7,252 matches
-
Arhidiaconul Paul de Alep (secretarul Patriarhului Macarie al Antiohiei) susține însă că ar fi fost înmormântat în prima încăpere a Bisericii Adormirea Maicii Domnului, în care au fost înmormântați și mai mulți boieri (tradiția menționând pe hatmanul Velicico Costin, pe cronicarul Nicolae Costin și pe spătarul Iordache Cantacuzino). În anul 1998, s-au efectuat o serie de săpături arheologice în biserică, fiind descoperită, sub pardoseala din mijlocul naosului, o criptă boltită, din cărămidă, conținând oseminte despre care se crede că ar
Biserica Barnovschi () [Corola-website/Science/311338_a_312667]
-
de Alep (secretarul Patriarhului Macarie al Antiohiei) susține că domnitorul Miron Barnovschi-Movilă ar fi fost înmormântat în prima încăpere a Bisericii Adormirea Maicii Domnului, în care au fost înmormântați și mai mulți boieri (tradiția menționând pe hatmanul Velicico Costin, pe cronicarul Nicolae Costin și pe spătarul Iordache Cantacuzino). În peretele sudic al pronaosului se află o nișă boltită care a fost folosită pe post de gropniță. Cronica lui Ion Neculce menționează înmormântarea în această biserică a marelui boier Iordache Cantacuzino (c
Biserica Barnovschi () [Corola-website/Science/311338_a_312667]
-
în timpul domniei lui Vasile Lupu (1631-1652), cu care era cumnat, și mare spătar în timpul domniei lui Eustratie Dabija (1662-1663), cu care era cuscru. Acesta a fost fondatorul ramurii moldovenești a Cantacuzinilor. Despre încuscrirea cu domnitorul și înmormântarea lui Iordache Cantacuzino, cronicarul Ion Neculce scrie următoarele: "Având un hiiastru al său, anume Lupașco, făcut de Dabijoaie cu Buhușu, căci Dabijoaie au avutǔ și alți bărbați mai nainte, păn-a o lua Dabije, făcut-au mare nuntă în curțile domnești cu acel hiiastru al
Biserica Barnovschi () [Corola-website/Science/311338_a_312667]
-
că Alexandru cel Bun ... mai făcut-a și al doilea episcop, după mitropolit, la sfânta mănăstire din oraș, în Roman, căruia ... i-au dat eparhie o parte din ținuturi pe sub munte în geos. Pornind de la această afirmație a cunoscutului nostru cronicar, marea majoritate a istoricilor (D. Onciul, N. Iorga, Constantin C. Giurescu, N. Păcurariu etc.) înclină să-l considere pe Alexandru cel Bun ca întemeitor al Episcopiei Romanului. Coroborând afirmația lui Grigore Ureche cu datele pe care ni le oferă și
Arhiepiscopia Romanului și Bacăului () [Corola-website/Science/311359_a_312688]
-
este departe de a fi lămurită. Denumirea de tarcani a fost uneori interpretata ca fiind mai degrabă o variantă a numelui Tarján, respectiv al unuia dintre cele șapte triburi maghiare strămutate după 896 din Ucraina în Câmpia Tisei și Pannonia. Cronicarul bizantin, împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul, menționează în lucrarea sa "De administrando imperio" (DAI) numele acestui trib în varianta "Tarianos". Termenul este confundabil, întrucât în aceeași lume a hanatelor popoarelor migratoare cuvântul "tarkan" în turca veche sau "tarhan" (grafiat
Tarcani () [Corola-website/Science/311377_a_312706]
-
maghiară, s-au suprapus peste "cozari" (hazarii?) o populație de un neam cu tarcanii și stabilita ulterior lor în zona, si a căror lider era Menumorut. Aceștia erau sedentarizați în Crișana înaintea sosirii maghiarilor, sursa primordială pentru această prezumție fiind cronicarul anonim "magister P.", notarul regelui Béla al III-lea: i si-au pastrat pentru un timp individualitatea si s-au sedentarizat in timp în vestul Munților Apuseni bogate in minereuri feroase și neferoase, în împrejurimile Vașcăului (în maghiară "Vaskóh", din
Tarcani () [Corola-website/Science/311377_a_312706]
-
a fi complet fericit, nu-i mai rămânea decât să obțină recompensa cea mai dulce promisă ambițiilor sale, aceea a cărei speranță îi înarmase brațul și-i arătase drumul: nu-i mai rămânea decât să se căsătorească cu Theophano. Unii cronicari afirmă totuși că împărăteasa fu mai intâi îndepărtată din palat din ordinul noului stăpân. Dacă faptul este exact, nu era desigur decât o prefecătorie: de mai multe luni cei doi aliați se înțeleseseră. Nichiphor, acest lucru nu e de loc
Nicefor al II-lea Focas () [Corola-website/Science/311404_a_312733]
-
învinge pe Basarab al IV-lea cel Tânăr (Țepeluș) și alipește cetatea Crăciuna, hotarul Moldovei a fost mutat pe Milcov. Din acel moment, Țara Vrancei a ținut de Moldova. În apropierea orașului Odobești există un loc numit „la Cetățuie”, unii cronicari și istorici afirmând că pe Dealul Odobeștilor se afla în trecut Cetatea Crăciuna. La a XXXIX-a Sesiune Națională de Rapoarte Arheologice, organizată de Compartimentul Arheologie din cadrul Ministerului Culturii și Cultelor și de Muzeul "Callatis" din Constanta, arheologul dr. Victor
Cetatea Crăciuna () [Corola-website/Science/312390_a_313719]
-
Conacul din Ceplenița este un conac, acum în ruină, care se află în satul Ceplenița din județul Iași și care a fost construit de către familia vornicului Nestor Ureche, tatăl cronicarului Grigore Ureche la începutul secolului al XVII-lea. Ansamblul Conacului Cantacuzino-Pașcanu se află pe Lista Monumentelor Istorice din județul Iași din anul 2004, având și fiind format din 3 obiective: La sfârșitul secolului al XVI-lea, domnitorul Moldovei, Petru Șchiopul
Conacul Cantacuzino-Pașcanu de la Ceplenița () [Corola-website/Science/312431_a_313760]
-
stărostia Rohatinului în Polonia. După cum relatează istoricul ieșean Gheorghe Ghibănescu în lucrarea "„Surete și izvoade”" (vol. II, Iași, 1907), în anul 1617, domnitorul Moldovei Radu Mihnea Vodă (1616-1619, 1623-1626) a dat un hrisov domnesc prin care "„vornicului Nestor Ureche, tatăl cronicarului Grigore Ureche i se reconfirmă posesia moșiei Ceplenița, toate satele din țara Moldovei și anume: 52 sate întregi, 45 părți de sate, 17 moșii, 6 heleștee, un loc de vânat, o prisacă, 45 fălci de vie în cele 19 județe
Conacul Cantacuzino-Pașcanu de la Ceplenița () [Corola-website/Science/312431_a_313760]
-
o suprafață desfășurată de circa 300 m². Sub clădire era o pivniță. Tot ansamblul de clădiri era o incintă fortificată, având ziduri înalte de peste 2 metri. În anul 1628, satul Ceplenița (cu conacul), împreună cu moșia alăturată, Buhalnița, sunt moștenite de către cronicarul Grigore Ureche, mare logofăt al Moldovei și fiu al vornicului Nestor Ureche. Acestea trec ulterior (în 1647) în proprietatea fiului său, Vasile Ureche, care la rândul său a vândut această proprietate lui Pascu Lupașcu-Buhuș, căsătorit cu Safta, fiica vistiernicului Iordache
Conacul Cantacuzino-Pașcanu de la Ceplenița () [Corola-website/Science/312431_a_313760]
-
perioada 1793-1816), vistiernicul Iordache Cantacuzino și apoi Mihalache Cantacuzino. În jurul anului 1835, Iordache III Cantacuzino-Pașcanu a construit un frumos palat pe ruinele curții boierești pe care o ridicase aici, pe la începutul secolului al XVII-lea, marele vornic Nestor Ureche, tatăl cronicarului Grigore Ureche. Lucrările efectuate de ei au avut ca efecte extinderea conacului prin adăugarea unor noi camere, construirea unei intrări în partea de nord a clădirii și a unei bolți de trăsuri sprijinită pe patru coloane de piatră și care
Conacul Cantacuzino-Pașcanu de la Ceplenița () [Corola-website/Science/312431_a_313760]
-
altele, care se referă la o certă promiscuitate a fetei, datorită relației cu Pedro Calderon , bazate pe zvonurile populare contrare familiei Borgia. E probabil ca multe din aceste zvonuri să fie nefondate, plus că-n afara relației cu Pedro Calderon, cronicarii italieni ai acelor timpuri nu vorbesc de alte aventuri amoroase ale Lucreției. În privința incestului cu frații săi, au fost insinuări răutăcioase: Cesare ar fi pus să fie ucis fratele său Giovanni, nu doar din motive politice ci și din gelozie
Lucreția Borgia () [Corola-website/Science/312388_a_313717]
-
unora dintre acțiunile familiei, istoricii îl rețin în general o sursă de informații obiectivă despre curtea papei. În jurnalul său nu bârfește sau aruncă acuzații asupra familiei Borgia, limitându-se să descrie minuțios faptele, uneori sângeroase, deseori confirmate de alți cronicari ai timpurilor sale. Dacă Burcardo ar fi vrut să umple jurnalul său de mărturii defăimătoare despre Borgia, ar fi putut să o facă ușor, dar scrie puțin despre Giulia Farnese, Vannozza, sau anularea căsătoriei Lucreției cu Giovanni Sforza, scandaluri care
Lucreția Borgia () [Corola-website/Science/312388_a_313717]
-
și aliatul lui Burley, Sir Michael de la Pole, cancelar din anul 1383. Richard a fost de asemenea în relații apropiate cu câțiva tineri ambițioși, în special cu Robert de Vere, conte de Oxford și cavalerii Ralph și James Stafford Berners. Cronicarul Thomas Walsingham numea relația regelui cu Robert de Vere "obscenă" și "nu fără un anumit grad de intimitate necorespunzătoare". Acești bărbați tineri erau invidioși pe puterea și prestigiul lui Ioan de Gaunt, duce de Lancaster, unchiul regelui. Criticile lor repetate
Richard al II-lea al Angliei () [Corola-website/Science/312468_a_313797]
-
fratelui său Richard, după dispariția lor, rămâne necunoscută, însă mulți cred că aceștia au fost uciși. Printre suspecți se numără regele Richard (teoria cea mai larg acceptată), Henric Stafford, Duce de Buckingham, care a fost acuzat de asasinat de către un cronicar contemporan, robul lui Richard, James Tyrrell, care în 1502 a fost suspectat că ar fi mărturisit crimă la ordinele lui Richard, Henric Tudor, care l-a învins pe Richard pe câmpul Bosworth și a luat tronul și Margaret Beaufort, mama
Eduard al V-lea al Angliei () [Corola-website/Science/312843_a_314172]
-
Izreel (în ebraică "Navot Haizr'eli"). Al treilea conflict cu sirienii a fost campania lui Ahab, aliat cu regele din Iudeea, Iosafat, pentru a recupera Ramot Galaad (în ) la est de Iordan (posibil Tel Ramith de astăzi din Iordania). După cronicarul biblic, în această campanie, în care Ahab pune în pericol viața regelui iudeu aliat, Iosafat, sfătuindu-l cu viclenie să rămână îmbrăcat în straiele regale, fiul lui Omri își pierde în cele din urmă el însuși viața, după circa douăzeci
Ahab () [Corola-website/Science/312982_a_314311]
-
un om de o energie nebănuită, contrastând cu blândețe și delicatețea fizionomiei sale, perseverent și curajos, trăsături pe care cele două cruciade aVII-a și a VIII-a, organizate de regele Franței, le vor scoate în evidență. Urmărind firul povestirii cronicarul Joinville, biograful lui Ludovic al IX-lea, regele pare să fi îmbrăcat haina de criciat în 1244, fiind grav bolnav, într-un moment când toți curtenii îl credeau pierdut și el însuși se considera fără scăpare. Atunci, se spune, a
Ludovic al IX-lea al Franței () [Corola-website/Science/310833_a_312162]
-
luptă, iar rezultatele au fost oribile pentru Aquitania. Odo, eroul din Toulouse, a fost grav învins în invazia musulmana din 732, în lupta de dinaintea cuceririi musulmane a Bordeauxului, și atunci când a adunat o altă armată, în bătălia de la râul Garonne - cronicarii vestici au scris: "numai Dumnezeu știenumărul celor uciși "- iar orașul Bordeaux a fost ocupat și jefuit. Odo a fugit la Charles, cautând ajutor. Charles a fost de acord să vină în ajutorul lui Odo, cu condiția ca Odo să-l
Charles Martel () [Corola-website/Science/309471_a_310800]
-
urcând fluviul, până acolo), urmărindu-se, în acest fel să-l prindă ca într-un clește pe acest dușman de temut al lor. Sosirea acestei flote îi umplu pe romani de o nespusă bucurie, iar sciții fură cuprinși de spaimă. Cronicarul Leon Diaconul spune că taurosciții (rușii-n.n.) își îngrămădiseră trupele în formații înguste și ascuțite ca niște ziduri spre a cuprinde dușmanul la mijloc. Împăratul îi rândui pe romani în față, așeză în ambele laturi călăreți greu înarmați, îmbrăcați
Ioan I Tzimiskes () [Corola-website/Science/309633_a_310962]
-
dușmanul la mijloc. Împăratul îi rândui pe romani în față, așeză în ambele laturi călăreți greu înarmați, îmbrăcați în zale, iar în spate puse arcași și aruncători cu praștia; le porunci să arunce fără încetare și porni oastea la luptă. Cronicarul Ioan Skylitzes, compilat și de Georgius Kedrenos, povestind lupta dintre Sviatoslav cu Tzimiskes, menționa existența semănăturilor de grâu și mei în regiunile de pe malul stâng al Dunării, din vecinătatea Silistrei, lucru ce dovedește că această zonă era locuită de o
Ioan I Tzimiskes () [Corola-website/Science/309633_a_310962]
-
la suprafață o informație extrem de prețioasă referitoare la existența autohtonilor din Dobrogea și din nordul Dunării, care dispuneau de fortificații puternice și se puseseră în slujba lui Sviatoslav după victoriile repurtate de acesta în Peninsula Balcanică. Documentarea se găsește la cronicarii bizantini Skylitzes și Kedrenos care ne spun că: au venit la dânsul (în fața împăratului) din Constanția și din alte fortărețe ridicate dincolo de Istru, soli care cereau iertare pentru faptele rele săvârșite, predându-se împreună cu acele fortărețe; primindu-i cu blândețe
Ioan I Tzimiskes () [Corola-website/Science/309633_a_310962]
-
Dintre lucrările sale menționăm următoarele: Pictorul Nicolae Tonitza (1886-1940) considera această statuie drept cea mai bine realizată statuie din România de până atunci. Cea mai reușită statuie, din câte s-au ridicat pe pământul țării românești este, fără tăgadă, statuia cronicarului Miron Costin, din Iași. Esteții sunt unanimi în această părere. Este cea mai reușită, fiindcă îndeplinește toate calitățile ce se cer unui monument public. E elocventă, fără să fie zbuciumată. E ireproșabilă ca forme anatomice și ca proporții. E ideal
Wladimir Hegel () [Corola-website/Science/309654_a_310983]
-
berindei s-au strămutat în Bulgaria, iar alții s-au alăturat celor care se refugiaseră în Ungaria. Restul triburilor s-au amestecat cu populația nomadă a Hoardei de Aur, după care ei încetează să mai fie menționați ca atare de cronicari. Anumite toponime turcice la sud de Kiev și în regiunea Circazia, respectiv Tahanča, Koșmak, Taldîkî ar putea avea o legătură cu berindeii. Numele localității Berdîčiv din sudul districtului Žîtomîrska (Jitomir) evocă prezența lor în respectivul spațiu geografic. Berindeii vorbeau un
Berindei () [Corola-website/Science/309710_a_311039]
-
sau prinț moștenitor. Conform lui William de Poitiers William ar fi obținut de la Harold o promisiune de sprijin la tronul Angliei. Pe de altă parte poate fi vorba doar de propagană, normanzii cuceritori vrând sa facă din Harold un parjur. Cronicarul Orderic Vitalis scria: ""Englezul acesta era foarte înalt și frumos, remarcabil prin putere fizică, vitejie și elocință, prin faptele cumpănite și actele de bravura. Dar ce i-ar fi fost toate aceste daruri fără onoare, rădăcina a tot ce e
Harold al II-lea al Angliei () [Corola-website/Science/310167_a_311496]