8,628 matches
-
și o da să o strige pe Varvara. Vorbele s-au oprit însă în gât și nu au putut să iasă. Patul zăcea făcut ca-n ziua de ieri, iar în cameră nici urmă că ar fi umblat cineva. Rarița păși ușor speriată, în propria ei casă, de atâta liniște. Deschise lada, iar golul din ea o făcu să albească. Respira rar. Își încleștă maxilarul și nici un sunet nu lăsă să iasă. Înghiți în sec și trase ușa după ea. Simți
Rădăcini by Bobică Radu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91637_a_92381]
-
de in țesută în casă. Își puse mâna la gură să nu scoată un sunet de spaimă și își strâse ochii să nu plângă. Se ghemui lângă lada patului și când nu mai auzi nimic trase aer în pieptul mic. Păși ușor spre ușă, iar ochii ei verzi se înroșiră sub imaginea tatălui său care răsufla ca un taur. Își duse din nou mâna la gură și fugi speriată. Odată cu ea plecă și ultima gură de aer a mamei sale. Polixenia
Rădăcini by Bobică Radu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91637_a_92381]
-
se ridică de pe scaun și așeză patul. Îndreptă prostirea și se opri așezată la marginea lui, uitându-se în noapte. Nu mai auzi nimic din sat. Era mut. Doar sforăitul din camera de curat îi aminti că nu e singură. Păși ușor în odaie și ajunse la marginea patului, unde visa așteptarea ei. Razele moi ale lunii de dimineață luminară scurt lama care tăia aerul în căutarea cărnii. Pentru prima dată după război, baioneta bunicului își făcu din nou treaba. Polixenia
Rădăcini by Bobică Radu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91637_a_92381]
-
spulberat... (Cine oare ne joacă, la cărți, soarta, în umbra grelei ierni și cine bate clopotul morții când suntem încă vii? Când carnea ta hoinară mă ninge crudă peste-a mea și-i simt neodihna și neîmplinirea la capătul răbdării?) Pășesc atent pe un câmp minat de neîncredere aș vrea întâi să ar, apoi să semăn iubire în pieptul tău firav. Dar mi-e teamă că vine cosașul și-mi cosește toată truda și iar mă întorc de unde mai ieri am
Reflecţii by Vasilica Ilie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91646_a_93227]
-
miroase a carne moartă ca după un război. liniștea sinistră coboară peste noapte, prin pâcle de ceață dansează diavolii în cercuri invitându-l pe Faust sasiste la sărbătoarea lor. Este noaptea Valpurgiei și liliecii zboară dezordonați spre o anumită țintă. Pășesc în tunelul timpului ca și cum m-aș întoarce la începuturi când liniștea era spartă de dansul zânelor, în acord cu primăvara la lumina stelelor, prevestind doar iubiri și povești de dragoste. Nu am prins niciun război doar câteva cutremure care ne-
Reflecţii by Vasilica Ilie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91646_a_93227]
-
decât după lungi intervale, într-o baie caldă, parfumată, cum fusese cea de după-amiază. Băuturi colorate, răcoritoare... Ușa se întredeschise, încet, încet. Mai erau totuși două minute. Venea cumva mai devreme ? Până acolo ajunsese, venea mai devreme ? Nu, un prăpădit, pășind șovăielnic, umil, în vârful picioarelor. Un slujbaș de la administrație. Venise încărcat de cutii de mărimi diferite. Le descărca în colțul camerei, lângă ușă, stivuindu-le cu grijă, la perete. Ieși, se întoarse cu un sul gros și lung. Un fel
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
îl întrerupe scurt, mormăind: ― Vom vorbi mai târziu... Acuma, la datorie! Pe cărarea sură, în coborârea grăbită a înserării, grosul convoiului se legăna încet. Condamnatul, înfășurat într-o mantie verzuie, cu gulerul ridicat, cu o pălărie civilă în capul plecat, pășea mașinal la brațul unui preot militar bătrân, înconjurat de patru soldați cu baioneta la armă. Urmau grupuri de ofițeri și soldați, de-a valma, aduși de pe front înadins ca să vază execuția, toți cu căști de război și în uniforme murdare
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
stufoase și îmbinate, spunând pretorului: ― Vezi ce dorește. Dar condamnatul ridicase acuma ochii peste capetele oamenilor și parcă nici nu mai auzi întrebarea pretorului care, așteptând zadarnic un răstimp, izbucni speriat: ― Gata?... Atunci... da... atunci... Și, uitîndu-se jignit spre general, păși pe movila de lut proaspăt de la marginea gropii, desfășură hârtia ce i se boțise în mână și citi sentința Curții Marțiale a diviziei, care osândea la moarte prin ștreang pe sublocotenentul Svoboda, pentru trădare și dezertare la dușman. Glasul îi
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
Din fund, dintr-un șopron, auzi cântec jalnic. Se supără că ordonanței îi arde de cântece tocmai acuma. Totuși ascultă câteva clipe, gîndindu-se: "E cântec de la noi..." Vru să strige pe Petre, dar, după ce deschise gura, își luă seama și păși brusc în tindă. Nu găsi ușa odăii și se înfurie: "El cântă în loc să..." în odaie, pe o masă, ardea lampa cu flacăra gâtuită, cu sticla funinginită. Bologa își așeză casca pe laviță, pe urmă se trânti pe pat și rămase
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
sătule. În capul mesei din stânga ședea căpitanul Klapka. Fără cască, tuns la piele, fața lui rotundă răspândea bunătate și blândețe, deși în ochi îi tremura o spaimă pe care încerca s-o ascundă sub un surâs prefăcut și rece. Când păși Bologa în odaie, zgomotul de glasuri care se auzise din tindă se curmă brusc, încît bună-seara lui pluti singuratică într-o tăcere speriată. Până să-și lepede însă casca și ulanca, unda de tulburare se topi și locotenentul Gross, mai
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
te rog... te implor!... Ar fi îngrozitor să cazi în mâinile lor... să... să... Spăimîntător!... ― Adio, răspunse Bologa, parcă nici nu l-ar mai fi auzit, ieșind repede. Afară amurgea. În apus urmele soarelui scăpătat mai înseninau cerul spălăcit... Bologa pășea grăbit spre bateria lui, când, deodată, răsună din urmă glasul lui Klapka, ascuțit, mînios: ― Telefonist!... Telefonist! Unde-i telefonistul? Bologa înțelese și zâmbi. Căpitanul voia să se asigure împotriva unor eventuale bănuieli de complicitate. 11 Câmpul de luptă, pustiu și
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
ascundă emoția, îngînă: ― Vai, ce caldă ți-e mâna... Apostol nu simți gustul doctoriei. Împreună iar pleoapele, cuprins de o fericire în care i se înecau toate gândurile. Auzi pe Ilona cum așează sticluța pe masă, cum șterge lingurița, cum pășește în vârful picioarelor și se lasă pe scaunul ei de la picioarele patului. Pe urmă simți mângâierea privirilor ei pe obrajii lui, pe frunte, pe buze... Și nu cuteza să clipească, de frică să nu-și risipească bucuria inimii... De-aci
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
râdea și-și oglindea râsul parcă numai în obrajii Ilonei. Atunci Apostol uită de ce s-a ridicat și se gândi cum să treacă el prin pata de soare fără s-o tulbure. Și, tot gîndindu-se, se pomeni c-a și pășit în șuvoiul razelor poleite și se opri buimăcit, fiindcă și fata se apropiase, ca și cum ar fi ademenit-o cine știe ce putere tainică. Buzele ei se mai mișcau, dar el nici glasul nu i-l mai auzea. Șopti răgușit: ― Mulțumesc... Ilona... pentru că
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
când tăcu Constantin, nici el nu mai zise nimic, parcă în sufletul lui s-ar fi coborât aievea o călăuză fără greș. Atunci intră în cerdac preoteasa, aducând în mână un coșuleț cu pâine prăjită, iar după ea, servitoarea bătrână, pășind cu mare băgare de seamă ca să nu se verse ceștile pline, așezate pe o tavă de lemn înflorit. ― Pune-o colea binișor! șopti preoteasa după ce zâmbi cu sfială spre Bologa. ― Încă n-ai cunoscut pe preoteasa mea, Apostole? întrebă deodată
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
Doamne, ce-am uitat acasă?... Și, drept răspuns, porni mai departe, spre Lunca. Casa groparului de-abia se deslușea în ogradă. Apostol intră grăbit, ca și cum ar fi întîrziat. Ușa tinzii era dată de perete ca totdeauna de când se încălzise vremea. Păși în odaia lui, căută pe masă, în locul obișnuit chibriturile și le găsi. Aprinse și văzu în pat pe Ilona, îmbrăcată, cu ochii deschiși, ca și când I-ar fi așteptat, sigură că are să vie. De altfel nici el nu se miră. Chibritul
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
șerpuia cenușiu în beznă. În pârâu, din când în când, fulgera cîte-o lucire argintie. Deși n-a umblat pe aici decât o singură dată, Apostol avea impresia că merge pe o cărare bătătorită de mii de ori. Nu dibuia deloc. Pășea prin întuneric ca pe trotuar ziua în amiaza mare. Nu era obosit. În inimă simțea, ca o înțepătură, dorința de-a ajunge mai degrabă. Dar niciodată nu-i apăru în creieri întrebarea "unde", ca și cum nu l-ar fi interesat deloc
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
sârmă ghimpată, îi era frică să nu se zgârie, și nu mișca deloc brațul drept. Privea numai înainte, cu capul sus, cu ochii mari sorbind numai întuneric. În spate auzea gâfâiri obosite și uneori cîte-un clinchet de armă. În fața lui pășea un soldat mărunt, iar peste casca soldatului zărea silueta lui Varga, mai neagră decât bezna. Mereu atingea cu botul cizmelor călcâiul soldatului și mereu voia să-i ceară iertare, dar nu-și putea descleșta fălcile să vorbească. De altfel nici o
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
gândurile și simțămintele vălmășite. Apoi convoiul se opri într-o poiană. Varga păstră doi soldați pentru escorta prizonierului, iar restul patrulei, cu caporalul, porunci să se înapoieze la sectorul escadronului. Apostol, între cei doi soldați, porni după Varga, care acuma pășea mai repede și cu mai multă siguranță. În pădure drumul era larg, bun și cobora blând. Peste câteva minute cotiră după o coastă. Printre tulpinile rărite licăreau puncte sfioase de lumină gălbejită. Ici-colo, ca niște bivoli culcați, înnegreau colibe pe
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
noștri, foștii dumnealui elevi, făcậnd o paralelă originală și cật se poate de exactă, în defavoarea noastră, bineînțeles. Mama nu a comentat nimic acasă, referitor la cele petrecute la școală. N-a zis nici de rau, nici de bine, ci a pășit cu diplomație subiectul, pentru că își cunoștea destul de bine învățătorul. - Și tu, fă? Asta era cea mai mare jicnire a Domnului. Dacă te stiga cu “fă” însemna că ai decăzut complet în ochii lui, că ești o zdreanță, o nerușinată, o
Yon by Luminita Săndulache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91711_a_92875]
-
și să-și veșnicească numele în timp. Ei se numesc aleatoriu: Ilie Parascan, Paula Hiru, Mihai Iscu, Ioan Manoliu, Elena Bejan, Maria Vasilache, Adrian Eftimie, Ioan Tecuța, Ioan Munteanu, Viorica Bordeianu, Luminița Burghelea . De pe mậinile și din inimile lor, au pășit pragul școlii generații de oameni adevărați, pregătiți să înfrunte viața, indiferent de sistemul politic. Acest lucru esențial l-am învățat eu acolo, că valoarea autentică doboară orice sistem politic, că omul trebuie să aibă mai întậi de toate o personalitate
Yon by Luminita Săndulache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91711_a_92875]
-
că voi lua o decizie lăudabilă abia după ce voi urmări confruntarea de diseară. În lipsa unor informații credibile eu nu merg să votez În orb. Nu merg și gata... Dar dacă mă convinge Geoană al tău, atunci s-ar putea să pășesc pe treptele școlii, pe treptele alea de care fugeam ca dracu’ de tămâie când aveam teză la chimie... Sandu pocnește din degete și umple paharele. Una la mână - Geoană nu este al meu, că nu am făcut armata Împreună, nu
De-ale chefliilor (proză umoristică) by Cristian Lisandru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/781_a_1580]
-
luna lui. Acolo el răsuflă de calea-i depărtată - De pe-un munte a lunei aruncă ochii lui. Cu ochii plini de lacrimi la acea stea privește Ce lumina albastră mergîndu-și drumul său; Ce liniștită-i dânsa, în pace ea pășește, O, cum iubesc eu steaua, unde m-am născut eu. Mai e-n tot universul o stea plină de pace, Neturburată, vecinic de ură, de război; În toate Creațiunea gura ei vecinic tace, N-o bântuie griji rele, n-o
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
rușinea-i virginală de la scopu-i o abate. Nu, nu! Ca din întîmplare, ca dincolo rătăcită, "Să mă afle cumva noaptea și să-mi caute chichiță". Și când luna împle noaptea, trist, ea urcă o căpiță, Sare gardul și timidă lin pășește îndrăgită... Rămâneți cu bine toate a copilăriei soațe, Căci instincte tăinuite au învins în ea fecioara. "Ce-am să pierd? - gândește dânsa - tot îmi spun de o comoară "De păzit grea, ce odată trebue s-o pierzi în viață". {EminescuOpIV
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
cade-n mlaștină, Ea nici un cerc nu face. Ca-n ziua, care lumii te dete, în tării Sta soarele în crugu-i spre-a saluta planeții; Crescuși dup-acea lege, de ea și azi te ții Cum o urmași pe-atuncea, pășind în drumul vieții. Nu scapi de tine însuși, cum ești trebui să fii: Din vechi ne-o spun aceasta sibile și profeții, 15Și nici un timp cu nici o putere laolaltă Nu frâng tiparul formei, ce vie se desvoaltă. Lucrețiu Vezi prin
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
reputației. Orice scriitor vrea să scrie o carte cât un destin. Și frumusețea poate fi un dar grecesc. Toate creierele sunt fosforescente. La incandescență ajung doar câteva. Arta nu poate face rotunde capetele pe care moașa le-a lăsat pătrate. Pășesc pe marginea mării ca pe streașina cosmosului. A cerut să fie incinerat. Ca să existe bănuiala că a fost și el o torță. De la Hamlet încoace, toți groparii se consideră filozofi. Numai când dau sfaturi, înțeleg ce lucru mare e să
Chef pe Titanic by Vasile Ghica () [Corola-publishinghouse/Imaginative/528_a_1305]