarul
Imperiul Japonez () [Corola-website/Science/308754_a_310083]
-
și cărțile sale, care au fost distribuite în rândurile tuturor claselor sociale japoneze, populația era încurajată să se cultive și să accepte procesul de occidentalizare, pentru a asigura întărirea națiunii și pentru a evita dependența de alte puteri. În perioada restaurației Meiji, s-a pus un accent deosebit pe întărirea puterii militare și economice. Creșterea puterii militare a devenit scopul dezvoltării naționale. Imperiul Japonez a devenit într-o perioadă relativ scurtă (30 - 50 de ani) singura mare putere mondială ne-occidentală
Imperiul Japonez () [Corola-website/Science/308754_a_310083]
-
de pian. Cu ceva timp in urmă, Chopin pusese pe note două poeme de-ale compatriotului său înstrăinat, intitulate "Cântece poloneze". În 1849 Mickiewicz pune bazele ziarului "La Tribune des Peuples" („Tribuna poporului”), care rezistă doar un an. Speranța în restaurația Imperiului Francez pare să-i dea aripi, așa că apare "Oda latină", dedicată lui Napoleon al III-lea. Reacțiunea contrarevoluționară reușește însă să-i interzică a mai ține cursuri în fața studenților. Au loc manifestații de simpatie ale tinerilor. În 1852 Jules
Adam Mickiewicz () [Corola-website/Science/309859_a_311188]
-
reorganizare a Academiei Franceze, din anul 1816, în calitate de Ministru de Interne. Face parte dintre personajele secundare care traversează și marchează această perioadă a istoriei Franței. Având un caracter ordonat, partizan al revoluției din 1789, și-a sfârșit viața politică sub Restaurație, pe poziția de contra-revoluționar extremist. Originar dintr-o familie nobilă din Bourgogne, este fiul cel mare al maiorului de administrație Vivant-François Viénot de Vaublanc, comandant al "Fort Saint-Louis de la Fort-Dauphin", azi Fort-Liberté, din Haiti. S-a născut la "Fort Dauphin
Vincent-Marie de Vaublanc () [Corola-website/Science/309814_a_311143]
-
au refugiat la Metz, propagând o epidemie de tifos. Vaublanc s-a molipsit și el și nu a lipsit mult să piară. În 1814, deschide porțile orașului Metz și întâmpină cu entuziasm forțele coalizate. Menținut prefect de Moselle în timpul primei Restaurații, este promovat ofițer al Legiunii de Onoare, la 23 august 1814. La reîntoarcerea lui Napoleon, rămâne prefect în speranța păstrării Metzului pentru Ludovic al XVIII-lea, unde încearcă cu mareșalul Oudinot, guvernator militar al orașului Metz, să împiedice ralierile bonapartiste
Vincent-Marie de Vaublanc () [Corola-website/Science/309814_a_311143]
-
La sosirea la Gand, i se alătură lui Chateaubriand care îl citează în "Mémoires d’outre-tombe"Îi remite regelui, prin intermediul contelui de Artois, mai multe memorii asupra stării țării și îi prezice că el (Regele) Sub cea de-a doua Restaurație, pentru a-i mulțumi de ralierea din timpul celor "o sută de zile", Ludovic al XVIII-lea îl numește, pe loc, "consilier de Stat" și îl face, la 27 decembrie 1815, "mare ofițer al Legiunii de onoare." La 12 iulie
Vincent-Marie de Vaublanc () [Corola-website/Science/309814_a_311143]
-
aprilie 1816, în plin Consiliu de Miniștri, "Decazes", ministrul poliției, îl interpelează prin această frază: La care, Vaublanc răspunde biciuind: La 13 aprilie 1816, participă la îndepărtarea elevilor "școlii politehnice", autori aiîn realitate majoritar bonapartiști, după cea de-a doua Restaurație. Aliații, care ocupă încă Franța, se neliniștesc de disensiunile survenite în sânul guvernului francez. Ambasadorul rus la Paris, corsicanul Pozzo di Borgo, merge până acolo încât îl pune în cauză pe Vaublanc : Rivalitățile personale dintre ministrul de interne "Vaublanc" și
Vincent-Marie de Vaublanc () [Corola-website/Science/309814_a_311143]
-
secolului XVIII care avea să se încheie definitive abia în 1871 prin Comuna din Paris și înfrângerea acesteia. Istoricii susțin că Revoluția franceză s-a prelungit până în anii 1870-1880. În 1830 are loc o revoluție care pune capăt în sfârșit restaurației și Dinastiei de Bourbon (după tentativele eșuate din timpul Revoluției Franceze și domniei împăratului Napoleon). În 1848 începe o revoluție care pune capăt monarhiei mileniare și este instituită Republica a II-a urmând ca în 1852 să fie impus cel
Istoria Franței () [Corola-website/Science/305941_a_307270]
-
ulterioare. Proprietatea privată era considerată sacră și inviolabilă. Ce a fost confiscat și nu a fost vândut a fost retrocedat proprietarilor. Deși catolicismul era considerat religia oficială de stat, în constituție era enunțată și libertatea religioasă. Charta Constituțională enunța că restaurația monarhică era un regim politic de compromis pentru a-și asigura niște baze solide în concepția regelui. Regele avea prerogative legislative și putea să emită ordonanțe regale. În martie 1815, Napoleon revine la conducere timp de 100 de zile, însă
Istoria Franței () [Corola-website/Science/305941_a_307270]
-
trupelor străine. Au avut loc alegeri pe baza legii electorale care dă câștig de cauza celor care susțineau revenirea la vechiul regim. “Camera de negăsit” a fost dizolvată în 1816 de rege pentru a parcurge calea de mijloc. În perioada Restaurației erau o serie de grupări: Regele a chemat la guvernare oameni politici moderați, ca Ducele de Richelieu care avusese meritul de a restabili financiar Franța și de a elibera teritoriul național. A fost un apropiat al țarului Rusiei, Alexandru I
Istoria Franței () [Corola-website/Science/305941_a_307270]
-
să revină la conducere. Legendă napoleoniană s-a instalat în Franța abia după apariția Memorialului de la Sfânta Elena în 1823, o lucrare care nu reflectă realitatea, dar era descris un Napoleon pe placul francezilor. Interesul pentru epoca glorioasă crescuse în contrast cu restaurația modestă. Napoleon din Memorialul de la Sfânta Elena nu era acel “tiran” care fusese în realitate. În 1840, osemintele lui Napoleon au fost repatriate și reinhumate, un milion de francezi aducându-i un omagiu. În 1848, Ludovic și-a depus candidatura
Istoria Franței () [Corola-website/Science/305941_a_307270]