6,717 matches
-
de fierbere a apei depinde de presiune, influențată de altitudinea locului unde se făcea experiența. Guillaume Amontons (1663-1705) a construit în 1695 un termometru bazat pe variațiile de presiune ale unei mase constante de aer, precursor al termometrului actual cu hidrogen. Acest termometru avea scala gradată pe baza celor două puncte fixe propuse. Isaac Newton (1643-1727) a construit în 1701 un termometru a cărei scală avea șase puncte fixe: punctul de înghețare al apei, temperatura corpului uman, punctul de topire al
Termometrie () [Corola-website/Science/320066_a_321395]
-
puncte criogenice se bazează exclusiv pe relația dintre temperatură și presiunea de saturație a heliului și a izotopilor săi, în timp ce restul punctelor reci (sub temperatura camerei) se bazează pe punctele triple. Exemple ale altor puncte fixe sunt punctul triplu al hidrogenului (−259,3467 °C) și punctul de solidificare al aluminiului (660,323 °C). SIT-90 a adus nou față de SIPT-68 definirea modului de etalonare sub punctul triplu al hidrogenului și precizarea valorilor celorlalte puncte fixe, diferențele fiind însă destul de mici, sub 1
Scara Internațională de Temperatură din 1990 () [Corola-website/Science/320091_a_321420]
-
bazează pe punctele triple. Exemple ale altor puncte fixe sunt punctul triplu al hidrogenului (−259,3467 °C) și punctul de solidificare al aluminiului (660,323 °C). SIT-90 a adus nou față de SIPT-68 definirea modului de etalonare sub punctul triplu al hidrogenului și precizarea valorilor celorlalte puncte fixe, diferențele fiind însă destul de mici, sub 1 la mie. Între 0,65 K și 5,0 K SIPT-90 este definită prin relația dintre temperatură și presiunea de saturație pentru He (heliu-3) și He (heliu-4
Scara Internațională de Temperatură din 1990 () [Corola-website/Science/320091_a_321420]
-
normală ( He) la starea superfluidă (He) (punctul λ). Între 3,0 K și 24,5561 K (punctul triplu al neonului) SIT-90 este definită de termometrul cu presiune de heliu gazos etalonat în trei puncte fixe din domeniu: al neonului, al hidrogenului (v. domeniul următor) și un punct între 3 - 5 K determinat cu termometrul cu presiune de vapori de heliu (v. domeniul precedent). Se propune ca în viitor, punctul de etalonare cu vapori de heliu să fie între 4,2 K
Scara Internațională de Temperatură din 1990 () [Corola-website/Science/320091_a_321420]
-
coeficienții "a", "b" și "c" se obțin din valorile presiunii măsurate în punctele de etalonare. Dacă drept gaz termometric se folosește un amestec de He și He, formula de interpolare este mai complexă. Între 13,8033 K (punctul triplu al hidrogenului) și 1234,93 K (961,78 °C, punctul de solidificare al argintului) SIT-90 este definită de termometrul cu rezistență de platină standard, etalonat în punctele fixe și folosind metode de interpolare specifice. Tabelul de mai jos prezintă punctele fixe ale
Scara Internațională de Temperatură din 1990 () [Corola-website/Science/320091_a_321420]
-
filtrului monocromatic de către B. Lyot, cromosfera a putut fi vizibilă pe tot discul solar și este în continuu urmărită prin stațiile solare plasate pe tot globul terestru. Culoarea roșie se datorează emisiei intense a cromosferei în linia H(alfa) a hidrogenului. Din studiul spectrului cromosferei la înălțimi diferite față de marginea Soarelui s-a obținut structura cromosferei și mai ales profilul temperaturii și densității materiei. Densitatea scade mult cu înălțimea, în timp ce temperatura crește. Temperatura efectivă a soarelui este de 5.770 K
Cromosferă () [Corola-website/Science/320232_a_321561]
-
km valoarea temperaturii coronale este de cca. 1.000.000 K. Când este proiectată pe discul solar, cromosfera formată dintr-un strat de materie rarefiată devine transparentă, așadar invizibilă. Numai în interiorul unor benzi înguste a unor linii de absorție ("Hα" - hidrogen sau "H" și "K" ale calciului ionizat) de ordinul 1 Å, cromosfera devine opacă și vizibilă. Cromosfera poate fi studiată la aceste lungimi de undă, unde liniile spectrale care apar nu sunt complet negre. Centrul fiecărei linii este mai negru
Cromosferă () [Corola-website/Science/320232_a_321561]
-
Cea mai mică celulă convectivă este „granulația” fotosferică, cu diametre de cca. 1000 km. Cum toate celulele ajung la suprafață, ele pot fi studiate direct. Formarea supergranulației se datorează absorției atomilor de heliu. Formarea granulației se datorează absorției atomilor de hidrogen. La baza zonei convective se află o regiunea numită „"Tachoclin"”, unde se amplifică câmpul magnetic preexistent. Stratul tachoclin se află la o rază de cca. 0,693 din raza solară. În regiunea denumită „"Tachoclin"”, mișcarea de rotație generală a Soarelui
Zonă convectivă () [Corola-website/Science/320234_a_321563]
-
ardere cu varianta entalpie de combustie se folosește în lucrările de termochimie și este acceptat în standardul general de terminologie privind căldura. Există două tipuri de putere calorifică: Se consideră că vaporii de apă rezultați din ardere provin din arderea hidrogenului, și din apa conținută inițial în combustibil. La combustibilii care nu conțin hidrogen sau apă, de exemplu carbonul, monoxidul de carbon și sulful, deoarece în timpul arderii nu se formează apă, puterile calorifice inferioară și superioară sunt egale. În termoenergetică până
Putere calorifică () [Corola-website/Science/320259_a_321588]
-
este acceptat în standardul general de terminologie privind căldura. Există două tipuri de putere calorifică: Se consideră că vaporii de apă rezultați din ardere provin din arderea hidrogenului, și din apa conținută inițial în combustibil. La combustibilii care nu conțin hidrogen sau apă, de exemplu carbonul, monoxidul de carbon și sulful, deoarece în timpul arderii nu se formează apă, puterile calorifice inferioară și superioară sunt egale. În termoenergetică până recent n-a fost economică condensarea vaporilor de apă rezultați din ardere, astfel
Putere calorifică () [Corola-website/Science/320259_a_321588]
-
toate la temperatura de 25 și sunt formate din dioxid de carbon, dioxid de sulf, azot și oxigen sub formă gazoasă, apă în stare de vapori și cenușă solidă. formula 5 se obține prin calcul: unde formula 8 și formula 9 sunt procentele hidrogenului și oxigenului din masa pentru analiză, formula 10 și formula 11 sunt procentele de umiditate din masa inițială, respectiv din masa pentru analiză, iar coeficienții 212, 0,8 și 24,5 țin cont de căldurile masice ale apei și vaporilor de apă
Putere calorifică () [Corola-website/Science/320259_a_321588]
-
gazoși puterea calorifică se poate determina exact prin calcul pe baza compoziției chimice, la combustibilii solizi nu se cunoaște o asemenea metodă. În tehnica arderii combustibililor compoziția chimică a combustibililor solizi se exprimă ca sumă a participărilor masice ale carbonului, hidrogenului, sulfului, oxigenului, azotului, apei ("W"asser) și cenușii ("A"sche), exprimată de obicei procentual: Din punct de vedere istoric, toate formulele au fost propuse în perioada când căldura se măsura în kcal, astfel că în cele ce urmează ele vor
Putere calorifică () [Corola-website/Science/320259_a_321588]
-
4,184 kJ (exact), sau pe baza valorii caloriei internaționale: 1 kcal = 4,1868 kJ (exact), după interpretări. Pierre Louis Dulong (1785-1838) a presupus că puterea calorifică a unei hidrocarburi este dată de căldura de ardere a carbonului, respectiv a hidrogenului (din care se scade partea de o optime din masa oxigenului, corespunzătoare formării apei, parte considerată chimic deja legată) din componența sa: unde coeficienții 80,8 și 344,62 sunt puterile calorifice ale carbonului și hidrogenului. Această presupunere s-a
Putere calorifică () [Corola-website/Science/320259_a_321588]
-
a carbonului, respectiv a hidrogenului (din care se scade partea de o optime din masa oxigenului, corespunzătoare formării apei, parte considerată chimic deja legată) din componența sa: unde coeficienții 80,8 și 344,62 sunt puterile calorifice ale carbonului și hidrogenului. Această presupunere s-a dovedit greșită încă din 1845, valorile experimentale diferind cu până la 10 % de cele teoretice. Cu toate astea, această formulă, completată cu influența sulfului, a mai fost folosită încă mult timp: Dintre formulele empirice propuse cea mai
Putere calorifică () [Corola-website/Science/320259_a_321588]
-
Zeppelin își amintește: Inițial, proiectul construcției lui Hindenburg prevedea utilizarea heliului pentru ca era cel mai sigur gaz de portanță, nefiind inflamabil. Însă, la acea vreme, heliul era extrem de scump și se găsea doar în rezervele de gaze naturale ale Statelor Unite. Hidrogenul, prin comparație, era mult mai ieftin, putea fi produs de către orice națiune industrializată și avea o putere de ridicare mai mare. Aerostatele rigide americane care utilizau heliul erau obligate sa conserve cantitațile de gaz cu orice cost, lucru ce le
LZ 129 Hindenburg () [Corola-website/Science/320251_a_321580]
-
exporturile de heliu, proiectanții germani au prevăzut heliul ca principal gaz pentru portanță în construcția lui Hindenburg, în speranța unei schimbări de atitudine americane; când au realizat că interdicțiile rămâneau în vigoare, germanii au reconsiderat tehnic zeppelinul pentru a folosi hidrogenul. În afara inflamabilului hidrogen niciun alt gaz care să ofere suficientă forță de ridicare nu putea fi produs în cantități suficiente. Pe de altă parte, forța mai mare de ridicare a hidrogenului față de heliu a permis proiectanților să adauge mai multe
LZ 129 Hindenburg () [Corola-website/Science/320251_a_321580]
-
proiectanții germani au prevăzut heliul ca principal gaz pentru portanță în construcția lui Hindenburg, în speranța unei schimbări de atitudine americane; când au realizat că interdicțiile rămâneau în vigoare, germanii au reconsiderat tehnic zeppelinul pentru a folosi hidrogenul. În afara inflamabilului hidrogen niciun alt gaz care să ofere suficientă forță de ridicare nu putea fi produs în cantități suficiente. Pe de altă parte, forța mai mare de ridicare a hidrogenului față de heliu a permis proiectanților să adauge mai multe cabine de pasageri
LZ 129 Hindenburg () [Corola-website/Science/320251_a_321580]
-
vigoare, germanii au reconsiderat tehnic zeppelinul pentru a folosi hidrogenul. În afara inflamabilului hidrogen niciun alt gaz care să ofere suficientă forță de ridicare nu putea fi produs în cantități suficiente. Pe de altă parte, forța mai mare de ridicare a hidrogenului față de heliu a permis proiectanților să adauge mai multe cabine de pasageri dirijabilului. Aerostatele comerciale germane care utilizau hidrogen beneficiau de o istorie lungă fără pată, fără incidente, lucru ce a dat încredere că Germania deprinsese la un nivel ridicat
LZ 129 Hindenburg () [Corola-website/Science/320251_a_321580]
-
suficientă forță de ridicare nu putea fi produs în cantități suficiente. Pe de altă parte, forța mai mare de ridicare a hidrogenului față de heliu a permis proiectanților să adauge mai multe cabine de pasageri dirijabilului. Aerostatele comerciale germane care utilizau hidrogen beneficiau de o istorie lungă fără pată, fără incidente, lucru ce a dat încredere că Germania deprinsese la un nivel ridicat tehnica manipulării securizate a hidrogenului. Iar performanța primului sezon operațional al lui Hindenburg părea să demonstreze asta. La cinci
LZ 129 Hindenburg () [Corola-website/Science/320251_a_321580]
-
proiectanților să adauge mai multe cabine de pasageri dirijabilului. Aerostatele comerciale germane care utilizau hidrogen beneficiau de o istorie lungă fără pată, fără incidente, lucru ce a dat încredere că Germania deprinsese la un nivel ridicat tehnica manipulării securizate a hidrogenului. Iar performanța primului sezon operațional al lui Hindenburg părea să demonstreze asta. La cinci ani de debutul construcției din 1931, Hindenburg realiza primul test de zbor la docurile Zeppelin din Friedrichshafen la 4 martie 1936, cu 87 de suflete la
LZ 129 Hindenburg () [Corola-website/Science/320251_a_321580]
-
de persoane pierzîndu-și viața în accident. Localizarea inițială a focului, sursa aprinderii precum și sursa care a alimentat inițial focul rămân subiecte controversate. Cauza accidentului nu a fost determinată niciodată deși multe ipoteze au fost propuse, de la cele privind scurgerile de hidrogen (care devine inflamabil în amestec cu aerul) până la materialele utilizate la construcția lui Hindenburg, de genul nitratului de celuloză și azotatului de aluminiu despre care unii experți susțin că sunt extrem de inflamabile. Toate aceste teorii sunt extrem de controversate, mare parte
LZ 129 Hindenburg () [Corola-website/Science/320251_a_321580]
-
prezenței liganzilor cianurii, ferocianura de sodiu nu este deosebit de toxică (doza zilnică acceptabilă 0-0.025 mg/kg greutate corporală), deoarece cianurile sunt strâns legat de metal, deși pot reacționa cu acidul sau se pot dotodescompune cu eliberarea de cianură de hidrogen. Se consideră că nu este deosebit de toxic potrivit unor cercetări care studiază influența separată a fiecărei substanțe asupra organismului uman. În forma sa hidrică, NaFe(CN)·10HO (ferocianură de sodiu decahidrat), este uneori cunoscut ca prusiat galben de sodă. E535
Ferocianură de sodiu () [Corola-website/Science/321192_a_322521]
-
Hetzel, care avea să publice multe dintre operele sale în următorii ani. Inventatorul Samuel Fergusson, însoțit de servitorul Joe și de prietenul său Dick Kennedy, traversează continentul african — pe vremea aceea explorat doar în parte — cu ajutorul unui balon umflat cu hidrogen. El a inventat un dispozitiv care, înlăturând necesitatea de a elibera gaz sau de a arunca lest pentru a regla altitudinea, permite călătorii îndelungate. Călătoria face legătura între explorările întreprinse de Sir Richard Burton și John Hanning Speke în estul
Cinci săptămâni în balon () [Corola-website/Science/321304_a_322633]
-
italian Luigi Galvani (1737 - 1798) este primul care studiază efectul fiziologic al curentului electric. Compatriotul său Alessandro Volta (1745 - 1827) realizează prima pilă electrică. În 1800, William Nicholson (1753 - 1815) și Anthony Carlisle (1768 - 1842) descoperă electroliza, descompunând apa în hidrogen și oxigen. Chimistul englez Sir Humphry Davy studiază efectele chimice ale curentului electric, fiind astfel fondatorul electrochimiei. Prin procedee electrolitice, reușește să separe elemente ca: magneziu, bariu, stronțiu, calciu, sodiu, potasiu, bor. În 1813, fizicianul și chimistul danez Hans Christian
Istoria electricității () [Corola-website/Science/320539_a_321868]
-
și a câmpului magnetic sub formă de unde electromagnetice. Aceasta va avea aplicații, în perioada ce va urma, în utilizarea undelor radio pentru transmiterea informației. Sir William Grove construiește, în 1839, prima pilă de combustie care genera curent electric prin combinarea hidrogenului cu oxigen. James Wimshurst (1832 - 1903) perfecționează mașina electrostatică care devine capabilă să genereze tensiuni înalte, ce vor fi utilizate în noi domenii de studii și cercetare. Aceasta se compune acum din două discuri de sticlă ce se rotesc în
Istoria electricității () [Corola-website/Science/320539_a_321868]