2,308 matches
-
accentueze, o dată În plus, incongruența celor două concepte. Deși el căuta să tempereze acel „sau-sau“ kierkegaardian, exemple din istoria ideilor și Îndeosebi din literatură vor dovedi că dilema era aproape insurmontabilă. „Arta este creația vanității, iar morala este absența vanității“, va puncta el În mai multe rînduri tălmăcind biografii de titani, de la regele David pînă la Juda Halevi și Solomon Ibn Gabirol. Gruparea În fruntea căreia se va afla Ben Haas (după unii fiiind vorba de cinci persoane, după alții
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
nu-l cred prea departe de adevăr, nivelul cel mai de jos al interferenței celor două energii, unde arta și morala se confruntau la modul elementar „dincolo de bine și dincolo de rău“: adevărata dilemă morală Începea și se termina În planul vanității, restul fiind În afara moralității. Anumite paralelisme pe care Franckel le stabilea din perspectiva Învățăturii budiste ca și a practicii bonzî - unde desfătarea trupească nu era o piedică În calea absolutului și care se numea Tao - s-ar zice c-ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
o caligrafie apăsată, text din care răzbătea dorința deșartă, sau poate doar bănuiala deșertăciunii, că pe lume orice existență, cît de umilă, cum necum, avea motivația actului creator. Ben Haas avea brusc revelația faptului că toate cele Întîmplate se datorau vanității sale, extravaganței sale lirice, precum și pasiunii sale pentru polemică: de a demonstra ucenicilor că Pigmalion nu avea forța morală a unui mit, fiind vorba doar de o ordinară cronică de scandal căreia i se dăduse aparență de mit. Ca să nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
de ani Într-o situație limită (În criptografia sa Franckel va remarca pe drept influența simbolicii cabalistice asupra lui Ben Haas), cel căruia i se zicea Maestru, va scoate din manuscris tot ce ar fi putut Însemna imaginea autorului, imaginea vanității sale, singura Însușire pe care se sprijinea făptura-i șubredă; va elibera, așadar, manuscrisul de acele micimi În care s-ar fi reflectat ca pe luciul unei bălți, chipul cu obrazul ciupit al lui Jeshua Krohal, cearcănele sale vineții ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
puteam stabili precis dacă dorește întoarcerea soțului pentru că-l iubește sau pentru că se temea de limbile ascuțite ale bârfitorilor. Și eram tulburat de suspiciunea că acest chin al dragostei călcate în picioare era împletit în inima ei frântă cu junghiurile vanității rănite care, minții mele tinere, i se părea sordidă. Încă nu învățasem cât de contradictorie este firea omului. Nu știam cât de multă poză există în sinceritate, cât de multă josnicie în noblețe și câtă bunătate în desfrâu. Dar călătoria
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
am împrumutat pentru câteva zile, apoi trebuie să le duc înapoi. Te-ai prins? Ăsta-i tot decorul. Lipseai tu, Hamlet. — Du-te la mănăstire!* - actorul se transformă deodată, urcă în el o putere pe care o știa foarte bine, vanitatea îi spune la ureche: doar tu contezi!, intră în sala palatului și o împinge ușor lângă peretele castelului, ar vrea să o scoată din palat; mă iubești?, îl întreabă ea de acolo, de la perete, de ce mă alungi?, te iubesc!, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
-
sărută-mă o dată. Vocea ei a răzbit până la el din marele vid. — Nu vreau, s-a auzit spunând. A urmat un nou moment tăcere. Nu vreau! a repetat el cu Înverșunare. Myra a sărit În sus, cu obrajii Îmbujorați de vanitatea rănită, cu funda ei mare de la ceafă tresăltând compătimitoare. — Te urăsc! a țipat ea. Să nu Îndrăznești să mai vorbești cu mine! — Ce? a bolborosit Amory. — Te spun la mama că m-ai sărutat! Să știi că te spun! Te
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
cufunde Într-o nefericire ursuză sau Într-o stare de prostie timidă... era sclavul propriilor stări de spirit și simțea că, deși era capabil de Îndrăzneală, chiar de nesăbuință, Îi lipseau atât curajul, cât și perseverența sau respectul de sine. Vanitate, temperată de suspiciunea față de sine, dacă nu de cunoașterea de sine, sentimentul că oamenii sunt niște automate supuse voinței sale, dorința de a „depăși“ cât mai mulți băieți și de a ajunge pe culmile nebuloase ale lumii... iată bagajul cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
niște oglinzi ale propriei sale persoane, ca pe un public În fața căruia putea să pozeze, lucru absolut vital pentru el. Era insuportabil de singur, teribil de nefericit. Existau și câteva firișoare de consolare. Ori de câte ori Amory se cufunda În apele tristeții, vanitatea lui se lăsa ultima la fund, așa că se mai Încălzea ușor de plăcere când „Wookey-wookey“, bătrâna menajeră surdă, Îi declara că era flăcăul cel mai chipeș văzut de ea vreodată. Îl Încântase că era jucătorul cel mai tânăr și mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
fusese niciodată mai frumoasă. — Isabelle! a strigat aproape involuntar, desfăcându-și brațele. Ea, ca În poveștile cu zâne, a dat fuga la pieptul lui și jumătatea aceea de minut, când buzele li s-au atins, a fost punctul culminant al vanității lui Amory, piscul atins de egoismul său juvenil. CAPITOLUL 3 EGOISTUL CHIBZUIEȘTE — Au! Dă-mi drumul! Amory și-a lăsat brațele să cadă de-a lungul trupului. — Ce s-a Întâmplat? — Butonul de la gulerul cămășii... m-a rănit... Uite! Isabelle
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
griji În legătură cu tine. Mi se pare că progresezi absolut normal. — Ba nu, l-a contrazis Amory. Într-un an mi-am pierdut cam jumătate din personalitate. — Câtuși de puțin! a protestat ironic Monsignor. Ți-ai pierdut o bună parte din vanitate și atât. — Doamne! Oricum, În sinea mea simt că aș fi preferat să mai fac o dată clasa a cincea la St. Regis’. — Ferească Domnul! a clătinat supărat din cap Monsignor. Aia a fost o nenorocire. Acum ți se Întâmplă ceva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
ROSALIND: Nu. AMORY: Nu vrei să mă săruți? ROSALIND: În seara asta vreau să mă iubești calm și detașat. AMORY: Începutul sfârșitului. ROSALIND (are o revelație bruscă): Amory, tu ești tânăr, eu sunt tânără. Lumea ne iartă Încă pozele și vanitățile; Îi tratăm pe oameni ca pe Sancho Panza și nu pățim nimic. Acum ni se iartă. Dar te așteaptă o puzderie de lovituri În viitor. AMORY: Iar ție ți-e frică să le Împarți cu mine. ROSALIND: Nu, nu-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
gustul cum trebuie. Dar probabil că această comparație nu e tocmai inspirată... — Ai cheltuit bani cu ea? Nu mai mult ca de-obicei, doar ți-am mai spus. Nu obișnuiesc să cheltuiesc mulți bani cu o femeie, nici nu am vanitatea de a cuceri o femeie care nu face parte din teritoriul meu obișnuit. Oare de ce? Nu m-am gândit niciodată la asta, să știi. Și apoi, cred că asta are legătură cumva cu faptul că nu aș putea deveni niciodată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1950_a_3275]
-
un caracter deosebit. Avea un șarm și o inteligență considerabile, o memorie excelentă și un spirit de observație pătrunzător. Berg a fost impresionat să remarce cât de ușor se putea sta de vorbă cu el. O altă trăsătură remarcabilă era vanitatea lui Kürten, care se manifesta în înfățișarea lui elegantă, îngrijită, și în plăcerea sa de a fi fost mai deștept decât poliția din Düsseldorf, atâta timp cât avusese el chef să fie așa. Pentru orice membru civilizat al societății, concluzia lui Berg
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
ei dacă ești cunoscut sau recunoscut când traversezi piața publică, când treci pe străzile cetății sau întârzii în fața tejghelei negustorului de pește? Panglicile, medaliile și titlurile îți fac oare existența mai ușoară, mai plăcută? Sau toate acestea nu-s decât vanități și goană după vânt? Antiphon conchide că este inutil să-ți irosești timpul și energia în asemenea simulacre. Tot astfel, pretinsele plăceri ale familiei și ale generării unei descendențe se împuținează pe măsură ce timpul trece și constatăm dispariția progresivă a libertății
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
mai-marii zilei, pe cei puternici, a călători, a face politică sunt tot atâtea vicii, perversiuni și obiective care corup existența. Căutarea acestor false valori nu poate duce decât la decepție, deziluzie și regrete. Ficțiuni, praf în ochi, frivolități, fleacuri și vanități... în schimb, plăcerile bune, cele ale filosofului, întrețin o relație directă cu a fi. De altfel, numiții filosofi pot gusta aceleași plăceri ca și ceilalți - de exemplu, prostituatele trecute ale lui Aristene, dar și prăjiturile și mesele bune asociate uneori
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
consacrați. Există un grup de scriitori care se cred guvernatori ai literaturii române, care au format un tip de casta, considerâdu-se privilegiații unei literaturi dominante. Aceștia țin cu dinții de celebritatea obținută și nu de puține ori sunt stăpâniți de vanitate oarbă. Ei au impus o tablă de valori strictă și admit numai nume sonore. Celor care nu se înscriu în canoanele impuse de ei le trântesc în fața munți de neincredere, prăpastii de nepăsare, încrâncenata împotrivire, îi consideră nonvaloare, impostori, îi
SCRIPTA MANENT de RODICA ELENA LUPU în ediţia nr. 1537 din 17 martie 2015 [Corola-blog/BlogPost/363008_a_364337]
-
mănuși de piele asortate, pantofi de lac și pălărie borsalino. Când merge, face pași mici și caraghioși. Dă dovadă de istețime și când îi vin idei, ochii îi strălucesc. E un maniac al ordinei, lucrează metodic și cam păcătuiește prin vanitate. Posedă un ceas de buzunar mare și demodat care-i asigură puctualitatea. Când vrea să descopere ceva, se folosește de „celulele cenușii”! Ați ghicit despre cine e vorba? Despre detectivul belgian, Hercule Poirot, din romanele Agathei Christie. Ce combinație amuzantă
POIROT – UN PERSONAJ FASCINANT de MAGDALENA BRĂTESCU în ediţia nr. 1249 din 02 iunie 2014 [Corola-blog/BlogPost/361071_a_362400]
-
comuniunea cu cei care cred în El și au viața echilibrată (conform cu decalogul, de la egal la egal, eu sunt bine - tu esti bine). Spiritual, religios, dependentele reprezintă calcarea primei prorunci din Decalog, "închinarea" la falși d-zei, idoli, făcută din vanitate (vanitoșii sunt persoanele care aleargă după lucruri zădarnice, pentru a-și satisface orgoliul hipertrofiat, pentru că se supra-apreciaza, pentru că au complexe de inferioritate sau limite parentale prea laxe; a te consideră mai mult decât ce ești, e o cale sigură spre
DEPENDENTA EMOTIONALA de SANDA PANAIT în ediţia nr. 291 din 18 octombrie 2011 [Corola-blog/BlogPost/361076_a_362405]
-
care mărturisește: „Mi-e drag să-l știu pe Mihai Rădoi poet al suferinței înaripate, bancher care vorbește cu sine prin cărți, pe ploi și pe stele ... [ ... ] Insensibil la reacția „galeriei” literare (și bine face, căci el nu scrie din vanitate, ci pur și simplu pentru bucuria de a-și ferici inima proprie și prietenii apropiați), Mihai Rădoi își filigranează „jurnalul liric” într-un chip miraculous, cu gingășia bijutierului elvețian, cu talent și rafinament, cu ochiul lacom nutrit de călătorii și
LUCEFERI CU BUZE ROSII de NICOLETA MILEA în ediţia nr. 238 din 26 august 2011 [Corola-blog/BlogPost/360793_a_362122]
-
ispitei și a păcatului comodității, a triumfalismului și a autosuficienței, toate fiind mânate de păcatul orgoliilor personale, adică a mândriei și a slavei deșarte!... Energia rămasă după toată răvășirea noastră moral-duhovnicească, o epuizăm prin provocarea și alimentarea patimii curiozității, a vanității, a satisfacerii plăcerilor și a păcatelor de tot felul, după care ajungem la deznădejdea celui prins cu geanta de droguri, ori la cea a sinucigașului - toate acestea din cauza diavolului care a reușit să ne înrobească, din punct de vedere psihic
DESPRE CULTURA DIALOGULUI DINTRE BISERICA SI STAT... de STELIAN GOMBOŞ în ediţia nr. 238 din 26 august 2011 [Corola-blog/BlogPost/360798_a_362127]
-
facem: fiecare interviu are suficientă identitate, exprimată în titlu, dar, toate la un loc, realizează ceea ce reține subtitlul cărții, adică un eseu hermeneutic în dialog cu poetul. În deschiderea acestuia, Mirela-Ioana Borchin decide să vorbească despre avatar cu o falsă vanitate: [...]„De pildă, am vrut să înțeleg poetica avatarurilor, care irigă cu mister lirica dorcesciană. Cum de nimeni, în afara mea, nu s-a referit la ea?” Și este adevărat: prea puțini s-au apropiat înaintea Mirelei-Ioana Borchin de acest subiect, deși
PREFAŢĂ LA VOLUMUL „ETERN, ÎNTR-O ETERNĂ NOAPTE-ZI” de IULIAN CHIVU în ediţia nr. 2077 din 07 septembrie 2016 [Corola-blog/BlogPost/360926_a_362255]
-
Pann este un personaj filozofic, profund, cu o deschidere enormă către comentariul psihologic și filozofic al mesajului pe care îl aduce în piesă. În fond Anton Pann, aparent este un mare chefliu, dar deopotrivă inteligent și înțelept, cunoaște de mult vanitatea și nimicnicia acestei lumi, a vieții serbede, false ... Ca să supraviețuiasă el se retrage, își găsește alintul, dar și rostul, nu în alcool, în chef, ci trecând de nivelul acesta ajunge în „lumea lui”, unde este foarte singur, dar este el
„ANTON PANN” OPERETA STRĂLUCITOARE A COMPOZITORULUI MARIN VOICAN de ŞTEFAN DUMITRESCU în ediţia nr. 906 din 24 iunie 2013 [Corola-blog/BlogPost/364027_a_365356]
-
tratați în mod personal în privințele duhovnicești conform predispozițiilor lor. Comparând, în continuare, situația preotului de mir cu cea a monahului autorul ne arată că preotul se găsește în fața enoriașilor în lumina care nu-și poate ascunde cusururile, mânia, neglijența, vanitatea și celelalte (cap. 33, p. 184). În legea veche preoții erau datori să aducă jertfe animale deosebite pentru curățarea păcatelor lor. Aceasta ne arată gravitatea greșelilor personale și în cadrul preoției celei noi (cap. 34, p. 177). Pentru a parcurge și
PĂRINTELE DUHOVNICESC – INIMA CARE POATE DUCE MĂDULARELE TRUPULUI BISERICII LA CER... de STELIAN GOMBOŞ în ediţia nr. 1141 din 14 februarie 2014 [Corola-blog/BlogPost/364100_a_365429]
-
gândul la tine, scriindu-ți întâia mea scrisoare de dragoste. Te iubesc de tot, cu părul tău, cu hainele tale verzi, cu salopeta și sandalele tale ciudate. Iubesc cingătoarea ta ascunsă, copcile, oasele trupului tău... Totul, aspirațiile tale, somnul tău... Vanitatea și cochetăria ta distilată, neliniștile tale profunde, gândul tău puțin înghețat, categoric și fără ascunzișuri, atât de temut de către amatorii de compromisuri“. S-au reîntâlnit pe plajă și au încheiat un armistițiu. Pe malul mării au împărțit același cearșaf, pe
DIN IUBIRILE LUI MARIN PREDA de ION IONESCU BUCOVU în ediţia nr. 947 din 04 august 2013 [Corola-blog/BlogPost/364192_a_365521]