636 matches
-
un lichid) se mișcă unele relativ la celălalte. Reometria este tehnica de măsurare a mărimilor care caracterizează un material cu proprietăți reologice. Reometrul este un instrument pentru studierea și măsurarea caracteristicilor reologice ale materialelor. Reometrele pot măsura mărimi cum ar fi viscozitatea, coeficienții tensiunilor normale sau diferite module dinamice. În mod ideal, un reometru ar trebui să fie capabil să detecteze modificările proprietăților reologice ale sistemului în condiții similare de solicitare cu cele din realitate. Există multe tipuri de reometre: Pentru caracterizarea
Reologie () [Corola-website/Science/322216_a_323545]
-
trebuie să curgă sub acțiunea forței gravitaționale, ci trebuie să rămână pe piele. Pentru cosmetice, nu numai controlul curgerii este important, ci și asigurarea absenței curgerii atunci când este necesar. Astfel, o pastă de dinți trebuie să-și recupereze structura și viscozitatea inițială după de este depusă pe periuță, iar o cremă sau un șampon trebuie să aibă o consistență suficientă pentru a nu curge cu ușurință din mână înainte de a fi aplicată. Chiar și faza de spumă a șamponului trebuie să
Reologie () [Corola-website/Science/322216_a_323545]
-
devenite clasice, a explicat discordanța dintre datele experimentale și cele teoretice stabilite la acea dată punând în evidență existența a două regimuri de mișcare a fluidelor: "laminar" și "turbulent". Studiile sale experimentale au contribuit decisiv la clarificarea problemelor legate de viscozitatea fluidelor și de curgerea în regim turbulent. Tot în secolul al XIX-lea au fost stabilite criteriile de similitudine hidraulică de către Reynolds și Froude. În secolul XX hidraulica s-a dezvoltat în paralel (dar și în strânsă legătură) cu aerodinamica
Hidraulică () [Corola-website/Science/328009_a_329338]
-
este utilizată în special la studiul curenților în albii deschise, la dinamica navelor, la mișcările efluente prin orificii, deversoare, sifoane etc. Dacă se consideră ca forțe dominante ale fenomenului de modelat forțele de inerție și forțele de frecare interioară datorate viscozității fluidului, din legea lui Newton formula 37 (unde formula 38 este coeficientul de viscozitate dinamică a fluidului, formula 39 secțiunea pe care acționează forța de frecare, "v" viteza de curgere și "y" normala la direcția vectorului viteză) rezultă: Egalând formula 31 cu expresia coeficientului
Hidraulică () [Corola-website/Science/328009_a_329338]
-
navelor, la mișcările efluente prin orificii, deversoare, sifoane etc. Dacă se consideră ca forțe dominante ale fenomenului de modelat forțele de inerție și forțele de frecare interioară datorate viscozității fluidului, din legea lui Newton formula 37 (unde formula 38 este coeficientul de viscozitate dinamică a fluidului, formula 39 secțiunea pe care acționează forța de frecare, "v" viteza de curgere și "y" normala la direcția vectorului viteză) rezultă: Egalând formula 31 cu expresia coeficientului de scară pentru forțele de inerție (formula 30) se obține: Deci formula 46, sau
Hidraulică () [Corola-website/Science/328009_a_329338]
-
cu "p" și "m" (referitoare la prototip, respectiv la model): formula 47 Raportul adimensional formula 48 se numește "număr Reynolds"; cu ajutorul său, condiția de similitudine dinamică a fenomenelor hidraulice în care sunt predominante forțele de inerție și forțele de frecare interioară datorate viscozității fluidului("criteriul de similitudine Reynolds") se poate scrie formula 49, adică numărul Reynolds al curgerii să fie același la model ca și în natură ("Re = idem"). Modelarea după criteriul de similitudine Reynolds este utilizată în special la studiul mișcării fluidelor în
Hidraulică () [Corola-website/Science/328009_a_329338]
-
a discordanței înregistrate între datele experimentale și cele teoretice disponibile la acea dată, punând în evidență existența a două regimuri de mișcare a fluidelor: laminar și turbulent. Studiile sale experimentale, devenite clasice, au contribuit decisiv la clarificarea problemelor legate de viscozitatea fluidelor și de curgerea în regim turbulent. De numele său este legat "Numărul Reynolds" ("Re"), o mărime adimensională folosită în mecanica fluidelor pentru caracterizarea unei curgeri, în special a regimului de mișcare: laminar, tranzitoriu sau turbulent. De asemenea, studiile sale
Osborne Reynolds () [Corola-website/Science/328585_a_329914]
-
matematice ale filozofiei naturale" (publicată în 1687), Isaac Newton a formulat pentru prima dată legile fundamentale ale mecanicii. De asemenea, Newton a introdus conceptul de masă, a definit mai precis noțiunea de forță și a descoperit legea de frecare internă (viscozitatea) în lichide și gaze. Pe baza legilor lui Kepler, a dedus legea atracției gravitaționale. Alături de Leibniz, Newton este considerat creatorul calculului diferențial și integral, cu ajutorul căruia s-a putut exprima matematic legile mișcării și astfel s-a deschis o nouă
Istoria mecanicii clasice () [Corola-website/Science/334776_a_336105]
-
în mecanica cerească. Mecanica fluidelor dobândește o deosebită dezvoltare. Conceptului de forță arhimedică (cunoscut încă din antichitate), inventării barometrului (de către Evangelista Torricelli în 1643) și legii lui Pascal li se adaugă cercetările lui Euler, D'Alembert, Lagrange, Laplace, Poisson privind viscozitatea și curgerea fluidelor. Astfel, în 1755 Euler formulează ecuațiile lui Euler, care, pe baza legii conservării masei, descriu curgerea fluidelor. Luând în considerare și frecarea interioară și viscozitatea, Claude-Louis Navier (în 1822) și George Gabriel Stokes (în 1845) au generalizat
Istoria mecanicii clasice () [Corola-website/Science/334776_a_336105]
-
li se adaugă cercetările lui Euler, D'Alembert, Lagrange, Laplace, Poisson privind viscozitatea și curgerea fluidelor. Astfel, în 1755 Euler formulează ecuațiile lui Euler, care, pe baza legii conservării masei, descriu curgerea fluidelor. Luând în considerare și frecarea interioară și viscozitatea, Claude-Louis Navier (în 1822) și George Gabriel Stokes (în 1845) au generalizat aceste ecuații, obținând ceea ce ulterior aveau să fie denumite ecuațiile Navier-Stokes. În 1772 Joseph-Louis Lagrange a încercat să rezolve problema celor trei corpuri și a introdus conceptul numit
Istoria mecanicii clasice () [Corola-website/Science/334776_a_336105]
-
o stea neutronică sau o gaură neagră. Forma structurii a luat naștere prin acțiunea forței gravitaționale, atrăgând materialul spre corpul central, diferitele viteze inițiale ale particulelor, care antrenează materialul în formă de disc, și împrăștierea de energie în el, prin viscozitate, antrenând materialul în spirală spre organul central. Împrăștierea de energie antrenează diverse forme de emisiuni de radiație electromagnetică. Gama de frecvențe a acesteia din urmă depinde de obiectul central. Discurile de acreție ale stelelor tinere și ale protostelelor radiază în
Disc de acreție () [Corola-website/Science/334802_a_336131]