11,066 matches
-
de milioane de ani. Ce s-a schimbat, ce-a rămas la fel. Eu îi spun așa: te interesează istoria antică? Du-te și ia-ți o carte de istorie antică. Șoimul rămase în urmă. Mark se îndreptă și se aplecă spre ea. —„Ce făceai când erai mic și te enerva sora ta?“ Ce contează? Vreau să zic, e ciudat, nu ți se pare? Că încearcă să afle atâtea chestii despre mine. Să-mi schimbe modul în care văd lucrurile. Pulsul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1902_a_3227]
-
vase, cărți, unelte, chiar și un buchet de flori din plastic. În spate zăcea o saltea gonflabilă, acoperită cu o pătură soioasă de bumbac. Un bărbat de șaptezeci de ani, cu trăsături pronunțate și fața stacojie, fără îndoială Winnebago, se aplecă peste scaunul din dreapta. —Probleme cu mașina? Oarecum, răspunse Mark. Aveți nevoie de ajutor? Am nevoie de ceva. Bărbatul Winnebago deschise ușa pasagerului. Karin interveni. Ne descurcăm. Totul e bine. Bărbatul se uită prin ei amândoi și îi fixă multă vreme
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1902_a_3227]
-
în șanț, unde nimeri pe o moviliță de mei. Karin țipă și se repezi după ea, de parcă ar fi alergat după un copilaș scăpat din mână. Sări cu elan în șanț, zgâriindu-și picioarele într-o tufă de ciulini. Se aplecă și apucă hârtia, fornăind. Se întoarse spre el, triumfătoare. Mark stătea pe șosea nemișcat, uitându-se spre est. Îl strigă, dar n-o auzi. Nu se întrerupse din contemplație nici când ea veni lângă el. Era ceva chiar acolo. Se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1902_a_3227]
-
de mijloc. Venea spre tine, pe banda ta. El clătină din cap. Nu. Nu aia. Un fel de coloană albă. — Da. Farurile... — Nu era o mașină, ce naiba! O stafie sau așa ceva. Plutea pur și simplu, zbura. Apoi a dispărut. Își aplecă gâtul în față, iar ochii i se măriră, în timp ce se îndepărta de accident. Îl conduse înapoi la mașină și-l ajută să urce pe scaunul din dreapta. Tot drumul spre Farview rămase adâncit în aceleași meditații continue. La aproape doi kilometri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1902_a_3227]
-
scenă, stingherindu-l. Ea sări în picioare și apucă una dintre valize, ca s-o târască spre mașină. Viteza bruscă o dezechilibră, împingând-o spre el. El o luă de umeri și o ajută să se repună pe picioare. Se aplecă să ia geanta. —Gata. Lasă-mă să te ajut. Mila lui stupidă, inumană, o făcu să-și piardă cumpătul. Se ghemui departe de el, își apăsă gura cu pumnii și intră în hiperventilație. El se întoarse spre ea, s-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1902_a_3227]
-
zi fără vânt. Ca ea să fie mândră de el. Nimeni de pe planeta asta nu era ceea ce credeai că e. Își recăpătă controlul asupra feței, uitându-se spre stânga, la stradă. Probabil că orașul ți se pare destul de schimbat. Se aplecă iar spre el, cu o expresie hotărâtă, sarcastică, gata pregătită. Dar el se uita la un grup de patru funcționari de birou, la vreo douăzeci și ceva de ani, dintre care trei erau femei, care se întorcea în clădirea municipală
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1902_a_3227]
-
în seamă. —Monteverdi, ghici el. Ți-e cunoscut? Ea scutură tare din cap. N-am mai auzit niciodată așa ceva. Parcă ar fi ascultat la un vechi radio cu galenă o știre despre străini invadatori. După o jumătate de arie, se aplecă și închise radioul. Ieșiră din oraș, mergând pe drumuri întunecoase de țară în tăcere, cu Barbara îndrumându-l doar prin gesturi. Când vorbi din nou, avea un ton obișnuit. —Ăsta-i drumul. Ăsta-i locul lui Mark. Îl cercetă, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1902_a_3227]
-
Îl înfuria faptul că grija ei față de Mark era spontană, în timp ce a lui avea o mulțime de motive. Găsiră o masă în colț. Ea se duse la bar și se întoarse cu două beri blonde, în pahare de plastic. Se aplecă peste masă și-i urlă în ureche: Poate că te întrebi: cum am ajuns aici? —Tu ce zici? Ea îl privi, asigurându-se că vorbea serios. Nimic. Vorbeam și eu despre generația mea. El își întinse mâinile în evantai. —Toți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1902_a_3227]
-
și eu despre generația mea. El își întinse mâinile în evantai. —Toți ăștia sunt clienți obișnuiți? Ea ridică din umeri. Majoritatea. — Unii au fost aici și în noaptea în care Mark și amicii lui...? Muzica îi înghiți cuvintele. Ea se aplecă spre el, cu coatele pe masă. Poliția a discutat cu toată lumea. Nimeni nu știe nimic. Așa e mereu. Stătură în separeul izolat și băură, scrutând sala. El o cântări din ochi. De aproape, avea o față de copil care numără clipele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1902_a_3227]
-
să spui cu „mai degrabă bâjbâi“? Chiar și susținut de mâna ei, tot nu-și putea controla brațul neputincios. Tot corpul lui tremura de parc-ar fi încercat să ridice deasupra capului ceva mult mai greu decât el. Ea se aplecă și-i ridică bărbia. —Ascultă-mă. Ei sunt niște nimeni. N-au nici o putere asupra ta. Îi luă câteva clipe ca să-și dea seama cine sunt ei - tribunalul opiniei publice. — E evident că au, spuse el. Aveau mai multă putere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1902_a_3227]
-
-l ajută pe el toată neurologia din lume? Curată aroganță, zău așa. Un fel de șarlatanie. Ce-oi fi căutând eu aici, la urma urmei? Ea menținu constantă presiunea asupra degetelor lui și nu spuse nimic. Coloana i se arcuia, aplecându-se. Ceva din ea îi împărtășea dezamăgirea, absorbind-o în propriul ei trup. Doar ochii îl îmbărbătau - empatia însemna vertij. Îi scutură încheietura în aer. Aproape că încetase să mai tremure. —Basta. Gata cu flagelarea. Hai să dansăm. El se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1902_a_3227]
-
înșfăcă de braț. —Pro-păsări? Chestia asta? Ai luat-o razna, ce pizdamă-sii? Câteva capete se întoarseră. Robert Karsh, adâncit în cifre împreună cu doi membri ai Consiliului de dezvoltare, își ridică privirea din celălalt colț al sălii. Daniel se înroși. Se aplecă spre Karin și-și ceru iertare într-o șoaptă fierbinte. Îmi pare rău. N-am nici o scuză. Au fost câteva ore bolnave. Ea făcu un pas în față, ca să-l silească să tacă. Simți o mână pe umăr. Se întoarse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1902_a_3227]
-
aici așa de repede că zici c-am încercat să-l poponăresc eu pe el. Ochii lui căprui disperați se întoarseră spre ea, așa că trebuia să spună ceva. N-a fost vina ta, Mark. Omul are problemele lui. El se aplecă în față pe pantă, gata să sară. — Cum adică „problemele lui“? Ea făcu un pas înapoi. Calculă distanța până la mașină. Era capabil de orice. Era ceva primar în el, care se zbătea să iasă. Dar el își reveni și ridică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1902_a_3227]
-
un fel de ființă supranaturală, întoarsă din moarte. Dar are fața lichefiată și din ea se revarsă sunete înăbușite. Se ferește, apoi realizează: imploră iertarea. Încearcă să-i spună. Din gât nu-i iese decât un șuierat uscat. Ea se apleacă spre gura lui, dar tot nimic. Mâna lui dreaptă se întinde în aer, cerând pix și hârtie. Ea caută în poșetă după ele și i le dă. Pe jumătate paralizat deja de presiunea care crește în țeasta lui, cu lobii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1902_a_3227]
-
noptierei și-l flutură în aer, lovind literele bolnave. Dacă asta s-a întâmplat... ce pizda mă-sii fac cu chestia asta? Ia-o de la mine. Aruncă în ea cu peticul de hârtie laminată. Biletul cade pe podea. Ea se apleacă și-l strânge la piept. E al tău. E blestemul tău, nu al meu. Gura ei se mișcă, întrebând: Cum? Cine? Dar nu se aude nici un sunet. Furia lui se dezlănțuie. Tu ar trebui să faci chestia asta. Du-te
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1902_a_3227]
-
că nu m-am făcut bine, pentru că aveam imunitatea scăzută din naștere și n-am știut. Abia acum, de vreo zece, cincisprezece ani am aflat. Și în general așa s-a derulat viața mea, încât nu a trebuit să mă aplec total asupra copilului. Mă aplecam total în mintea mea, dar nu fizic. Nu a trebuit să-mi planific timpul : vai, acum stau cu copilul, pe urmă scriu două ore, pe urmă o oră mă duc la serviciu, pe urmă mai
Plăcere și neplăcere întunecată – interviu cu Angela Marinescu –. In: Poveşti cu scriitoare şi copii by Alina Purcaru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/801_a_1773]
-
bine, pentru că aveam imunitatea scăzută din naștere și n-am știut. Abia acum, de vreo zece, cincisprezece ani am aflat. Și în general așa s-a derulat viața mea, încât nu a trebuit să mă aplec total asupra copilului. Mă aplecam total în mintea mea, dar nu fizic. Nu a trebuit să-mi planific timpul : vai, acum stau cu copilul, pe urmă scriu două ore, pe urmă o oră mă duc la serviciu, pe urmă mai știu eu ce fac cu
Plăcere și neplăcere întunecată – interviu cu Angela Marinescu –. In: Poveşti cu scriitoare şi copii by Alina Purcaru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/801_a_1773]
-
din această carte. 2012 Precauție Ai să scapi de ce e greu, fii atent pe unde treci! Ale vieții ape reci ne vorbesc de Dumnezeu. Poți oricând să te îneci dacă nu gândești mereu că este un Dumnezeu căruia să te apleci. Nu te da de leu și zmeu, cu puteri cât douăzeci. Nu ncerca să te întreci cu forța lui Dumnezeu. Fii atent pe unde treci, ocolește-orice ateu cum mă străduiesc și eu în drum spre un loc de veci. 2011
Cerul iubirii e deschis by CONSTANTIN N. STRĂCHINARU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/556_a_1346]
-
eu scriu de parcă asta ar putea avea vreo importanță. Ieri, în holul spitalului, când ne îndreptam spre taxi, o femeie destul de bizară ne-a strigat, apoi aproape că a alergat după noi, zicând că vrea să vadă copilul. S-a aplecat deasupra coșului și, până să ne dăm noi bine seama ce face, a strecurat sub perna Dorei o bancnotă de 20 de franci, zicând „Pour le sommeil“. Ca să doarmă, așa se zice și la Deva. Când Dora va merge la
Baby blues (jurnal pentru Dora). In: Poveşti cu scriitoare şi copii by Simona Sora () [Corola-publishinghouse/Imaginative/801_a_1782]
-
care au construit adevărate ctitorii cu care ne mândrim noi cei care ne numim urmașii urmașilor lor. Fie binecuvântați acei care au lăsat în fiecare piatră, în fiecare zbor, în fiecare cânt o parte din sufletul său, peste care ne aplecăm cu mândrie și respect și spunem cu sufletul inundat de bucurie și recunoștință: Mulțumesc ! Arhimandritul Mitrofan * 29 mai 1985 Poposind la Mănăstirea Secu, te întărești duhovnicește mai ales gândind la viețile atâtor călugări cu viață sfântă care s-au nevoit
Bucurii sfinte în glasuri din cetate by Ierodiacon Hrisostom Filipescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/462_a_1113]
-
spus. E, dacă așa mi s-a spus... — Ce râzi ? Râde copilul. Se uită la mine cu ochii ăia ai lui de căpcăun și râde cu poftă. — Mă, să știi că dacă mai râzi de mama ta, te mănânc ! Mă aplec așa peste căruț și-l gâdil pe burtică. Expresia feței i se schimbă instantaneu. Se încruntă. — Glumeam. N-o să te mănânc. Începe să zgârie lumina de neon cu gheruțele. — O să te dau la zmei să te mănânce ei. E un
100 de zile. In: Poveşti cu scriitoare şi copii by Ioana Morpurgo () [Corola-publishinghouse/Imaginative/801_a_1775]
-
deodată Îți amintești cum se lasă lumina tragică a Înserării peste jungla uriașă și ruginită a pămîntului cunoscută sub numele de Brooklyn și pe fețele tuturor bărbaților cu ochii stinși și pielea cenușiu-palidă, cum aceștia, chiar și În Brooklyn, se apleacă peste pervazul serii Învăluiți În lumina aceea tristă și tăcută. Și-ți amintești cum, Într-o seară, stăteai Întins În pat În adîncul celulei tale reci din Brooklyn și ascultai zgomotele Înserării și cîntecul păsărilor ce răzbea tot mai slab
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
nituit, zăngănitul manivelelor, ciocănitul dulgherilor, se lăsase acum o liniște ca de transă cataleptică. Deasupra străzii, delicate și pustii sub cerul albastru, se legănau două bare metalice agățate de lanțuri, dar toate mașinile se opriseră. Omul care dădea semnalele se aplecă, privind fix, cu mîinile Încă Întinse În semn de avertisment către tovarășul său. Omul care aruncase niturile ședea Într-o parte pe o bară, strîngînd-o În mîini, cu capul aplecat Înainte, privind fără să vadă, pierdut Într-o uitare a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
plecat. În clipa aceea am văzut cum pieptul i s-a mișcat ușor, liniștit, imperceptibil - o adiere, un oftat ușor - și omul a murit. Într-o clipă, un polițist care-l privea indiferent de la distanță se apropie de bancă, se aplecă, Îi vorbi și-l clătină ușor de umăr. Atunci trupul celui mort se lăsă puțin În jos, brațul Îi lunecă peste spătarul băncii și rămase așa, cu mîna atîrnată, cu pălăria ponosită așezată strîmb pe cap, cu haina descheiată, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
să-l miște de umăr așa cum făcuse și celălalt, și, după ce-i spusese Încet cîteva cuvinte tovarășului său, plecase În grabă. S-a Întors peste cîteva minute Împreună cu Încă un polițist. Au stat de vorbă Încet cîteva clipe. Unul se aplecă și căută În buzunarele bărbatului, unde găsi un plic murdar, un portofel și un buletin jerpelit. După ce au cercetat portofelul și-au făcut cîteva Însemnări despre obiectele găsite, polițiștii rămaseră pe loc lîngă mort, În așteptare. Mortul avea o față
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]