10,579 matches
-
dreptul. Și atunci mi se face dor, un dor cumplit de vremurile calme, în care nu căutam nimic, nu așteptam nimic... O privesc. Nu mai e de mult timp un copil. Și totuși, în ochii ei mari, parcă puțin mirați, zăresc licărul de naivitate pe care doar vârsta copilăriei ți-l poate da. Îmi place pentru că astăzi, la prea puțini o mai găsești, iar cei care încă o mai posedă, știu să o ascundă foarte bine, ca și cum ar fi un păcat
Viaţa ca un fir de păpădie… by Claudia Mitră () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101021_a_102313]
-
și sigură pe care mersese. Acum, cine să o audă? Și mai ales, cine să-și riște pielea, încercând să o salveze? Nimeni. Cine era ea pentru...? Tot nimeni. Ridică ochii, în speranța că totuși va fi auzită sau va zări pe cineva. Avu chiar senzația că mama și fratele ei mai mic îi fac cu mâna, de pe mal: Almaa!!!... - Hei! Sunt aici, ajutați-mă! Să nu o fi auzit niciunul ? O, au și dispărut. Doamne, mi se păruse, doar. Făcu
Viaţa ca un fir de păpădie… by Claudia Mitră () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101021_a_102313]
-
Salvator? FLASH 18 (Galbenă gutuie, dulce...) - I 24 decembrie 1982 Iarnă grea în Cupca, zăpada a căzut necontenit timp de câteva zile, așternându-se încet și sigur, într-un strat gros, imaculat. Gardurile de lemn aproape că nu se mai zăresc din troiene, iar streșinile caselor gem sub povara albă. E ajunul Crăciunului și ca prin farmec, ninsoarea s-a oprit, lăsând însă loc gerului pătrunzător, care-ți mușcă parcă drept din inimă. Cete de colindători își croiesc, timid, pârtii pe
Viaţa ca un fir de păpădie… by Claudia Mitră () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101021_a_102313]
-
domniță! În fața ei apăruse brusc un bătrân, gârbovit, slab, cu ochii pierduți în orbite, ca-n hău. Căra după el o grămadă de pungi, pesemne goale. Îi așeză în palmă întinsă mărunțișul cules de prin buzunare și trecu mai departe, zărise numele pe care îl căuta. O cruce simplă, pierdută printre „monumentele” impunătoare din jur. O fotografie mică, pe care de altfel o știa, câteva date, obligatorii în astfel de situații și ...atât. Nimic din ceea ce ar fi putut reprezenta cândva
Viaţa ca un fir de păpădie… by Claudia Mitră () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101021_a_102313]
-
trecut ani de când zace pe iarba udă, acolo unde îl aruncase, peste noapte, o pală de vânt. Întunericul nu s-a risipit de tot, razele soarelui răzbătând cu sfială până la pământ. Își aruncă privirea de jur împrejur, doar, doar o zări pe cineva cu care să schimbe o vorbă. I se urâse peste noapte, singur, numai câțiva greieri zăpăciți îi ținuseră companie. Nu că nu i-ar fi plăcut serenada micilor trubaduri, dar nu reușise să ațipească mai deloc, istovit de
Viaţa ca un fir de păpădie… by Claudia Mitră () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101021_a_102313]
-
stări sufletești deosebite, astăzi am decis să mă abat de la traseul obișnuit, pașii nu prea grăbiți, căci plecasem devreme de acasă, traversând parcul central. La intrare... o fată. Mică de statură... aproape un copil. Dacă mă gândesc bine, am mai zărit-o de câteva ori în ultimii ani, în același loc. Indiferent de vreme, pe frig, ploaie sau caniculă, de la primele ore ale zilei, stă mereu la porțile parcului. Tăcută, cu ziarele-cotidian ale orașului nostru așezate ordonat pe brațul drept, cu
Viaţa ca un fir de păpădie… by Claudia Mitră () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101021_a_102313]
-
locul. Dacă zâmbești sau dacă plângi. Poți fi într-o mie de locuri din Orașul Gri în care pașii mei n-au reușit să mă mai poarte. Poate umbrele noastre s-au intersectat insesizabil în amurg. Dar nu te-am zărit. Te-am privit însă, în absență, în ochi și am avut senzația că te-am atins pentru o clipă: Răsăritul meu. Timpul alunecă peste noi ca un râu liniștit, furând câte puțin din existențele noastre, deseori paralele. Zâmbesc: Răsăritului meu
Viaţa ca un fir de păpădie… by Claudia Mitră () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101021_a_102313]
-
pierdut în ochii Himerei, în adâncul himeric al ochilor săi, într-un complicat labirint (Memorial) Dar până și acești ochi, fascinanți, atoate-văzători, sunt văzuți în oglindă! Există numai în oglindă: Și, pierdut în oglindă, mă înfioară ochii pe care-i zăresc. (Egalii cu zero) Dramatic este momentul când se sparge oglinda pentru că, evident, se înmulțesc imaginile și, deci, posibilitățile de interiorizare: Și caii aceia năprasnici oglinzile praf le-au făcut. (Oglinzile) Aceste posibilități multiple, paroxistice, duc la perceperea divinității drept o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
și Letiția la nuntă. A fost suficientă o singură privire, ca jarul dragostei pe care-l credeau stins de ani de zile să-i ardă iarăși pe cei doi. Feodor stătea de vorbă cu nașul celor doi miri când o zărise pe Letiția. Era frumoasă deși tâmplele-i erau Încărunțite și fața brăzdată de câteva riduri. Era o văduvă, stăpânită de o anume tristețe solemnă. Nu se considera vinovată de ruperea relației lor din adolescență, nici de tăcerea lor care durase
În vâltorile Dunării de Jos by Flora Mărgărit Stănescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1138_a_2049]
-
bune spera el că Îl ajuta. La acest aspect se gândea copilul În drum spre unchiul său. De-l voi prinde În toane bune, poate să mă ajute măcar să-mi iau o uniformă și rechizitele. De cum intrase pe poartă Îl zărise pe unchiul Vasile cu o țigare În colțul gurii, trebăluind ceva În fața magaziei. Tu ce vrei mă? Îl apostrofase pe copil de cum intrase În curte. Unchiule, am venit..... Văd că ai venit, ia fă tu stânga mprejur și cară-te
În vâltorile Dunării de Jos by Flora Mărgărit Stănescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1138_a_2049]
-
urme de oboseală iar fiica dornică să vadă cât mai repede figuri noi, cu cine vor sta la masă, ce noi cunoștințe vor face. În holul de la parter, nu mică le fusese mirarea când la numai câțiva metrii În fața lor, zăriseră baiatul cu tricou alb, de la barieră, Însoțit de tatăl său. Uite, uite...tricoul alb! el este, n-am nici cea mai mică Îndoială...vezi? Spusese Andreea, gata să izbucnească În râs. Te rog, Andrea! Stai calmă...să vedem mai Întâi
În vâltorile Dunării de Jos by Flora Mărgărit Stănescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1138_a_2049]
-
ai să crapi de foame acolo! Măcar niște pere, de colo! Și-i făcu semn cu ochiul. Și, iacă așa, nici nu trecuse bine o jumătate de ceas, cînd, pe poteca ce urca spre ruinele cetății de pe Dealul Ursului, se zărea grupul căutătorilor de comori în marș neîntrerupt. Tomiță încă nu venise, așa că deocamdată nu erau decît Ilinca, Virgil, Vlad și Bărzăunul. În fruntea tuturor mergea vaca, pe care o mînau toți, din toate părțile. Nu reușea biata de ea să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
după ce aruncară, fiecare în felul său, priviri cumplite spre Bărzăun, se îndreptară spre uneltele lor. Cu toată durerea pe care o mai păstra încă în suflet, Ilinca nu putu să treacă indiferentă pe lîngă locul unde Bărzăunul aruncase tăblițele. Le zări de departe, se făcu că dă cîteva lovituri de cazma în jurul lor, ca să pară descoperite atunci, apoi le ridică și începu să le întoarcă pe toate părțile. Bărzăunul prinse viclenia Ilincăi și, gîndind că descoperirea sa ar putea avea vreo
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
pe care încerca zadarnic să și le stăpînească. La început nimeni n-a spus nici da, nici nu. De altfel nici n-ar fi știut ce să spună. Ochii tuturor se contopiseră cu ochii puiului speriat și trist. Ce-au zărit în ei nu știu, dar în aceeași clipă, toți, au repetat aceleași cuvinte: Dă-i drumul! Și Ilinca se aplecă și dădu drumul puiului... Acesta porni orbește, cu salturi nesigure, într-o anumită direcție, apoi făcu un mic ocol și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
salturi nesigure, într-o anumită direcție, apoi făcu un mic ocol și intră în aceleași tufișuri în care dispăruse căprioara. Copiii porniră tăcuți și înfrigurați pe urmele sale să vadă dacă și-a regăsit mama. În pădure însă nu se zăreau decît umbrele copacilor și cîteva petece răvășite de lumină. Bătea încet un vînt cald și nu se auzea decît ciripitul păsărelelor în ramurile copacilor. Un fluture mare, strălucind în toate culorile, zbură prin fața lor și se așeză pe o floare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
de parcă i-ar fi transformat muma pădurii în stane de piatră. Singură vaca trase un răget prelung, pe semne un fel de ".bună ziua" pe limba ei, și începu să se scarpine nepăsătoare de un copac. Domnul Nicanor, de cum i-a zărit, a și pornit spre ei cu pași mari și cu sprîncenele încruntate. Unde-ați fost, mă, motanilor? întrebă el cu glasul tăvălit bine prin oțet și piper. Îîîî.... Aăăă... Păii... Noi... Am fost... Unde, mă, nu s-aude? Bu-bună ziua
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
de mal. Merseră așa o vreme prin rariști mai puțin periculoase, sărind sau ocolind locurile mocirloase, pînă ajunseră într-un loc mai deschis, unde, pe o porțiune destul de mare, se întindea apa liniștită a lacului. Din loc în loc însă se zăreau niște ridicaturi de pămînt ca niște insulițe, pline toate de frunze uriașe de captalan, de unde răsunau mereu cîntece de păsări și orăcăitul broaștelor. Uite un triton! strigă fericit Bărzăunul ghiontindu-l pe Virigil și arătîndu-i cu degetul în apă. Virgil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
nu poate fi un produs al salcîmilor, ci... Ba, în cazul ăsta, da! Vreau să zic... Bine... Dacă insiști... Dar mai gîndește-te. Virgil vru să continue o idee, dar se poticni în clipa cînd se uită în ochii Ilincăi și zări în ei un licăr curios, de care pînă atunci nu știuse. Simți un fior fierbinte și coborî ochii în pămînt. Ilinca îl crezu supărat și numaidecît își îndulci vocea. Poetul Virgil Năsturel... sună frumos, nu?... Cînd ne vom vedea data
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
-l atingă. Ajungînd la marginea satului, se așeză pe o piatră și privi mai multă vreme dungile de sînge ale amurgului. De acolo putea vedea bine și tractorul, unde știa precis că este Vlad... I se păru chiar că-l zărește lîngă tractorist. Stătu cîtva timp într-o stare de visare dulce, pînă ce primele umbre ale serii începură să-și caute adăpost prin ramurile copacilor. Îl zări pe Vlad desprinzîndu-se de tractor și apropiindu-se de șosea cu pași repezi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
tractorul, unde știa precis că este Vlad... I se păru chiar că-l zărește lîngă tractorist. Stătu cîtva timp într-o stare de visare dulce, pînă ce primele umbre ale serii începură să-și caute adăpost prin ramurile copacilor. Îl zări pe Vlad desprinzîndu-se de tractor și apropiindu-se de șosea cu pași repezi. Era îmbrăcat într-o salopetă pătată toată de ulei. În mînă aducea un buchet mare de flori de cîmp și cîteva spice de grîu. Cînd îl observă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
Mă dor picioarele și mîinile de-mi vine să urlu, zău. Nu vă supărați, dar nu merg... Și mi-i o foamee... Las' că merg eu altădată! Și plecă fără să mai asculte nici o vorbă de la nimeni. Chiar atunci se zăriră apropiindu-se de canton Ilinca și Virgil. Veneau destul de repede, cu fețele zîmbitoare, făcînd semne cu mîinile. Adică numai Ilinca făcea semne, căci Virgil avea amîndouă mîinile ocupate. Într-una ducea plasa cu mîncarea lui, iar în cealaltă plasa Ilincăi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
urce o pantă din ce în ce mai abruptă. Nu puteau merge pe albia pîrîului, întrucît trebuiau trecute multe praguri de piatră, peste care apa se arunca în cascade. Ajunși pe un tăpșan fără verdeață, dar cu nenumărate vîrfuri de cremene de diverse culori, zăriră, nu departe înaintea lor, un perete uriaș de stîncă... Piatra Domniței! Am ajuns la Piatra Domniței! strigă fericit Bărzăunul bătînd din palme și arătîndu-le tuturor o priveliște de basm. Piatra Domniței Î ntr-adevăr, o priveliște mai frumoasă ca aceea nici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
puțin mai înainte, unde i se păru lui că e ceva cu totul și cu totul deosebit. Adică începuse să fie tot mai sigur că spre una din acele porți de umbră, ce păreau că duc spre inima pământului, se zărește o cărare tăiată în stîncă, pornind de la o altă poartă. Vru să le arate și celorlalți, dar se răzgîndi. În primul rînd, trebuia să capete el certitudinea, pentru a putea împiedica pe oricine ar încerca să rîdă de presupunerile sale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
peretelui de stîncă. Nu credea nimeni că s-ar fi putut întîmpla cu adevărat așa cum povestise Bărzăunul, dar, fără să vrea, fiecare făcu o legătură între turcii care fuseseră transformați în vulturi și păsările acelea mari și negre ce se zăreau zburînd în jurul culmii. Totul părea o nesfîrșită poveste... chiar și prezența lor în acele locuri... Bărzăunul mai așteptă cîteva clipe, pentru a asculta părerea celorlalți despre cele povestite, dar, văzînd că nimeni nu se încumetă să vorbească, continuă tot el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
Și nici într-un caz nu s-ar fi putut încumeta singur spre o aventură de asemenea proporții. Deci trebuia să aștepte clipa cea mai potrivită pentru a-i convinge și pe ceilalți că porțile acelea de umbră care se zăreau spre vîrful peretelui pot oferi surprize extraordinare. Se uită din nou, cu mai multă atenție, mai ales spre cărarea ce părea că face legătura între bolți și trase în sinea lui concluzia că pe acolo a trecut, neapărat, picior de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]