7,127 matches
-
asemănare, și pac! Cad în laț! Sau se dau cu capul de geamuri, nătângele, după câte o grăunță. E adevărat că în principiu aș putea fi săgetată. Dar aș vrea s-o văd și pe-asta! Unde să se găsească săgeata de noapte care să mă străpungă, zburând mai iute prin văzduh decât știrea ei în mine? Absurd! În noaptea asta... Să ies mai întâi din oraș. O să-mi prindă bine câmpul cu stelele. Acolo ce mai e? Iar se aleargă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
care, observînd că ținta pe care vor s-o atingă este prea departe și cunoscînd, în același timp, pînă unde poate să bată arcul lor, ochesc cu mult mai sus decît este ținta adevărată, dar aceasta nu pentru ca să ajungă cu săgeata lor la o înălțime atît de mare, ci pentru ca, fixîndu-și o țintă foarte înaltă, s-o atingă pe aceea pe care și-au ales-o" (Principele, VI). In cel mai extins dintre capitolele cărții (XIX, tradus și de Eminescu), esențial
by NICCOLÒ MACHIAVELLI [Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619]
-
care, observînd că ținta pe care vor s-o atingă este prea departe și cunoscînd în același timp pînă unde poate să bată arcul lor, ochesc cu mult mai sus decît este ținta adevărată, dar aceasta nu pentru ca să ajungă cu săgeata lor la o înălțime atît de mare, ci pentru ca, fixîndu-și o țintă foarte înaltă, s-o atingă pe aceea pe care și-au ales-o. Spun, deci, cu privire la principatele cu totul noi, în care principele este nou, că greutățile întîmpinate
by NICCOLÒ MACHIAVELLI [Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619]
-
urmă luară ultima curbă, cu Kircubbin ăsta conducând detașat. Toți spectatorii aveau niște fețe ciudate și strigau Întruna „Țarule“ cu niște voci de parcă ar fi fost bolnavi; caii galopau pe ultima parte a liniei drepte și deodată ceva ca o săgeată galbenă cu cap de cal se desprinse din pluton chiar În lentila binoclului meu și toți Începură să urle „Țarule“, de parcă erau nebuni. Țarul galopa mai repede decât orice-am văzut În viața mea și-l ajunse pe Kircubbin, care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2002_a_3327]
-
dus până În pivniță și m-am Întors cu o greblă, iar tata a trecut-o prin cenușă cu mare grijă. A scos niște topoare de piatră, niște cuțite pentru jupuit, tot din piatră, unelte din care se fac vârfurile de săgeți, niște bucăți de vase de lut și niște vârfuri de săgeată. Se Înnegriseră toate de la foc și erau ciobite. Tata le-a scos cu grijă și le-a Împrăștiat pe iarba care creștea lângă drum. Pușca, băgată În husa de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2002_a_3327]
-
tata a trecut-o prin cenușă cu mare grijă. A scos niște topoare de piatră, niște cuțite pentru jupuit, tot din piatră, unelte din care se fac vârfurile de săgeți, niște bucăți de vase de lut și niște vârfuri de săgeată. Se Înnegriseră toate de la foc și erau ciobite. Tata le-a scos cu grijă și le-a Împrăștiat pe iarba care creștea lângă drum. Pușca, băgată În husa de piele, și bagajele cu care mergea la vânătoare erau tot pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2002_a_3327]
-
lăsat sacii jos, am dus pușca și am adus un ziar din maldărul care era la tata-n birou. Tata a așezat toate bucățile de piatră Înnegrită și ciobită pe ziar și le-a Împăturit. — Cele mai bune vârfuri de săgeată s-au făcut bucăți, mi-a zis. A dus lucrurile strânse În ziar Înăuntru și eu am rămas pe iarbă, lângă saci. După un timp i-am dus Înăuntru. În amintirea asta erau doi oameni, așa că mă rugam pentru amândoi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2002_a_3327]
-
un cui. Se uita la Toaibă ca o fiară, dar acesta l-a înfruntat pentru o clipă apoi și-a mutat ținta privirii undeva deasupra capului gradatului din fața lui. Acea scurtă privire directă a lui Toaibă a pătruns ca o săgeată în inima sergentului, fapt ce a dus la o nouă zvâcnire de orgoliu a acestuia: Ce, mă soldat? Mă înfrunți pe mine? Mă înfrunți! Ai? Ce zici tu? Aista-i un prost. Ia zi, sunt prost? Da’ cine o zis
Cercetaşul Toaibă by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/502_a_1063]
-
Ia comanda, locotenente”! Acesta a făcut câțiva pași în fața formației și a comandat: Drepți! Pentru onor, înainte! Prezentați arm’! Și de această dată, mișcarea celor din pluton a fost fără cusur. Un singur țăcănit! Iar privirea a pornit ca o săgeată spre comandant. Colonelul a salutat și, făcând stânga-mprejur, a plecat, însoțit de suită... * Legănatul monoton al vagonului te îmbia la somn... Toaibă și-a rezemat capul de peretele vagonului, și-a tras pulpana mantalei peste ochi, încercând să ațipească
Cercetaşul Toaibă by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/502_a_1063]
-
iștia de comuniști. Altfel nu te apucai tu de băut, că neam de neamul tău n-o fost stâlp la crâșma satului... În acest timp, Toaibă nu găsea alt sprijin decât ochii schimbători ai Dochiței, care îl fixau ca două săgeți! Chiar de ar fi încercat să fugă din casa Dochiței nu n-ar fi putut 159 scăpa de privirea ei, care îl legase de mâini și de picioare parcă. Asculta vorbele ei ca și cum s-ar fi aflat în biserică la
Cercetaşul Toaibă by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/502_a_1063]
-
alta în coapsă. El însă continua să înainteze încet, cu pași greoi, cu buzele crispate de durere și efort, cu dinții strălucind pe chipul mânjit de sânge. Striga, invocându-l pe Caesar, și își agita gladius-ul și scutul străpuns de săgeți. Căzut la pământ, lângă trunchiul frasinului sacru pe care romanii îl doborâseră de curând, Valerius își apăra fața cu mâinile, conștient însă că nimic - nici măcar vârsta lui fragedă - nu avea să-l salveze de daga ce se abătea asupra sa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Pâine... Eu nu dau pâinea animalelor! — Eu împart totul cu el. Valerius se revăzu pe sine și pe Velunda în pădure, în ziua aceea de demult, aplecați deasupra puiului de lup. Ea îl învățase cum să scoată din șoldul animalului săgeata care-l străpunsese și cum să vindece rana. Când Valerius hotărâse să plece la Roma, Velunda șoptise ceva la urechea lui Lurr. Din clipa aceea, Lurr îi stătuse mereu alături. Spui că e câine, dar mie îmi pare lup. Mi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Din fericire, era doar un exercițiu. Însă nu trebuie să se mai întâmple. — N-o să se mai întâmple. Signifer-ul mergea repede și transpira sub blana de urs care îi acoperea armura până la pulpe și care nu putea fi străpunsă de săgețile arcașilor barbari, dar îi îngreuia mult mișcările. Luptase alături de Antonius, mai întâi în Gallia, apoi în Hispania Tarraconensis, și participase la misiuni mult mai primejdioase decât o operațiune de aprovizionare. — Chiar dacă mergem să culegem câțiva napi, mâna aceea de argint
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
faptul că soldaților care poartă ferrea azi le va veni greu să muncească... E greu când porți așa ceva și trebuie să dai cu târnăcopul, să sapi și să cari greutăți. — Dar ferrea este impermeabilă... Și, mai ales, te apără de săgeți, nu-i așa? replică Errius cu un zâmbet malițios. — Bine, bine, Errius... Azi ne vom bate. Am hotărât să fac aprovizionarea de la ieslea găinilor. — Bănuiam eu. Dar puteai măcar să mă lași să termin vinul pe care-l am în cort
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
cu pantalonii cârpiți și soldați cu coifurile sub braț. Din corul de glasuri se distingeau strigătele vânzătorilor care-și lăudau mărfurile. Era cald. Din când în când, vântul aducea până la el miros de oțet și prăjeală. Rândunelele zburau ca niște săgeți, coborând și ridicându-se în stoluri, dincolo de zidurile cetății, acoperite de iederă. Valerius se întoarse să privească sclipirile luminii în apă. Vârî mâna în fântână, trasă cercuri din ce în ce mai mici și numără vrăjit vălurelele care dispăreau încet-încet. „Plec“, se gândi. Își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
și fură impresionați de hotărârea de pe chipul lui. Pe pământ, umbra lui Antonius se lungea și apoi se scurta, într-un fel de dans războinic. — Cine a mai auzit ca lupul să fugă pentru că vânătorul l-a rănit cu o săgeată? Cine a mai auzit ca ursul să dea înapoi când un șoarece îi fură prada? Nu suntem noi mai curajoși decât lupii și mai puternici decât urșii, nu suntem noi stăpânii acestor păduri? V-a întristat înfrângerea de la Bedriacum... Nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
ascultă-mă cu atenție... Frânghiile acestor ballistae au fost încordate atât cât trebuie pentru ca pietrele aruncate de catapulte să-i nimerească pe cei dinăuntrul fortificațiilor aflate în vârful colinei. Tot atâția scorpiones au fost așezați în fața colinei, la distanțe egale. Săgețile aruncate de scorpiones pot găuri orice armură, iat tu și tovarășii tăi veți purta armuri ușoare, toromachos... Valerius era tot mai neliniștit. — Dar noi, gladiatorii, ce... — Mai trebuie să știi că pe la mijlocul colinei au fost puși niște... niște... Băiatul dădu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
sărbătorească, de parcă ar fi luat el însuși parte la luptă? — Am înțeles, zise cu un oftat. El, Orpheus, avea să stea în vârful colinei, ca un soldat othonian, pentru a fi zdrobit de pietrele aruncate de ballistae sau străpuns de săgețile lansate de scorpiones. Știa că Vitellius voia ca el să moară în arenă. Dacă nici un gladiator nu reușea să-l învingă, avea să moară într-o bătălie simulată. Listarius îi atinse brațul. — Tu trebuie să fii prima victimă în bătălia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
să fii prima victimă în bătălia de mâine. Așa vrea împăratul. — Spune-mi câți vom fi. Trebuie să fi auzit ceva, din moment ce știi totul. Câți vom fi? — Vor fi douăzeci de soldați adevărați, care vor mânui catapultele și aruncătoarele de săgeți... Apoi, gladiatorii de la școlile din Gallia Narbonensis și din Campania. Aceștia vor fi vitellienii, în timp ce tu și alți douăzeci de gladiatori veți fi armata othoniană și veți sta... — ...în vârful colinei, sigur. Dar tu de ce ai venit să-mi spui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
spre gladiatori, care veniră imediat lângă el și lângă Marcus, dezorientați. Priviți în jos, la mașinile de război. Le vedeți? Sunt catapulte și vor arunca pietre în noi. Iar mai încolo, acelea - arătă spre scorpiones - vor arunca în noi cu săgeți, cu o putere nemaipomenită. Vom folosi scuturile și palisada ca să ne apărăm. Arătă spre pajiște. — Vedeți petele acelea întunecate pe iarbă? Ocoliți-le când luptați sau împingeți-i pe dușmani într-acolo... Sunt capcane în care puteți cădea. În cele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
se aflau alți doi gladiatori, zdrobind picioarele unuia dintre ei. Gladiatorul zgâria pământul cu unghiile, urlând de durere. Celălalt era deja mort. — I-am nimerit! Glasul lui Flamma răsună triumfător, în aplauzele publicului. Alergă spre scorpiones și ordonă atacul. Patru săgeți șuierară prin aer, străpungând gâtul unui gladiator și pieptul altuia. Impactul fu atât de violent, încât cei doi fură proiectați în spate și se loviră de trac, care se dădu la o parte cu un strigăt, stropit de sângele tovarășilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
colinei, ordona ca douăzeci dintre oamenii săi să coboare și să-și croiască drum printre castrapila, pentru a le veni în ajutor soldaților. El și ceilalți aveau să cucerească vârful colinei. — Acolo sus e Orpheus! strigă. Catapultele aruncară bolovanii, și săgețile zburară din scorpiones. Deși aveau armuri grele, vitellienii fură masacrați. Unii coborâră panta în fugă și se înfipseră în vârfurile ascuțite ale castrapila, contorsionându-se în aer. Mulțimea sări în picioare, exultând. — Mă înșel eu, sau asistăm la o catastrofă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
ridice pe cer, luminând câmpul de luptă. Se afla în spatele flavienilor, iar strălucirea ei îi orbea pe vitellieni. Oamenii și caii din armata lui Antonius Primus li se păreau acestora niște umbre uriașe, neclare, care nu puteau fi atinse de săgeți, căci lumina lunii era înșelătoare și-i făcea să-și greșească ținta. În schimb, ei erau luminați din plin, devenind ținte sigure pentru armele flavienilor. Antonius trecea călare printre rândurile soldaților săi, încurajând cu glas puternic legiunile din Pannonia, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
fruntea oamenilor săi. Se apropiară de oraș, care se ridica strălucitor în soare. Legiunile lui Antonius Primus înaintau cu mașinile de război și cu vignae, care, fiind construite în grabă, fură repede arse. Din înaltul zidurilor, vitelienii aruncau pietre și săgeți. Ambele armate luptau ca romanii, dar flavienii erau mai îndârjiți; continuau să înainteze, pășind peste cadavre și ridicându-se pe umerii tovarășilor lor, îi apucau pe dușmani de mâini și le luau armele. Cremonezii luptau de partea vitellienilor. Erau mulți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
de lume. Antonius ordonă să se dea foc caselor din apropierea zidurilor, iar pe acoperișurile celorlalte îi instală pe soldații lui, înarmați cu bârne, țigle și torțe. Trecea în galop de la o legiune la alta, continuând să lupte. Părea invulnerabil, căci săgețile dușmane treceau pe lângă el fără să-l atingă. Pe când ridica un pilum spre ziduri, simți o durere cumplită în umărul drept. Simți sângele curgându-i sub armură și înțelese că vechea rană se deschisese. Îi încurajă pe soldați până când dușmanii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]