4,882 matches
-
vîntul, dacă tot nu am pînză? - Și atunci cum vrei să ajungi? - VÎslind. Pierită, Niña Carmen se prăbuși pe o piatră, așezîndu-se de parcă i-ar fi fost cu neputință să mai stea În picioare după ce ascultase ceea ce Îi spusese Iguana. Uimirea ei sporea, deși credea că-și epuizase cu multă vreme În urmă capacitatea de a se mira. În cele din urmă șopti, mai mult pentru sine decît pentru Oberlus: - Să vîslești șapte sute de leghe Într-o barcă de opt metri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2009_a_3334]
-
toate te uitai la ochii lui, asta era considerat un mare avantaj, pentru că între timp George Stan își putea face de cap cu pușcociul pe care îl purta în buzunarul interior al hainei, zi și noapte, a clipit cu prefăcută uimire, "încotro, șefule? Voiam să te scot la un schwartz!" S-a prefăcut nemulțumit. ,,Ei, fir-ar să fie, iar mă cheamă Mihail, cine știe ce-o fi visat astă-noapte și acum îi zbîrnîie creierașul, treci Bîlbîie de-l mulțumește." Și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
cana sa de tablă o jumătate de măsură și, după cum îi tot arăta cu degetul, se vedea că era foarte încîntat de ceea ce spunea. Iar a doua oară a fost la fel de mulțumit cînd Leonard Bîlbîie l-a întrebat plin de uimire și neîncredere "de unde știi dumneata, dom'le adjutant, chestia asta cu suferința lui Pangratty?" Erau justificate uimirea și neîncrederea, deoarece dacă trebuia cineva să știe totul despre prinț acela era Bîlbîie și nu adjutantul. Radul Popianu trebuia să știe totul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
că era foarte încîntat de ceea ce spunea. Iar a doua oară a fost la fel de mulțumit cînd Leonard Bîlbîie l-a întrebat plin de uimire și neîncredere "de unde știi dumneata, dom'le adjutant, chestia asta cu suferința lui Pangratty?" Erau justificate uimirea și neîncrederea, deoarece dacă trebuia cineva să știe totul despre prinț acela era Bîlbîie și nu adjutantul. Radul Popianu trebuia să știe totul despre cei din Vladia, iar Bîlbîie numai despre prinț. I-a turnat în borcanul de muștar, și-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
nebuni de admirat, dar totuși nebuni. Ori măcar nebunateci. Pînă în acea seară nu-l văzuse pe Italo Balbo și, cînd l-a zărit, l-a recunoscut imediat după bărbuța neagră, creață, plină, a scos un strigăt înăbușit imediat de uimire. De uimire amestecată cu dezamăgire, Balbo era scundac și grăsuliu, chiar rotofei, zîmbăreț, cu ochii lucind viu în lumina lumînărilor de ceară pe care Cantacuzino le aprindea numai cînd avea oaspeți de vază. Pe pîntecul rotunjit purta banda albastră a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
admirat, dar totuși nebuni. Ori măcar nebunateci. Pînă în acea seară nu-l văzuse pe Italo Balbo și, cînd l-a zărit, l-a recunoscut imediat după bărbuța neagră, creață, plină, a scos un strigăt înăbușit imediat de uimire. De uimire amestecată cu dezamăgire, Balbo era scundac și grăsuliu, chiar rotofei, zîmbăreț, cu ochii lucind viu în lumina lumînărilor de ceară pe care Cantacuzino le aprindea numai cînd avea oaspeți de vază. Pe pîntecul rotunjit purta banda albastră a ordinului de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
poate aici se găsea secretul succesului său european și chiar mondial, reușea să-i vrăjească pe cei din preajma sa, mai ales dacă erau femei sau ziariști, iar femeile și jurnaliștii leagă și dezleagă totul pe lume, dincolo de încîntare se afla uimirea, poate chiar teama. Șerban Pangratty era și el pilot, și nu unul oarecare, iar ascultîndu-l se vedea pe obrazul său cum îl cuprindea spaima. De ce se poate teme un om care este obișnuit cu apropierea morții, care are curajul să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
ochii morții." De data aceasta, cînd inginerul Corvino termină de tradus nimeni nu aplaudă, nimeni nu mai scoase un sunet. În acele cîteva zecimi de secundă se auzeau clar scîrțîiturile parchetului sub pașii celor ce serveau, Leonard Bîlbîie constată cu uimire că toți invitații se îngrămădiseră în ușa salonului și fiecare, în felul său și cu motivele sale, asculta discursul aviatorului italian. Abia atunci își dădu seama că invitații nu fuseseră chemați la întîmplare ori după un protocol ușor de bănuit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
l-a privit foarte ciudat pe Corvino, a făcut un gest destul de repezit, de parcă ar fi vrut să-l oprească să traducă, nu oricine și-ar fi dat seama, dar Leonard, Bîlbîie îl știa destul de bine pe Pangratty, și spre uimirea tuturor l-a îmbrățișat pe Balbo, l-a sărutat pe obraz de două ori și apoi i-a ridicat din nou brațul ca unui învingător. Dintr-o dată atmosfera s-a schimbat, părea că încărcătura electrică a încăperii și-a schimbat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
în depărtare. "Unii oameni nu văd departe în spațiu, ci în timp", s-ar fi putut prea bine ca Basarab să fi fost dintre aceștia. "Să ne ajute Dumnezeu, domnule Bîlbîie, să putem apăsa la vreme pe trăgaci", și spre uimirea lui uriașul și transpiratul prinț Cantacuzino își făcu repede, aproape pe furiș, semnul crucii. "Trebuie să scăpăm de troica asta de papă-lapte și să aducem un om sănătos și vînjos sus pe capră, să țină hățurile bine și să ieșim
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
fi îndeajuns să apeși pe clanță și să o tragi spre tine. Atunci ai putea să vezi ce este dincolo fără să-ți pierzi echilibrul și să cazi dincolo de prag. Nu?" Pangratty avu o mișcare a obrazului care îi trăda uimirea de o clipă, Mihai Mihail nu era chiar atît lipsit de sensibilitate pe cît voia să arate "sigur, domnule director, dar piloții sînt oameni tineri care au străbătut drumul pînă la ușa asta în grabă, în cea mai mare viteză
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
mai mult de un sfert de oră, hai să zic o jumătate, și Bucureștiul e în mîna lor." "Și Consiliul de Miniștri? De Consiliu n-ați spus nimic!" Șerban Pangratty nu și-a putut reține un strigăt, putea fi de uimire, putea fi de teamă. Deci asta era, asta era, întrebarea lui Bîlbîie, Consiliul de Miniștri..." Mihai Mihail strînse cu un gest nervos toate hîrtiile de pe masă, simțise că se apropie de deznodământ, "ce-i cu asta, cum adică "întrebarea lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
ochii ațintiți la cer. Până și orbii Își Înălțau privirile pustii spre cer, căci după liniștea aceea năprasnică pricepeau că se Întâmplase ceva Într‑acolo unde lumea stătea cu privirea ațintită. La fel și Petru Înțepenise cu gura Întredeschisă de uimire. Nu credea În minuni, În afara minunii credinței, iar minunea putea veni doar de la El, de la Singurul Făcător de Minuni, de la cel care prefăcuse apa În vin; orice altceva erau Înșelăciuni de magicieni cu firele lor nevăzute, Minunea era un dat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
răspuns clar. Ridicându‑se Într‑un cot, Simon Îi zise peste umăr: „Pământul e tot pământ, oriunde l‑ar semăna omul. Adevărata Îngemănare e când bărbatul se Însoțește cu femeia“. „Orice bărbat cu orice femeie?“ Îl Întrebă Petru care de uimire fu cât pe‑aci să‑i privească. „Femeia este o urnă a desfătării“, zise Simon. „Iar tu, făptură sfielnică, Îți astupi urechile, să nu le Întinezi cu blasfemii, sau Îți ferești privirea, chiar fugi când nu mai ai ce zice
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
belgrădean Književnost, din mai‑iunie 1981, iar un an mai târziu În New Yorker din 12 iulie 1982, În traducerea lui Amiel Alcalay. Persoana care avusese acel vis și căreia Îi fusese dedicată povestirea, descoperise Într‑o zi, cu o uimire frisonată, că, de fapt, cele mai intime coșmaruri ale sale erau deja materializate În piatră dură, ca‑ntr‑un monument hidos. După mai bine de șase luni de la acel vis coșmaresc, și cum povestirea fusese deja tipărită, o revistă va
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
a sfătuit să apelați la asemenea tertipuri, nepotrivite pentru vârsta și pentru situația voastră? întreba. Tapú Tetuanúi se mulțumi să-l arate pe tăcutul Miti Matái, care se ținuse, discret, la o parte. —El. —Eu?... se miră acesta, în culmea uimirii. Nu am vorbit cu nimeni despre acest lucru. Niciodată! —E-adevărat, admise celălalt cu îndrăzneala. Dar cand esti întrebat cum se poate naviga împotriva alizeelor, răspunsul tău este foarte clar: „Se bagă apă în chila, coborând astfel linia de plutire
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
pe buricul băiatului, spunând: —Vreau să vă fie foarte clar, în cazul că mi se va întâmpla ceva, că vom începe tatuajele de întoarcere pornind de la această insulă, care se găsește la unsprezece zile spre nordvest de Bora Bora. Remarcă uimirea celorlalți și adaugă: Prefer să fie astfel pentru că, dacă Vetéa Pitó va cădea cumva în mâinile dușmanilor, aceștia să nu ne poată calcă pe urme decât până aici. Buricul lui va reprezenta așadar Insula Mortului și, dacă vor ajunge aici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
perioada migrațiilor. Spre babord, din câte știu, nu există nici un pământ cale de mii de mile. Așadar, singurul loc unde ar putea fi este la tribord. Ce mai putea face un simplu ucenic de navigator, decât să deschidă gură de uimire și să se convingă încă o dată că imensitatea neștiinței lui cu privire la ocean nu se putea compară decât cu imensitatea oceanului însuși? Dacă Miti Matái era un semizeu în ochii lui încă de când se aflau în Bora Bora, acum se convingea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
oțel și cratițele de cupru erau obiecte străine mentalității celor născuți în Bora Bora și simplul fapt de a le atinge cu vârfurile degetelor le produse aceeași senzație că și când ar fi reușit să atingă, dintr-odată, stelele. Văzând uimirea și nedumerirea lor, unul dintre naufragiați - atât de bărbos încât din toată fața nu i se mai distingeau decât ochii- le puse în palmă niște mici pietre galbene, de forma rotundă și cu fetele plane, pe care se puteau zări
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
de periculoase și vesminte atât de grozave să moară de sete într-o insulița în mijlocul oceanului? Și cum era posibil că asemenea semizei să miroasă atât de urât? Tapú Tetuanúi se simțea complet zăpăcit și Chimé din Farepíti la fel. Uimirea lor era cu totul de înțeles dacă ținem seama că niciodată, în mii de ani de istorie, nici un membru al rasei lor nu se mai întâlnise cu ființe omenești sosite din cealaltă extremitate a planetei. Nu puteau nici macar să-și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
irezistibila de a vomitade fiecare dată când își amintea oroarea pe care o simțise când își înfipsese sabia în pieptul unui adolescent și încă îi mai răsunau în urechi horcăielile victimei aflate în agonie, cu ochii ieșiți din orbite, demonstrând uimirea în fața morții sosite prin intermediulacelei arme necunoscute și strălucitoare, mânuite de unul pe care, până în urmă cu câteva secunde, îl considerase prieten. Băiatul trebui să facă un efort supraomenesc și să-și amintească noaptea nefasta a atacului asupra propriei lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
mai buni războinici ai lui îi făceau semne disperate, cerându-i să le vină în ajutor. Coasta insulei era o linie care abia se mai zarea la orizont. Marara se oprise la rândul ei, iar regele Te-Onó o văzu, cu uimire cum se intoarce încet și începe să se apropie. În timp ce apă pătrundea nestingherita în carenele catamaranelor care străbătuseră fără probleme toate marile, regele Octar, neînvins până atunci, se întreba cum e posibil să se întâmple așa ceva. Unde greșise? Când avuseseră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
fâșiile au căzut. Și o fetiță trandafirie, goală pușcă, atârna din pumnul detectivului ridicat înspre tavan. Părul ei blond cădea în bucle, măturând podeaua. Brațele goale îi spânzurau de o parte și de cealaltă a capului. Gura căscată într-o uimire mută îi arăta dinții albi, mici cât niște perle, și cerul gurii roz și neted. O fetiță la vârsta vânătorilor de Paști după ouăle de ciocolată, a primei împărtășanii și a statului pe genunchii lui Moș Crăciun. Cum o gleznă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]
-
să aștepte acordul copiilor, profitând de zăpăceala lor, Luana coborî sprintenă, așeză la loc fața de masă și rezemată de catedră începu să povestească. Repede, fără să respire, scornea niște minciuni de care nu se crezuse vreodată capabilă. Paralizați de uimire, copiii rămaseră suciți în pozițiile în care îi prinsese povestirea. Luana turuia, fără măsură, năzdrăvănii de basm. Pe vremea când era mică și nu știa să meargă, tatăl ei îi mișca forțat picioarele, precum Charlie Chaplin papuceii de lemn, astfel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1548_a_2846]
-
viteză năucitoare, venea Liviu Livianu. Evită în ultimul moment ciocnirea și eșuă, undeva, pe trotuar. Uluită, Luanei nu-i veni să creadă. El rezemă bicicleta de un gard și veni lângă ea. Se uită în ochii negri cu o nesfârșită uimire. Tu ai scris asta? Îi întinse caietele pe care ea înșirase "Misterul coroniței". Fetei îi veni amețeală. Liviu o privea adânc în ochii mari iar irisul lui răscolitor, de smarald, o ardea. Spune-mi! Tu ai scris asta? Să nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1548_a_2846]