9,277 matches
-
repetitive intruzive. Aceste gânduri se pot referi la: rănirea cuiva drag fără intenția de a-l răni, contaminarea cu germeni sau murdărie și teama de a nu face o greșeală groaznică. Compulsiile sunt impulsuri extrem de puternice de a repeta la nesfârșit un anumit comportament sau acțiune, și sunt legate deseori de prezența unei obsesii. Exemple de compulsii sunt: spălarea repetată a mâinilor, verificarea sobelor sau a ușilor și păstrarea diferitelor lucruri, deși acestea nu au nici o valoare sentimentală sau materială. Persoanele
Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale by Daniel David () [Corola-publishinghouse/Science/2125_a_3450]
-
să transforme numerarul, materiile prime, cheltuielile neplătite și creditul comercial într un volum de produse finite în creștere; costul activelor se reflectă parțial în costul sto curilor. Creșterea volumului de produse finite aflate în st oc nu poate dura la nesfârșit și veniturile din vânzările produselor realizate devin surse esențiale pentru reconstituirea numerarului necesar pentru achitarea obligațiilor scadente ale companiei. Funcțiunea de producție are în vedere planificarea și managementul aspectelor tehnice de producție, dar și procesele operațional e care oferă suport
Platforme integrate pentru afaceri ERP by Luminiţa HURBEAN, Doina FOTACHE, Vasile-Daniel PĂVĂLOAIA, Octavian DOSPINESCU () [Corola-publishinghouse/Science/195_a_219]
-
stratificare socială, capitalistă: straturi subiective sau sedimente discursive - semne și mărci impuse corpului fără organeă. În al doilea rând, sintagma „corp fără organe” se află în strânsă legătură cu sintagma „mașinilor dezirante”, mașini care sunt conectate între ele în circuite nesfârșite: mașinile dezirante sunt mașinile conectate corpului fără organe. Prin urmare, corpul fără organe înseamnă o procesualitate cu un potențial infinit de actualizare: un corp dezorganizat de fluxul perpetuu al dorinței, o stare de trecere, o multiplicitate latentă ca și intensitățile
Corpul în imaginarul virtual by Lucia Simona Dinescu () [Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
în mod infinit în cyberspațiu: deși distruse și dezmembrate, cadavrele apar ca niște trupuri intacte în spațiul virtualității. Corpurile neînsuflețite sunt astfel animate, putând fi replicate, transmise în mod global și divizate (fără alterarea integrității întregii baze de dateă la nesfârșit, precum un cadru de arhitectură numerică. Corpurile informaționale devin un model standard al trupului uman, așa cum este acesta „normalizat” în viziune cybermedicală, fără operarea unei distincții între viu și mort (vezi o comparare a acestora cu vampirii, ființe pendulând între
Corpul în imaginarul virtual by Lucia Simona Dinescu () [Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
la o înregistrare instantanee în timp real. În timp real nu mai există nici măcar distanța unei imagini. Or, ca să exiști pur și simplu, este nevoie de o distanță de la sine la sine. Abolirea acestei distanțe ne condamnă la o reproducere nesfârșită, la un soi de imortalitate derizorie (Baudrillard, 2001, p. 42Ă. Dacă susținătorii noilor întruchipări identitare avatarice văd în imersie, în interacțiune sau în telecolaborare avantajele posibilității de a fi în locul altuia sau a celuilalt, nu doar metaforic, ci în mod
Corpul în imaginarul virtual by Lucia Simona Dinescu () [Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
automatizării și al inerției. În timp ce transumaniștii sunt încrezători în aspectele pozitive ale perfecționării tehnologice a umanului, inclusiv în cel al cyberimortalității, acești filosofi francezi văd în tentativele de izgonire a limitelor și a slăbiciunilor umane riscul imanent al reversiei, metastaza nesfârșită a umanului. Adoptând o atitudine umanistă, Baudrillard critică utopiile tehnologice ajunse în orizontul postumanismului și al transumanismului, însă recurge la distopii identitare și umane. Aceste perspective distopice, pe de o parte, temperează și echilibrează prima extremă, trag semne de alarmă
Corpul în imaginarul virtual by Lucia Simona Dinescu () [Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
ale spațiului virtual, discursul criticului figurează el însuși în teritoriul metastazelor tehnoculturale, al exceselor și al postulatelor ex-statice. În timp ce critică afirmațiile utopice ale cercetătorilor tehnologiei virtuale, eseistul deplânge sfârșitul utopiei, ca țel ideal imaginat de om, în contextele extinderii la nesfârșit și a extenuării tuturor posibilităților: utopicul îndeplinit înseamnă pierderea oricărei utopii, a oricărei credințe sau speranțe, prelungirea vieții în dimensiunea fadă a supraviețuirii la limita existenței umane. Postumanul (mai-mult-decât-umanul sau hiperumanulă, în accepție baudrillardiană, se întoarce împotriva umanului și a
Corpul în imaginarul virtual by Lucia Simona Dinescu () [Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
toate alegerile noastre, dar și strategiile terapeutice. Echilibrul ideal este raportul perfect între acțiunea făcută și potențialul energetic obținut. De exemplu, între dozajul unui medicament și efectul său, sau între efortul depus și rezultatul obținut; exemplele ar putea continua la nesfârșit. Medicina chineză, derivată din concepția taoistă antică, ne demonstrează într-un mod clar și just că elementele contrare nu se opun, ci sunt antagonice (complementare) și că, în consecință, o extremă trebuie să fie compensată de acțiunea antagonică a contrarei
Manual de masaj tradițional chinez by Michel Deydier-Bastide () [Corola-publishinghouse/Science/2060_a_3385]
-
20VB, 36S, 3F, 4Ren Mai, 1V, 1VB Apoplexie 20Du Mai, 26Du Mai, 40S, 3F, 36S. Epilepsie 40S, 3IS, 26Du Mai, 15V, 18V. Concluzie Trăim într-o lume în continuă mișcare și, mai mult decât oricând, trebuie să ne adaptăm la nesfârșitele metamorfoze ale corpului și spiritului impuse de progres și de cunoaștere. De asemenea, este esențial să putem înțelege cine suntem, cum funcționăm și ce trebuie să facem pentru a ne păstra sănătatea și bucuria de a fi. Această cale ambițioasă
Manual de masaj tradițional chinez by Michel Deydier-Bastide () [Corola-publishinghouse/Science/2060_a_3385]
-
a identifica situația În care nu am gândi, dar, de fapt, am gândi că gândim, ar trebui să putem distinge În mod distinct stări de următorul fel: „gândesc că gândesc”, apoi „gândesc că gândesc că gândesc” și tot așa la nesfârșit. Dar cogito-ul cartezian exprimă tocmai identitatea dintre „a gândi”, „a gândi că gândesc”, „a visa că gândesc”, „a mă Înșela că gândesc”, și așa mai departe, iar la limită chiar „a gândi că nu gândesc”. Toate aceste stări și situații
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
stau În fața filosofului este aceea de a determina ordinea și locul diferitelor cunoașteri Într-o construcție ierarhizată: „...universalitatea lucrurilor este scara Îndreptării către Dumnezeu, ș...ț unele sunt semne, altele imagini, unele corporale, altele spirituale, unele temporale, altele În durată nesfârșită și printre toate acestea, unele exterioare, altele lăuntrice, pentru a ajunge la gândirea principiului dintâi, care este spirit pur, etern și deasupra tuturor”. Dintre căile cunoașterii pe care le stabilește Bonaventura: simțuri, imaginație, rațiune, intelect, inteligență, synderesis - a separa și
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
furtună de vară, una ce răvășește totul în cale, îți oferă cel puțin două trăiri extatice și te face să exclami năucită: „Doamne, ce-a fost asta?“. După furtună venea o ploaie vioaie de primăvară, mai blândă ca furtuna, dar nesfârșită, din aceea care-ți dă fiori din cap până-n picioare. Aici nu știu de câte ori atingeam culmea plăcerii. Am tot încercat să număr, dar întotdeauna le pierdeam șirul. Totul culmina cu la pièce de résistance, o repriză de ploaie mocănească în
[Corola-publishinghouse/Science/2076_a_3401]
-
lui. Sau, mai exact, scrisul ca amânare, căci există o „valoare metafizică a lui farniente” (435 Ă 20 noiembrie 1971), a cărui intuiție un Eliade nu ar fi putut-o avea. Astfel, nămolul nimicului adăpostește un sens. Aș repeta la nesfârșit o constatare a lui Cioran, adecvată prea bine relației proprii dintre biografie și scris, chit că ea se referă explicit la relația lui Cioran cu propria origine. Iată: „În cele din urmă, suntem întotdeauna salvați de propriile noastre defecte. Tot
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
trăiască la Paris, cu rădăcinile înfipte, însă, în pământul țării. Nu-i vorbă, în bună măsură, o asemenea situație încorporează Cioran. Prin urmare, dacă adoră Parisul, Cioran o face și pentru că găsește în el agonia prin excelență, sursa unei melancolii nesfârșite, izvorul unei tainice împliniri. În timp, lucrurile par Ă la suprafață măcar Ă să se clarifice. A-ți întâlni conaționalii e un mare nenoroc, ba chiar o tortură. Preferă izolarea. „Pe români Ă spune încă din 1947 Ă evit cât
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
sub masca angajării, propria-le vanitate. Disprețuindu-i, așadar, pe ceilalți pentru activismul lor, deopotrivă disprețuindu-se pe sine pentru refugiul în lașitate. Admirația secretă și revolta, ura de sine și orgoliul ascuns satisfăcut, iată fețele aceluiași ins multiplicat la nesfârșit. De aceea, nevoia unei credințe, pe care o admiră uneori la ceilalți, e dublată de „groaza de a se manifesta”. „În fața perspectivei de a fi prezent, indiferent unde, mi se face pielea găină. M-am aplecat asupra Vidului din nevoia
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
nici Socrate nu l-au intuit” (idem). Cioran coboară permanent în acest infern, se autotorturează, retrasează granițele unei identități care se dovedește a fi de fiecare dată alta. Tocmai pentru că e în permanență altul, autocunoașterea e un infern. „Am o nesfârșită capacitate de a converti totul în suferință, sau mai curând de a-mi adânci orice suferință. / Zămislire a durerilor” (I, 33). O suferință care devine ură de sine. Explorarea de sine nu lasă loc nici unei utopii și finalitatea ei este
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
des Plantes și este din ce în ce mai „fascinat de reptile”. „Nu există animal, spune el, mai misterios, mai depărtat de «viață»” (I, 33). Cert este că, aflat în afara Paradisului, nu-i rămâne decât să exploreze Infernul, să producă, adică, suferință: „Am o nesfârșită capacitate de a converti totul în suferință, sau, mai curând, de a-mi adânci orice suferință. / Zămislire a durerilor” (I, 33). Ura de sine capătă, astfel, forma unei întemeieri. Îi urăște pe cei din jur nu mai mult decât se
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
pe cuceritori?” (III, 281). Este momentul în care Cioran descoperă sensul negativității. Astfel, rezumă: „Tânăr fiind, îi iubeam pe Nietzsche, pe Spengler, pe anarhiștii ruși din secolul al XIX-lea, îl admiram pe Lenin, și aș putea lungi lista la nesfârșit. Îi iubeam pe orgolioșii de toate spețele, și sunt legiune” (III, 282). Firește, e vorba de orgolioșii care se instituie ca prezență. Or, acum, modelul e Buddha. Cu el se identifică Cioran, resorturile acestuia îl construiesc. „Să renunți la lume
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
profet al sfârșitului”. Dar un profet disprețuit și uitat, de care să nu-și amintească decât ultimul om. „În clipele mele de megalomanie, spune Cioran, îmi spun că e cu neputință ca avertismentele mele, prezicerile mele să fie disprețuite la nesfârșit, că ceasul meu va veni inevitabil într-o bună zi, că nu trebuie să aștept decât venirea ultimului om” (idem). Or, faptul acesta presupune că Cioran se situează dincolo de ultimul om. Megaloman, cum spune, el proiectează imaginar sfârșitul lumii, iar
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
i te poți sustrage. „E o tâmpenie să pretinzi că renunți la eu, la amorul-propriu, la vanitate și la orgoliu: toate acestea nu pot fi depășite, iar de îndată ce-ți închipui că le-ai depășit, cazi într-un șir nesfârșit de minciuni. Eul este incurabil. Să nu mai vorbim despre asta. De eu nu te vindeci” (III, 77). Nu numai că eul e instituit de orgoliu, dar societatea însăși funcționează datorită lui: „«Dorințele ticăloase», viciile, pasiunile suspecte și condamnabile, gustul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
se datorează eului. Mărturisește: „E o tâmpenie să pretinzi că renunți la eu, la amorul-propriu, la vanitate și la orgoliu: toate acestea nu pot fi depășite, iar de îndată ce-ți închipui că le-ai depășit, cazi într-un șir nesfârșit de minciuni. Eul este incurabil. Să nu mai vorbim despre asta. De eu nu te vindeci” (III, 77). De fapt, Cioran își spune așa ceva nu după ce a luptat pentru Indiferență, ci chiar în același timp. Abia simultaneitatea aceasta e sfâșietoare
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
revelația „dublei naturi a plictisului”, Cioran mărturisește: „Am simțit deodată prezența nimicului în sângele meu, în oasele mele, în respirația mea și în tot ce mă înconjura, eram vid ca obiectele. Nu mai era nici cer, nici pământ, doar o nesfârșită întindere de timp, de timp mumificat” (III, 133). În acest context, pentru Cioran vid înseamnă ființă, adică extaz. Fie el și extaz al neantului. În plus, abia prin intuiția aceasta, a nimicului cu care se identifică, Cioran are revelația propriului
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Cioran spune că ar fi avut „până la spaimă, percepția fragilității, a inexistenței oricărei cărni. Și a ridicolului vieții” (I, 42). Rușinea de a avea trup? Cioran coboară până la dezgustul de a avea unul. Își spune: „Cât mă dezgustă carnea! O nesfârșită sumă de căderi Ă așa se împlinește degradarea noastră de fiecare zi. Dacă ar exista un Dumnezeu, ne-ar fi cruțat de corvoada de a hrăni un hoit sortit putrezirii, de a târî un trup” (I, 28). Așadar, Cioran și-
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
sunt atins de o boală ascunsă, insesizabilă, dar care mi-a măcinat ideile și iluziile: furnicături în nervi, zi și noapte, ce nu mi-au îngăduit, în afara orelor de somn, nici un moment de uitare. Senzația de-a îndura un tratament nesfârșit sau o tortură veșnică” (I, 32). O imagine sintetică, de peste ani, face din trup un veritabil demon: „De la vârsta de șaptesprezece ani, am fost bolnav întruna. Toată viața mea a fost doar suferință și meditație asupra suferinței. Reumatismul, furnicăturile permanente
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Caută atunci anonimatul, își explorează trupul, face apologia eșecului. Sondează nimicul originar: „Trebuia poate să rămânem la stadiul de larve, să ne abținem să evoluăm, să rămânem liberi și neterminați, să ne statornicim în ratare și să ne istovim la nesfârșit într-un extaz embrionar” (III, 23). De altfel, ce face altceva afrodiziacul decât să mistifice?! Dar, finalmente, acest altul, mistificat, devine eu însumi. Cioran se declară obsedat de „ratații Deșertului” (III, 398), acei călugări de la începutul erei noastre care, după
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]