65,887 matches
-
FLN În orașul-stațiune Evian de pe malul lacului Geneva. Convorbirile inițiale, În iunie 1960 și apoi În iunie-iulie 1961, nu s-au soldat cu un compromis. O nouă Încercare, În martie 1962, a fost mai reușită: după doar zece zile de discuții, cele două părți au ajuns la un acord și, pe 19 martie, după aproape opt ani de luptă neîntreruptă, FLN a declarat Încetarea focului. Conform acordului de la Evian, de Gaulle a convocat un referendum duminică 1 iulie, la care poporul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nimic din ceea ce urma. Așadar Nassau era Încă un aranjament anglo-american pus la cale pe la spatele Franței. Situația a devenit de nesuportat când francezilor li s-au oferit rachete Polaris În condiții similare, Însă fără ca Franța să fi participat la discuții. Acesta era contextul În care, la 14 ianuarie 1963, de Gaulle a anunțat la o conferință de presă că Franța avea să se opună cererii Marii Britanii de a adera la Comunitatea Economică Europeană. Dacă Marea Britanie dorea să fie un satelit
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Iugoslavia, la o Întâlnire cu Tito și prim-ministrul Indiei Jawaharlal Nehru, Nasser a semnat o declarație comună de nealiniere, disociind explicit Egiptul de orice dependență față de Vest. Americanii s-au simțit jigniți: În ciuda faptului că, În noiembrie 1955, inițiaseră discuții cu Egiptul În legătură cu finanțarea americană pentru construcția barajului de la Assuan, secretarul de stat american Dulles a Întrerupt negocierile la 19 iulie. O săptămână mai târziu, la 26 iulie, Nasser naționaliza Compania Canalului Suez10. Reacția inițială a puterilor occidentale a fost
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și să-l submineze decisiv pe Nasser. Planul a fost ținut, Într-adevăr, În secret absolut: În Marea Britanie, numai Eden și patru miniștri de rang Înalt din cabinetul său aveau cunoștință de protocolul semnat la Sèvres după trei zile de discuții, Între 21 și 24 octombrie. La Început, totul a decurs conform planului. Pe 29 octombrie, la două săptămâni după ce Consiliul de Securitate al ONU eșuase În Încercarea de a găsi o soluție pentru Suez (din cauza votului sovietic) și la numai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a Împiedica numirea lui Gomu³ka, de a interzice Îndepărtarea lui Rokossowski și de a reinstaura ordinea În Polonia. Pentru a face și mai clare aceste intenții, Hrușciov a ordonat deplasarea unei brigăzi de tancuri sovietice spre Varșovia. Dar, În urma unor discuții aprinse cu Însuși Gomu³ka, purtate În parte chiar pe pista aeroportului, Hrușciov a ajuns la concluzia că interesele sovietice În Polonia erau mai avantajate de acceptarea noii situații din Partidul Polonez decât de crearea unei crize ce ar fi provocat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
o mare Încurcătură În Egipt”15. Cât despre Eisenhower, el se afla În ultima săptămână a campaniei electorale: În ziua când el a fost reales, În Budapesta se dădeau lupte grele. Consiliul său Național de Securitate n-a luat În discuție Ungaria decât la trei zile după invazia sovietică și nu a sesizat imediat semnificația acțiunilor lui Nagy, Îndeosebi renunțarea la sistemul monopartit, Într-o țară care nu era importantă pentru ampla strategie americană (mai multă atenție din partea Washingtonului primise criza
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În vestimentație, la fel ca și În idei, Parisul a dominat scena europeană Încă o vreme. Dar viitorul era În altă parte. La reuniunea Congresului pentru Libertatea Culturii din martie 1955 de la Milano, Raymond Aron a propus ca subiect de discuție „sfârșitul erei ideologiilor”. La vremea aceea, o parte din public a considerat sugestia ușor prematură: la urma urmei, dincolo de Cortina de Fier (și nu numai) ideologia părea bine sănătoasă. Dar Aron nu se Înșela. Statul european occidental, așa cum s-a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Universitatea din Varșovia Împotriva excluderii lui Michnik și Szlajfer a fost dispersat violent de poliție. Au urmat, după trei zile, demonstrații studențești În toată țara și o grevă la aceeași Universitate din Varșovia. În cercurile neostaliniste din partid au Început discuții sinistre despre pierderea controlului, iar unii chiar au anunțat la Moscova pericolul „revizionismului” În stil cehoslovac. Regimul Gomu³ka a contraatacat decisiv. Greva și protestele aferente au fost Înăbușite cu o violență considerabilă - un membru al Biroul Politic și doi miniștri
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ceea ce amintea de istoria trecută a Boemiei; mai grav, multe dintre scrierile lui anticipau cu o acuitate jenantă logica regimurilor totalitare. Astfel, autorizația de a-l discuta pe Kafka părea să prevestească o liberalizare de anvergură a discursului public: de la discuția scriitorilor interziși până la menționarea liderilor asasinați nu era decât un pas. În aprilie 1963, Ladislav Novomeský, un scriitor slovac reabilitat, l-a menționat deschis și admirativ, la Congresul Scriitorilor Slovaci, pe „prietenul și tovarășul” său Clementis, una dintre victimele procesului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de la Praga. Evenimentele din primăvara și vara anului 1968 din Cehoslovacia pivotau În jurul a trei iluzii contemporane. Prima, frecventă În țară după ascensiunea lui Dubček și mai ales după publicarea Programului de Acțiune, era că libertățile și reformele aflate În discuție puteau fi integrate În proiectul „socialist” (comunist). Ar fi greșit să credem, privind retrospectiv, că studenții, scriitorii și reformiștii din partid voiau „de fapt” să dea comunismul pe un capitalism liberal și că entuziasmul lor pentru „socialismul cu față umană
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
largă și nemulțumiri sociale. Majoritatea radicalilor șaizeciști au abandonat „Revoluția”, preocupați mai degrabă să-și găsească un loc de muncă. Câțiva au optat pentru confruntarea violentă: pagubele provocate - și reacția pe care gesturile lor au stârnit-o autorităților - au iscat discuții nervoase despre starea „neguvernabilă” a societăților vestice. Îngrijorarea era exagerată: supuse la stres, instituțiile occidentale s-au dovedit mai rezistente decât Își imaginaseră unii și alții. Dar Întoarcerea la optimismul - sau iluziile - primelor decenii de după război devenise imposibilă. Ritmul mai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
să stea de vorbă cu poliția și șefii armatei pentru a se asigura de sprijinul lor În cazul unor tulburări publice. Chiar și În Scandinavia și În țările de Jos, unde legitimitatea fundamentală a instituțiilor reprezentative nu fost niciodată pusă serios În discuție, degringolada din sistemul monetar internațional, Împotmolirea vizibilă a economiei postbelice și dezinteresul electoratului tradițional au reușit să zdruncine Încrederea oarbă a generației de după război. Dincolo de accesele nebuloase de neîncredere și scepticism exista o amenințare foarte reală și, credeau contemporanii, foarte
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de extremă stângă - faptul că viza ocupantul american, corporațiile multinaționale și ordinea capitalistă „internațională” - atingea o coardă sensibilă, ca și afirmația teroriștilor că germanii erau acum victimele manipulării și intereselor altora. Un val de filme, discursuri, cărți, programe TV și discuții publice au abordat În acei ani identitatea și istoria problematică a țării. Așa cum RAF pretindea că luptă Împotriva „fascismului” - „prin procură”, cum ar veni -, intelectualii vest-germani, la dreapta și la stânga, se băteau să controleze adevărata moștenire a Germaniei. Colegul lui
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
etnice, adesea neagreate de comunitățile de muncitori albi În care ajunseseră În Europa, nu erau Întotdeauna cooptate În politica locală sau organizațiile sindicale, iar politica lor reflecta această excludere. și În ultimul rând, politica generațională a anilor ’60 adusese În discuție preocupări complet necunoscute unei culturi politice mai vechi. Dacă Noua Stângă nu avea un program, ea nu ducea lipsă de teme. și, mai ales, a creat noi baze electorale. Fascinația pentru sexualitate a dus În mod firesc la o politică
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
peisajului intelectual. Transformările europene din anii ’80 nu fac excepție. Criza economică de la Începutul anilor ’70 subminase optimismul deceniilor postbelice occidentale, fracturând partidele politice convenționale și propulsând probleme inedite În centrul dezbaterii publice. De ambele părți ale Cortinei de Fier, discuția politică se Îndepărta decisiv de vechile reflexe mentale și, cu o viteză neașteptată, Își forma altele. Cu calități și defecte, un nou realism se năștea. Prima victimă a schimbării de mentalitate a fost consensul În care se complăcuse statul postbelic
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
că sursa firească a legitimității și inițiativei este statul. Când ea a ieșit din scenă, această concepție devenise minoritară chiar și În Partidul Laburist, altminteri profund atașat de stat. Pentru Întâia oară În două generații, rolul statului fusese pus În discuție și din ce În ce mai puține voci Îi luau apărarea, cel puțin În afara principalului curent politic. Bineînțeles, existau și cei care continuau să creadă că revoluția thatcheristă era un dezastru și că Întoarcerea la servicii administrate de stat (dacă nu la proprietatea publică
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
anilor ’70 - demonstra că, după 1968, disidenții au Înțeles că reforma partidului-stat era imposibilă. Puțini se așteptau ca Husák sau Honecker (și cu atât mai puțin sovieticii Înșiși) să admită logica „drepturilor” și să ia În serios litera propriei Constituții. Discuția teoretică despre drepturi avea exact scopul de a ilustra absența lor În practică, reamintindu-le observatorilor de acasă și de peste hotare cât de puțin libere erau, de fapt, aceste societăți. În loc să Înfrunte autoritățile comuniste, noua opoziție vorbea În mod deliberat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a unei generații anterioare de intelectuali reformiști: ei i-au Întors regimului comunist propriile obsesii, conform ipotezei - Împărtășită deopotrivă de marxiști și mulți nemarxiști - că obiectul politicii este, În ultimă instanță, economia. În cursul decadei revizioniste dintre 1956 și 1968, discuția critică ambalată sub forma sugerării unei reforme economice fusese manifestarea cea mai apropiată de o opoziție reală. Însă, la mijlocul anilor ’70, orice observator avizat al blocului sovietic nu mai putea lua În serios posibilitatea reformei economice din interior - și nu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sprijinea un gest ferm pentru a opri deriva Poloniei - prin urmare, a acționat rapid pentru a pune capăt unei situații despre care ambele părți știau că nu poate dura la nesfârșit. Pe 13 decembrie 1981 - chiar În timp ce la Geneva Începeau discuțiile sovieto-americane privind dezarmarea nucleară -, Jaruzelski a decretat legea marțială În Polonia, chipurile pentru a preîntâmpina o intervenție sovietică. Liderii și consilierii Solidarității au fost aruncați În Închisoare (deși sindicatul nu a fost interzis oficial decât anul următor, moment din care
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
se confruntase În anii ’70, Însă de data aceasta avea la dispoziție chiar mai puține opțiuni. Faptul că opoziția fusese trecută În ilegalitate nu Însemna că se evaporase. Publicațiile clandestine au continuat să apară, tot așa cum au continuat și prelegerile, discuțiile, reprezentațiile teatrale și alte manifestări Împotriva regimului. Deși interzisă, Solidaritatea a continuat să existe În umbră, În special după eliberarea din Închisoare a celui mai cunoscut purtător de cuvânt al său, Lech Wa³êsa, În noiembrie 1982 (și după ce, În anul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cu guvernul. Toate opțiunile fiind epuizate, Jaruzelski a cedat În sfârșit În fața evidenței și a forțat Comitetul Central al partidului, care ezita Încă, să accepte convorbirile. Pe 6 februarie 1989, comuniștii au recunoscut În mod oficial Solidaritatea drept partener de discuții și au Început „negocierile la masa rotundă”, care au durat până pe 5 aprilie. În acea zi (la o săptămână după un alt eveniment major din Uniunea Sovietică - alegerile libere pentru Congresul Deputaților Poporului), toate părțile au ajuns la un acord
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
elaborarea unei legislații economice avansate și, cel mai important, alegerea unei noi Adunări Naționale. La o analiză ulterioară, rezultatul convorbirilor de la masa rotundă a fost pentru comunismul polonez o ieșire negociată de la guvernare - cel puțin o parte dintre participanții la discuții Înțeleseseră deja acest lucru. Dar nimeni nu anticipase viteza dezondământului. Deși le acordau votanților o libertate fără precedent, alegerile parlamentare planificate pentru 4 iunie au fost manipulate În așa fel Încât să asigure o majoritate comunistă: votul pentru Senat urma
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fiind ales un alt lider În persoana lui Gregor Gysi, iar numele partidului s-a schimbat, după tipic, În Partidul Socialismului Democratic. Vechea conducere comunistă (inclusiv Honecker și Krenze) a fost exclusă din partid, au Început (cum am mai văzut) discuții la masa rotundă cu reprezentanții Neues Forum (conform opiniei generale, cea mai importantă grupare de opoziție) și s-a stabilit data alegerilor libere. Dar, chiar Înainte ca noul (și ultimul) guvern al RDG condus de Hans Modrow, liderul de partid
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
prietenii săi din Carta 77 au format Občanské Fórum (Forumul Cetățenesc), o rețea neoficială și fluidă care, dintr-o societate de dezbateri, În câteva zile s-a metamorfozat Într-o inițiativă civică și, de aici, Într-un guvern din umbră. Discuțiile din Forumul Cetățenesc reflectau obiective mai vechi ale principalilor membri, dar mai ales cursul accelerat și spectaculos al evenimentelor din stradă. Înainte de toate, Forumul a cerut demisia celor responsabili pentru invazia din ’68 și urmările ei. Pe 25 noiembrie, la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
președintele francez a abordat o strategie diferită. Germania se putea uni, dar cu o condiție. O Germanie consolidată care să urmeze o cale independentă (și cu atât mai puțin să revină la prioritățile ei din Europa Centrală) era exclusă din discuție. Kohl trebuia să se dedice proiectului european sub coordonare franco-germană, iar Germania era sortită unei uniuni tot mai strânse - ai cărei termeni, În special moneda europeană comună, urmau să fie consfințiți printr-un nou tratat (negociat anul următor În orașul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]